CURSUL XIII REPARAII I RECONDIIONRI ALE PROTEZELOR PARIALE

CURSUL XIII REPARAŢII ŞI RECONDIŢIONĂRI ALE PROTEZELOR PARŢIALE ACRILICE

La protezele parţiale acrilice, cauzele care duc la deteriorarea lor şi impun necesitatea reparaţiei pot fi împărţite în:

• Modificări ale câmpului protetic datorate purtării prea îndelungate a protezelor; • Deficienţe de laborator care scad rezistenţa protezelor; • Diferite accidente.

Modificările morfologice ale câmpului protetic: sunt reprezentate de schimbările de formă şi volum ale substratului osteo-mucos pe care se sprijină proteza, schimbări care se datoresc atrofiei osoase. Înfundarea protezelor datorată atrofiei crestelor alveolare determină apariţia unei ocluzii neechilibrate.

Prezenţa unui dinte care depăşeşte planul de ocluzie stabileşte un contact prematur în momentul masticaţiei, contact care cu timpul poate determina fisurarea sau chiar fracturarea protezei.

Alte modificări ale câmpului protetic se pot datora pierderii într-un timp relativ scurt (un an sau doi) a dinţilor pe care s-au aplicat croşete sau a altor dinţi care aveau un grad mai mare de mobilitate în momentul protezării.

Repararea implică în acest caz înlocuirea în proteză a dinţilor pierduţi şi aplicarea unor croşete noi pe dinţii limitanţi ai edentaţiei.

Deficienţele de laborator: se referă la unele greşeli care pot apărea în timpul execuţiei tehnice a protezelor. Astfel pot să apară: 1. Deficienţe ale bazelor protezelor:

Ø Grosime neuniformă a acesteia – zonele de trecere de la o grosime mai mică la una mai mare sunt porţiunile unde apar fisurile sau fracturile. De asemenea insuficienta îngroşare în dreptul dinţilor restanţi sau răscroirea exagerată a bazei protezei pot duce la fractura acesteia;

Ø Folierea necorespunzătoare ca plasare şi grosime sau absenţa totală a folierii torusului palatin sau a diferitelor zone proeminente fac ca proteza să basculeze în jurul acestor puncte, fracturându-se în timpul masticaţiei, la presiuni mari;

ØDeficienţele de preparare, îndesare şi polimerizare a acrilatului slăbesc rezistenţa bazei protezei şi provoacă fracturarea acesteia; ØDezambalarea incorectă a protezei din tipar poate duce la fisurarea sau chiar fracturarea bazei, necesitând repararea înainte de aplicarea protezei în cavitatea bucală.

2. Deficienţe privind montarea dinţilor artificiali: Ø Montarea dinţilor artificiali în afara crestelor şi în special a celor laterali (premolari şi molari) duc la bascularea protezelor sub efectul forţelor masticatorii ce se exercită în afara poligonului de susţinere; Ø Montarea unor dinţi laterali mai laţi decât creasta alveolară provoacă acelaşi lucru.

3. Deficienţe la confecţionarea croşetelor din sârmă (dacă nu se respectă regulile tehnologice de realizare) sau aplicarea acestora în altă parte a dintelui decât cea destinată acestui scop.

Accidentele: sunt numeroase şi se pot datora: • Căderii protezei pe o suprafaţă dură în timpul igienizării; • Actelor reflexe de mare intensitate (strănut, tuse);

• Eforturilor masticatorii nejustificate (roaderea oaselor, spargerea nucilor, alunelor, etc. ); • Parafuncţiilor; • Tot aici pot apărea defecţiuni datorate calităţii şi oboselii unor materiale din care sunt confecţionate protezele.

A. REPARAŢIA PROTEZELOR PARŢIALE ACRILICE Reparaţia – este termenul care se referă la refacerea funcţionalităţii protezelor cu baze, elemente de menţinere fisurate şi/sau fracturate, respectiv la înlocuirea sau refacerea unor segmente deteriorate sau pierdute (dinţi artificiali, croşete sau şei).

În laborator, indiferent de tipul de reparaţie care se execută, prima operaţie este dezinfectarea protezei. De cele mai multe ori protezele vechi, purtate mulţi ani, sunt impregnate cu resturi alimentare, cu tartru, infiltraţii microbiene, coloranţi alimentari, etc. , ceea ce pe lângă aspectul inestetic, reprezintă şi surse de infecţii.

1. Reparaţia bazei protezei fracturate sau fisurate: pot să apară mai multe situaţii. Astfel: a. Reparaţia unei fracturi simple cu două fragmente : în acest caz cele două fragmente se pot readapta (pune cap la cap) foarte precis, iar tehnica este următoarea:

• Cele două fragmente de proteză, bine uscate, se coaptează cu multă atenţie dea lungul liniei de fractură, astfel încât suprafeţele fracturate să vină în contact intim fără să apară denivelări sau spaţiu între ele;

• Cele două fragmente sunt solidarizate între ele. Această operaţie se face cu ciano-acrilaţi sau metoda mai veche, prin picurare de ceară de lipit de-a lungul liniei de fractură şi solidarizarea fragmentelor prin aplicarea şi lipirea de beţe de chibrit sau fragmente de sârmă, peste dinţii artificiali ai ambelor fragmente;

• În interiorul protezei, pe faţa ei mucozală, se toarnă pastă de gips de consistenţă smântânoasă obţinându-se un model care va menţine în poziţie corectă cele două fragmente pe toată durata operaţiilor următoare; • După priza gipsului se îndepărtează cele două fragmente de pe model cu multă grijă, pentru a nu deteriora modelul;

• Fragmentele îndepărtate de pe model sunt pregătite astfel: Ø Cu ajutorul unei freze de acrilat sau a unei pietre montate la piesa de mână a micromotorului se creează între cele două fragmente un spaţiu de 2 - 3 mm, îndepărtând ciano-acrilatul sau ceara de lipit;

Ø După verificarea pe model, se reduce din grosimea celor două fragmente, paralel cu linia de fractură, o zonă de 5 - 7 mm. Aceste spaţii sunt create pentru desfiinţarea zonei lucioase a acrilatului ce s-ar putea opune unei reacţii de polimerizare eficientă a acrilatului cu care se execută reparaţia.

Şlefuirea fragmentelor se mai face şi cu scopul de a realiza o grosime suficientă a acrilatului, asigurând în acest fel rezistenţa protezei;

Ø Pe zonele subţiate ale fragmentelor se realizează cu o freză fisură nişte retentivităţi care pot fi sub forme variabile, - coadă de rândunică, retenţii liniare perpendiculare pe linia de fractură, de „Y”, „T”, etc. Uneori aceste retenţii trebuie create chiar sub dinţii artificiali, evitânduse deteriorarea sau schimbarea formei acestora.

Aceste retenţii sunt necesare pentru a mări suprafaţa de contact dintre acrilatul vechi şi cel nou şi de a crea condiţii de întrepătrundere, asigurând în felul acesta o mai mare rezistenţă protezei reparate.

CREAREA RETENŢIILOR

• Se izolează modelul cu o substanţă alginică (Izodent, Pectizol); • Se umectează cu monomer zonele din fragmente care urmează a fi lipite şi apoi se reaşează pe model cu grijă;

• Într-un godeu se prepară acrilatul autopolimerizabil roz sau transparent, în cantitate suficientă şi în momentul când a ajuns în faza a III-a se introduce în spaţiul dintre fragmente, în uşor exces.

Se presează cu degetele prin intermediul unei folii de celofan pentru a completa tot spaţiul, modelând în acelaşi timp ca pasta de acrilat să fie la acelaşi nivel cu suprafaţa protezei. Presiunea se menţine continuă până la încheierea polimerizării acrilatului.

Unii autori recomandă ca după întărirea acrilatului, proteza să fie ţinută în apă caldă într-o oală sub presiune timp de 10 20 de minute, pentru a definitiva polimerizarea şi a mări rezistenţa acrilatului; • Se îndepărtează proteza reparată de pe model şi se prelucrează, se netezeşte şi se lustruieşte.

b. Reparaţia unei proteze cu fracturi multiple la care sunt prezente toate fragmentele: dacă fragmentele pot fi aşezate în poziţie corectă se procedează la fel ca la punctul anterior. Subţierea liniei de fractură şi retenţiile trebuie făcute la fiecare fragment în parte, în dreptul zonei de fractură.

Dacă fragmentele nu pot fi repuse corect, medicul ia o amprentă cu un material elastic şi cu o lingură standard a câmpului protetic, iar apoi tehnicianul aşează fragmentele în această amprentă peste care va turna modelul. În continuare se procedează ca la primul punct.

c. Reparaţia unei proteze la care unul din fragmentele fracturate s-a pierdut: în această situaţie, când fragmentul pierdut este de dimensiuni mici, se va parcurge o etapă clinică şi una de laborator.

Cu proteza parţială pe câmp, medicul amprentează parţial zona în care lipseşte fragmentul, utilizând mase termoplastice şi elastomeri de sinteză sau doar elastomeri de sinteză în două consistenţe (chit şi fluid).

În laborator se toarnă modelul, care cuprinde zona lipsă a bazei protezei şi pe care se reconstituie fragmentul lipsă cu răşini acrilice autopolimerizabile.

d. Reparaţia unei proteze fisurate: prin fisurare se înţelege crăparea protezei fără separarea fragmentelor. Se execută la fel ca la protezele fracturate, fără faza de coaptare a fragmentelor. Înainte de a turna modelul părţii mucozale, se va executa lipirea porţiunii fisurate pentru a preveni o eventuală distanţare la acest nivel.

După priza gipsului de model, se îndepărtează din materialul acrilic pe linia de fisură, se subţiază, se fac retenţiile de o parte şi de alta a ei, apoi se aplică pe model unde se continuă ca la o proteză fracturată.

2. Reparaţia pentru înlocuirea unor dinţi artificiali: a. Dintele este numai detaşat din baza protezei, dar intact ca formă: este un accident relativ frecvent. Dacă dintele artificial este acrilic se poate folosi termenul de relipire, iar dacă este din ceramică (cu sau fără crampoane) este indicată utilizarea termenului de fixare (refixare). Se parcurg etapele:

• Dintele se repune în lăcaşul său, prezent în baza protezei, pentru a-i verifica poziţia şi pentru a-i reţine modul de inserare;

• La dinţii din acrilat se realizează retenţii cu freze obişnuite de oţel atât în baza protezei unde a fost situat dintele artificial, având grijă să nu perforăm spre faţa mucozală, cât şi pe suprafaţa de contact a dintelui cu baza protezei. Aceste retenţii sunt sub forma unor mici puţuri, orificii sau şanţuri;

REALIZAREA RETENŢIILOR

• Se umectează ambele suprafeţe cu monomer; • Se prepară acrilatul autopolimerizabil roz, transparent sau de culoarea dintelui şi se inseră în retenţiile create şi pe suprafeţele de contact, la consistenţa optimă;

• Dintele se poziţionează corect şi se presează manual până în momentul polimerizării complete, modelând concomitent excesul de pastă cu un instrument sau buletă de vată, umectate în monomer;

• Proteza se poate introduce într-un bol cu apă fierbinte, pentru o polimerizare mai rapidă; • Se prelucrează, se netezeşte şi se lustruieşte zona afectată de reparaţie; • După efectuarea acestei operaţii este necesar ca proteza să nu fie utilizată o oră.

b. Dintele desprins a fost pierdut de către pacient: dacă dintele lipsă este în imediata vecinătate a unui dinte natural prezent pe arcadă sau dacă este vorba de un premolar sau molar, unde contactul cu antagoniştii trebuie realizat obligatoriu, se procedează astfel:

• Se ia o amprentă cu silicon chitos peste proteza aplicată în cavitatea bucală (pentru relaţia cu vecinii) şi în ocluzie (pentru relaţia cu antagoniştii); • Amprenta, solidară cu proteza, se umezeşte şi se toarnă un model în două etape:

Ø În prima etapă se introduce pasta de gips în interiorul protezei şi se realizează un soclu cu o prelungire distală, unde se creează o cheie de angrenaj. Ø După priza gipsului se izolează din nou şi se toarnă gips în amprenta antagoniştilor, prelungit peste cheia de angrenaj. Prin demulare se obţine un model solidar cu proteza şi modelul antagoniştilor;

• În locul unde lipseşte dintele, se va adapta prin şlefuire un dinte de acrilat care poate fi: – Dintr-o garnitură de dinţi cât mai apropiată ca formă şi culoare cu dinţii din proteză; – Confecţionat în laborator de către tehnician; – În caz de urgenţă se poate apela pentru dinţii frontali chiar la dinţii dintr-o cheie de culori.

Adaptarea se face în raport cu dinţii vecini şi cei antagonişti. În continuare se procedează la fel ca la punctul anterior.

• În cazul în care dintele pierdut a fost din ceramică, fie că se alege un dinte similar dintr-o garnitură, fie se înlocuieşte cu un dinte din acrilat cât mai apropiat coloristic de restul dinţilor din proteză. A doua variantă este cel mai des aplicată, deoarece nu este rentabil să descompletezi o garnitură cu dinţi ceramici pentru o reparaţie.

De menţionat că locaşul pentru dinţii de ceramică de obicei se fracturează oral şi trebuie completată baza/şaua protezei în acea zonă cu răşină acrilică.

REFIXAREA DINTELUI

c. Dintele este fracturat transversal sau oblic, o parte a lui rămânând în baza protezei - se procedează astfel: • Se îndepărtează dintele din baza protezei cu instrumente rotative. Trebuie să se lucreze cu atenţie pentru a nu se deforma zona coletului înspre vestibular;

• Se crează un locaş în baza protezei; • Se alege dintele corespunzător ca formă şi culoare; • Se realizează retenţii în baza protezei şi a dintelui artificial;

• Se prepară răşina acrilică autopolimerizabilă şi se aplică în retenţiile create şi pe cele două baze; • Se coaptează cele două componente şi se ţine dintele sub presiune digitală; • După încheierea polimerizării se prelucrează şi se lustruieşte proteza parţială.

3. Completarea unuia sau mai multor dinţi: este vorba despre o reparaţie unde s-au extras unul sau mai mulţi dinţi naturali existenţi în momentul confecţionării protezei parţiale şi care acuma trebuie înlocuiţi. Tehnica este următoarea:

• Imediat după extracţie sau la câteva zile, medicul va lua o amprentă cu proteza parţială în gură, amprentă care să cuprindă dinţii vecini (când există), creasta alveolară proaspăt edentată, fundul de sac vestibular şi antagoniştii. În timpul amprentării se va avea grijă ca proteza să fie aplicată exact pe câmpul protetic, iar materialul să nu pătrundă între mucoasă şi proteză pe toată suprafaţa internă a ei;

• Modelul se toarnă în două faze. Prima parte a modelului va cuprinde partea internă a protezei şi câmpul protetic proaspăt edentat, iar a doua parte antagoniştii. Modelul se realizează cu cheie de angrenaj; • Se îndepărtează proteza de pe model şi se realizează retenţii în dreptul dinţilor extraşi, exact ca la reparaţia de proteză;

• Se aleg din garnituri sau se confecţionează dinţii din acrilat şi se probează în spaţiul rămas liber după extracţie, fixându-se cu ceară. Montarea lor se face pe un val de ceară, ţinând seama de cerinţele estetice şi de angrenarea cu antagoniştii; • Se realizează o cheie vestibulo-ocluzală din gips, care va asigura poziţia corectă a dinţilor şi modelarea corespunzătoare a porţiunii vestibulare a şeii în momentul îndesării acrilatului;

• Se îndepărtează ceara, dinţii rămânând în cheia de poziţie; • Se izolează modelul şi cheia vestibuloocluzală cu o substanţă alginică, fără a atinge dinţii artificiali; • Se prepară pasta de acrilat autopolimerizabil şi se aplică în porţiunea dintre dinţi (care sunt poziţionaţi în cheie) şi model, în dreptul extracţiei recente;

• Se presează manual cheia pe model până la polimerizarea pastei, având grijă să nu se modifice relaţiile ocluzale; • După polimerizare, se prelucrează şi se lustruieşte proteza.

4. Completarea bazei protezei parţiale în cazul extracţiei dinţilor distali: dacă este necesară extracţia unui dinte distal şi edentaţia devine din laterală terminală, placa protetică trebuie să acopere corect tuberozitatea sau tuberculul piriform în formare. Se procedează altfel:

• Cu proteza bine fixată pe câmpul protetic se ia o amprentă parţială a zonei care trebuie refăcută; • Se toarnă din gips un model, care după priză se izolează cu substanţe alginice; • În continuare se fac retenţiile şi se procedează ca la o reparaţie a bazei protezei.

COMPLETAREA DISTALĂ A PLĂCII

COMPLETAREA DISTALĂ A PLĂCII

5. Reparaţia pentru înlocuirea croşetelor din sârmă: tehnica este următoarea: • Peste proteza inserată în cavitatea bucală se ia o amprentă cu elastomer chitos care va reda foarte exact forma dintelui pe care trebuie realizat croşetul de sârmă, precum şi procesul alveolar şi fundul de sac vestibular din zona vecină dintelui;

• Se toarnă modelul din gips obişnuit şi după priza acestuia se îndepărtează proteza de pe model, având grijă să nu fracturăm dintele; • Se realizează cu o freză sferică din oţel un şanţ de 4 - 5 mm adâncime în placa protetică pentru segmentul de fixare al croşetului. De obicei coada vechiului croşet determină locul în vecinătatea căruia trebuie făcut şanţul;

• Dintr-o sârmă de wiplă elastică de grosime adecvată situaţiei clinice (0, 6 - 0, 8 mm) se realizează prin îndoire croşetul, adaptat intim pe dinte. Coada va fi plasată în şanţul special creat anterior; • Pentru a-i asigura o poziţie corectă pe model în timpul aplicării acrilatului, croşetul se lipeşte cu ceară pe dintele de gips;

• Se umectează cu monomer şanţul creat în proteză, se aplică acrilat autopolimerizabil proaspăt preparat şi se fixează coada croşetului în poziţia corectă; • Se presează manual până la polimerizarea finală a acrilatului; • Se prelucrează şi se lustruieşte proteza.

REALIZAREA LOCAŞULUI PENTRU CROŞET

6. Transformarea protezei parţiale într-o proteză totală: în situaţia când toţi dinţii restanţi trebuie extraşi, până la momentul optim confecţionării unei proteze totale noi, proteza parţială acrilică poate fi transformată în proteză totală.

Această operaţie se indică când pacientul nu poate fi disfuncţionalizat până la vindecarea completă a cicatricei postextracţionale şi are avantajul că proteza, care păstrează rapoartele intermaxilare, acţionează ca un conformator pentru plaga postextracţională.

CONCLUZII: Indiferent de tipul de reparaţie care trebuie efectuată în cazul unei proteze parţiale acrilice, vor fi respectate următoarele reguli: • Reparaţia trebuie executată rapid pentru a nu priva pacientul de proteză un timp îndelungat;

• Se va evita modificarea vechilor rapoarte ale protezei cu câmpul protetic; • Materialele aplicate (acrilat autopolimerizabil, dinţi acrilici sau ceramici) trebuie să confere protezei suficientă rezistenţă şi durabilitate în timp; • Se va evita aplicarea monomerului de acrilat autopolimerizabil în timpul reparaţiei pe dinţii din răşini acrilice deoarece poate să-i fisureze.

B. OPTIMIZAREA PRIN CĂPTUŞIRE ŞI REBAZARE A PROTEZELOR PARŢIALE ACRILICE Este o metodă prin care se realizează o nouă faţă mucozală, respectiv o nouă bază, paralelizând-o cu suprafaţa câmpului protetic, în condiţiile apariţiei unei neconcordanţe între acestea.

Căptuşirea constă în aplicarea pe faţa mucozală a protezei şi pe marginile ei a unui material acrilic în stare plastică, prin care se obţine o readaptare intimă la câmpul protetic.

Rebazarea presupune înlocuirea în totalitate a bazei protezei cu material nou, permiţând reproducerea corectă nu doar a feţei mucozale ci şi a suprafeţelor lustruite, cu repoziţionarea optimă a dinţilor artificiali.

CĂPTUŞIREA Se poate clasifica în funcţie de mai mulţi factori: 1. În funcţie de metoda de lucru poate fi: • Directă – rolul esenţial îi revine medicului, majoritatea procesului executându-se în cabinet; • Indirectă – implică o colaborare între medic şi tehnicianul dentar.

• • 2. În funcţie de materialul utilizat: Dură; Rezilientă. 3. În funcţie de timp: Temporară; De durată.

OBIECTIVELE CĂPTUŞIRII: • Îmbunătăţirea menţinerii protezei prin creşterea adeziunii şi folosirea retentivităţilor câmpului protetic; • Stabilizarea protezelor prin frânarea deplasărilor orizontale; • Obţinerea unui sprijin echilibrat pe dinţii restanţi şi suportul muco-osos; • Redistribuirea echilibrată a forţelor de presiune masticatorii pe dinţii restanţi.

Indicaţiile căptuşirii sunt: • Atrofia avansată a zonei de sprijin osteomucoase cu înfundarea protezei; • Îmbunătăţirea menţinerii la o proteză subextinsă; • În caz de basculare pe un torus proeminent;

• În deficienţele clinico-tehnice ale protezei parţiale; • În cazul protezărilor imediate urmate de rezorbţii marcate a câmpului protetic; • Pentru profilaxia ţesuturilor sensibile la presiunile masticatorii la care despovărarea se face cu materiale reziliente.

Contraindicaţiile căptuşirii: • Migrări ale dinţilor stâlpi către spaţiile edentate cu pierderea punctelor de contact; • Mobilitatea dinţilor restanţi cu afectare parodontală; • Dezechilibru ocluzal care nu poate fi corectat;

• Dimensiune verticală de ocluzie supraevaluată; • Dinţi laterali montaţi în afara crestei; • Proteze cu reparaţii multiple; • Proteze cu dinţi degradaţi anatomic şi cromatic.

Căptuşirea indirectă Avantajele metodei sunt: • Nu există riscul de iritaţie pentru mucoasa bucală, fiind mai comodă pentru pacient; • După căptuşire materialul este mai omogen, fără porozităţi; • În caz de nereuşită, faza clinică (amprenta) se poate repeta.

Dezavantajele metodei sunt reprezentate de: • Timpul de lucru, prin implicarea laboratorului, este mai mare; • Pacientul stă o perioadă de timp fără proteza parţială; • Preţ de cost mai mare.

Tehnica de lucru: În cabinet: • Se îndepărtează un strat de un milimetru de acrilat de pe faţa mucozală a protezei;

• În edentaţiile termino-terminale (clasa a I-a Kennedy) se aplică în zona distală un strat de material termoplastic (Stents sau Kerr) care se ramoleşte, se introduce în cavitatea bucală şi se aşează proteza pe câmpul protetic, unde se menţine cu o uşoară presiune, executând mişcări ca pentru amprenta funcţională;

• După priza materialului termoplastic, se face testul de rotaţie al protezei care trebuie să fie negativ; • În vederea amprentării se aplică prin pensulare un strat de ceară bucoplastică pe faţa mucozală a protezei sau un elastomer de sinteză (siliconi de consistenţă medie);

• Se introduce proteza în cavitatea bucală, se aplică pe câmpul protetic şi se închide gura în intercuspidare maximă; • Se fac mişcări de modelare de către medic şi pacient timp de 5 minute; • Se îndepărtează proteza cu amprenta de pe câmpul protetic după o prealabilă răcire cu apă;

În laborator: • Pregătirea amprentei în vederea turnării modelului; • Realizarea modelului de lucru din gips dur sau extradur. Pe baza soclului se fac nişte retenţii; • Realizarea modelului antagonist cu cheie de ocluzie, pentru păstrarea rapoartelor ocluzale înregistrate în cabinet;

• Pentru evitarea fracturării protezei, ambalarea în chiuvetă este înlocuită cu folosirea unei „prese de căptuşire”. Acest dispozitiv are rolul de a menţine neschimbate relaţiile ocluzale şi permite presarea constantă a materialului de căptuşire, scurtând totodată timpul de lucru;

PRESA DE CĂPTUŞIRE

• Se aplică gips de consistenţă moale în jumătatea inferioară a presei de căptuşire, peste care se aşează modelul cu proteza având soclul modelului în sus, astfel ca dinţii artificiali să se acopere cam 1/3 cu gips; • După priză, soclul modelului se gipsează la braţul superior al presei şi se strâng şuruburile;

GIPSAREA MODELULUI ÎN PRESĂ

• După priza gipsului se desfac cele două jumătăţi ale presei. Într-o parte va rămâne cheia ocluzală, iar în cealaltă va rămâne modelul cu proteza. Se îndepărtează proteza de pe model cu atenţie pentru a nu se fractura modelul;

ÎNDEPĂRTAREA PROTEZEI DE PE MODEL

• Se îndepărtează de pe proteză materialul de amprentă şi urmele de gips. Dacă medicul nu a îndepărtat un milimetru de acrilat de pe faţa mucozală a protezei, tehnicianul face acum acest lucru; • Suprafaţa externă a protezei se protejează cu ceară, vaselină sau siliconi, materiale care pot fi detaşate cu uşurinţă la prelucrarea finală;

• Aşezarea protezei în cheia ocluzală şi fixarea ei în poziţie corectă cu ceară de lipit; • Se izolează crestele modelului cu un material de izolat; • Se prepară pasta de acrilat autopolimerizabil; • Suprafaţa mucozală a protezei se pensulează cu monomer;

PENSULAREA CU MONOMER A FEŢEI MUCOZALE

• Se aplică pasta de acrilat atât pe suprafaţa mucozală a protezei cât şi pe model; • Se asamblează cele două jumătăţi ale presei de căptuşire şi se strâng şuruburile. Excesul de acrilat se îndepărtează; • Polimerizarea finală se face la temperatura şi sub presiunea indicată de producător;

STR NGEREA ŞURUBURILOR

• După polimerizarea acrilatului se desfac cele două jumătăţi ale presei şi se scoate proteza; • Se prelucrează, se netezeşte şi se lustruieşte proteza parţială acrilică.

În cabinet: • Se aplică proteza în cavitatea bucală; • Se face reechilibrarea ocluzală.

CĂPTUŞIREA

Căptuşirea cu materiale reziliente Această metodă este indicată la pacienţii: • Cu câmp protetic deficitar; • Cu prezenţa unor incongruenţe între acesta şi proteză; • Unde se solicită îmbunătăţirea performanţelor funcţionale atunci când substratul muco-osos este sensibil la presiunile ocluzale;

• • Existenţa leziunilor de decubit; Inflamaţie dureroasă a mucoasei; Mobilitatea mucoasei crestelor edentate; Masticaţie dificilă.

Materialele reziliente au capacitatea de a se deforma sub influenţa presiunilor ocluzale, deformaţii care se realizează potrivit reliefului subiacent. Materialele folosite cel mai frecvent sunt de tip vâscoelastic, din grupa răşinilor şi/sau siliconilor care polimerizează la rece şi rămân moi, reziliente, o perioadă limitată de timp. Consistenţa vâsco-elastică virează spre cea elastică şi ulterior spre durificare în timp.

Datorită acestor calităţi ale materialului, transmiterea forţelor masticatorii către suportul muco-osos tinde să se egalizeze, eliminând zonele de presiune exagerată, de iritare sau traumatizare de la nivelul mucoasei câmpului protetic.

Căptuşirea poate fi: a) Temporară: se recomandă pentru recondiţionarea ţesuturilor din zona de sprijin muco-osos. Proprietăţile vâscoelastice ale materialului refac ţesuturile traumatizate, le relaxează şi le modelează, permiţând astfel o nouă căptuşire cu materiale de durată.

Dacă se intenţionează înlocuirea acestui material cu acrilat autopolimerizabil, acest lucru trebuie făcut înainte ca materialul provizoriu să-şi fi pierdut proprietăţile. Materialele folosite au o vâscozitate lent progresivă.

Se prezintă sub formă bicomponentă: pulbere şi lichid. Durata lor de acţiune este de două săptămâni după care îşi pierd elasticitatea şi devin granuloase. Tehnica de aplicare este prin metoda directă. Materialele se automodelează dinamic în cavitatea bucală, odată cu exercitarea tuturor funcţiilor sistemului stomatognat.

b) Definitivă: se apelează la acest tip de căptuşire când indicaţiile sunt foarte severe. Consistenţa elastică a acestor materiale amortizează presiunile asupra câmpului protetic, permiţând o bună masticaţie.

Materialele utilizate trebuie să fie reziliente şi să rămână moi pe toată perioada utilizării lor, pentru a putea prelua forţele masticatorii, fără a se produce însă o deformare permanentă a materialului de căptuşire. Căptuşirea se poate face prin tehnica directă sau cea indirectă.

Pentru ca materialul elastic să acţioneze ca un tampon al presiunilor ocluzale este necesar să aibă o grosime de minimum 2 mm. În strat mai subţire este ineficient, iar stratul mai gros este imposibil de obţinut fără a reduce rezistenţa mecanică a protezei; acest lucru se poate realiza doar în atrofiile marcate de creastă alveolară, când se poate câştiga spaţiu reducând din grosimea acrilatului rigid sau chiar a dinţilor.

Deoarece materialul elastic în strat subţire se poate desprinde chiar în timpul prelucrării şi îmbătrâneşte repede pierzându-şi elasticitatea, este necesar ca întâlnirea cu acrilatul rigid să se facă în strat gros. De asemenea această întâlnire trebuie realizată la distanţă de marginile protezei, locul de la care începe întotdeauna procesul de îmbătrânire al materialului.

Astfel, şeile protetice vor fi confecţionate cu un spaţiu rezervat sub forma unei trepte interioare în şaua protetică care asigură: • Grosimea necesară stratului elastic; • Întâlnirea în strat gros cu acrilatul rigid; • Protecţia marginilor acrilatului elastic.

REALIZAREA TREPTEI MARGINALE

Spaţiul necesar şi treapta interioară din şeile protetice se pot obţine prin două metode: 1. Prin aplicarea pe modelul de lucru a unor folii de plumb de 2 mm grosime, care au rolul de menţinător de spaţiu, peste care se realizează macheta după tehnica obişnuită şi în continuare proteza parţială. După ce proteza finită se obţine cu spaţiile necesare de 2 mm grosime şi cu margini în formă de treaptă:

• Fie medicul căptuşeşte direct proteza în cavitatea bucală cu un material rezilient după tehnica descrisă la căptuşirea directă; • Fie medicul ia o amprentă cu un material siliconic distribuit numai în spaţiul creat, sub presiune ocluzală. În continuare se procedează ca la căptuşirea indirectă.

APLICAREA FOLIILOR DE PLUMB

2. Prin aplicarea pe modelul de lucru a unui menţinător de spaţiu, gros de 2 mm, confecţionat din ceară roz. Acest menţinător de spaţiu este aplicat pe modelul ambalat, deci situat în componenţa tiparului, după eliminarea cerii machetei şi înaintea aplicării pastei de acrilat termopolimerizabil.

După presare se deschide chiuveta, se îndepărtează menţinătorul de spaţiu după care se trece la termopolimerizare. Se obţine o proteză cu treaptă marginală şi în continuare se poate proceda ca în cele două situaţii de la punctul anterior.

Avantajul major al acestor materiale reziliente este că nu provoacă iritaţii tisulare, deoarece nu conţin monomeri acrilici. Ca defecte sunt menţionate:

• Rezistenţa mecanică scăzută, din care cauză prelucrările marginale şi la locul de îmbinare a celor două materiale se fac numai cu freze noi şi la turaţie mare a motorului de tehnică dentară. Frezele uzate şi turaţiile mici pot provoca smulgerea materialului rezilient;

• Gradul crescut de porozitate, ceea ce le expune infiltraţiilor microbiene. Aceste infiltraţii plus uzura mai rapidă fac ca aceste materiale să îmbătrânească într-un interval de 6 - 24 de luni. Îmbătrânirea duce la pierderea elasticităţii şi la un aspect disgraţios al stratului rezilient. Numai o igienă bucală riguroasă asigură o utilizare mai îndelungată căptuşirilor.

REPARAŢII ŞI OPTIMIZĂRI ALE PROTEZEI PARŢIALE ELASTICE Pierderea unui dinte se face prin distugerea legăturii mecanice dintre acesta şi baza protezei. Reparaţia se poate face: • Cu acrilat autopolimerizabil (Duracryl) care va fixa dintele căzut la baza protezei prin legături chimice. Pentru a realiza o legătură chimică mai puternică, se recomandă umectarea suprafeţelor care vor veni în contact cu monomer sau cu un primer specific materialului utilizat;

• Prin procedeul de injectare, care presupune un nou proces complet ca şi în cazul realizării unei noi proteze elastice. Se ia amprenta (cu sau peste proteză, în funcţie de tipul de reparaţie), se toarnă modelul de lucru din gips superdur, se realizează macheta refuncţionalizând proteza, se face tiparul prin ambalare în chiuveta specială şi se injectează materialul.

La alegerea programului de injectare trebuie avut grijă ca temperatura la care se realizează topirea materialului ce vine injectat să nu deterioreze restul protezei.

• Tot prin injectare se poate realiza şi căptuşirea protezei elastice. În final, aceasta va avea pe faţa mucozală un aspect neregulat, sub forma unor cupe (ventuze).

PROTEZE ELASTICE CĂPTUŞITE