MINUNI ALE CIVILIZAIEI I ALE NATURII Europa Central

MINUNI ALE CIVILIZAŢIEI ŞI ALE NATURII (Europa Centrală: Germania) Profesor Cornelia Cucu Liceul cu Program Sportiv Bacău

Palatul Zwinger din Dresda Iniţial, numele tinde să păcălească(Zwinger, în germană semnifică fortăreaţă, închisoare, cuşcă). De fapt, el se referă la una dintre cele mai mari realizări arhitecturale barocului saxon, un loc unde August al II-lea cel Puternic, prinţ elector al Saxoniei şi rege al Poloniei organiza petreceri extravagante. La origini însă, Zwinger chiar a fost un fel de “cuşcă” întrucât, în spaţiul dintre zidul exterior şi cel interior al fortăreţei, uneori erau ţinute animale sălbatice. Prin 1700, construcţia a fost modificată devenind un loc de distracţie. Dar numele, Zwinger, s-a păstrat , chiar şi după ce August cel Puternic a ridicat aici un fel de amfiteatru de lemn, construit anume pentru festivităţile în cinstea vărului său, regele Frederic al IV-lea al Danemarcei, care a vizitat Dresda în 1709. Pasiunea regelui pentru portocali, foarte costisitori pe atunci, l-a dereminat pe prinţul elector să construiască o seră pentru arborii exotici.

Arhitectul Matthaeus Daniel Poppelmann a conceput, două galerii acoperite, cu un singur etaj, unde a plantat sensibilii portocali. Acesta a fost începutul unei perioade de construcţie de 16 ani, la care şi-a pus amprenta şi sculptorul Balthasar Permoser. În jurul unei platforme de festivităţi, de 116 /2 300 m, s-a ridicat un întreg complex de clădiri baroce. Pavilionul, termi- nat în 1718, este cea importantă clădire de la Zwinger şi una dintre realizările remarcabile arhitecturii europene. Graţie contururilor elegante, clădirea dă impresia de mişcare, iar şirurile de busturi, sculptate de Permoser şi reprezentând zei şi eroi, răsar din zidurile ridicate din gresie de Elba. Faţada centrală se avântă, încununată fiind de statuia lui Hercules Saxonicus de pe acoperişul pavilionului, eroul stând gârbovit sub greutatea unui glob pământesc. Pavilionul este susţinut de piloni acoperiţi de stucaturi ornamentale. Arcadele sale rotunjite l-au inspirat pe Gottfried Semper în construirea galeriei de arta, între 18471854, în care se afla şi sala de arme a lui August cel Puternic.

Palatul Sanssouci Numele spune totul: sans souci-”fără griji”. Acesta e numele pe care regele Prusiei, Frederic al II-lea , l-a dat palatului pe care l-a inaugurat, cu un fastuos banchet , la 1 mai 1747. Aici, regele se retrăgea pentru odihnă şi pentru a scăpa de rigorile curţii de la Potsdam, dedicându-se pasiunilor sale: muzica şi dezbaterile filozofice cu savanţi şi scriitori. Frederic cel Mare era un rege- filosof , cu o formaţie de artist şi un program de guvernare inspirat de iluminismul francez. Schloss Sanssouci a devenit , în scurt timp, sediul guvernului regal, chiar dacă fusese conceput ca un loc retras şi nu era potrivit activităţilor administrative. Exista deja o vie, când Knobelsdorff a început , în aprilie 1745, construirea unui mic palat. În zona de primire, pe unde treceau trăsurile, o colonadă semicirculară asigura delimitarea, iar dinspre grădină, o scară elegantă îşi desfăşura cele 132 de trepte până la castel.

Arhitectul a reuşit să dea clădirii de culoare ocru-gălbui şi încununată de o cupolă arămie un farmec pastoral, intim şi luminos. Micul castel nu avea decât 12 camere. Una dintre cele mai frumoase era camera de muzică, cu decoraţiuni murale în stil rococo. În Sala de Marmură, cu cele 16 coloane duble şi cupola aurită, Frederic al II-lea aduna artişti, filozofi şi savanţi- printre care şi Voltaire-la faimoasa “masă rotundă”. Tot Knobelsdorff a proiectat şi primul parc de la Sanssouci. Grădina, cu vase decorative, sfincsi şi pavilioane, cu grote, fântâni, izvoare şi temple, apare ca un senzual contrapunct baroc, la rigoarea militarismului prusac. Parcul de circa 399 de hectare adăposteşte câteva clădiri comandate special de Frederic al II-lea. În timpul domniei sale a fost adăugată galeria de statui, casa de oaspeţi Neue Kammern, poarta cu obelisc şi Casa chinezească a Ceaiului. Ultimul mare proiect a fost Noul Palat, construit între 1763 -1769. Întinse grădini conduc spre acest magnific palat, celebrare a forţei Prusiei după Războiul de Şapte Ani.

Falezele de cretă din Insula Rugen este cea mai mare insulă germană din Marea Baltică, care se găseşte lângă coasta Pomeraniei. Se poate spune că poarta insulei este oraşul hanseatic Stralsund, insula fiind legată de continent printr-un dig. Lungimea insulei, pe direcţia nordsud, este de 52 km, lăţimea maximă fiind în sudul insulei, de 41 km. Suprafaţa insulei este de 926 km². Lungimea totală a ţărmurilor însumează 574 km, insula având o formă neregulată. De pe coastele abrupte ţi se oferă o minunată panoramă a Mării Baltice şi a falezelor de la Wissower Klinken. Bolovani imenşi şi trunchiuri uscate de copaci , pe plaja Stubnitz, fac plimbarea destul de anevoioasă. Numai de aproape poţi surprinde măreţia falezelor de calcar, ale căror straturi succesive s-au format, în decursul a milioane de ani, din scheletele calcaroase, solzii şi carapacele a nenumărate vieţuitoare minuscule.

Stubbenkammer, de pe insula Rugen , este una dintre cele mai frumoase zone de pe coasta Mării Baltice. Cea mai cunoscută stâncă de la Stubbenkammer este Tronul Regelui, care 117 metri înălţime. Anual, peste 300 000 de vizitatori urcă scările înguste până la o platformă de 200 de metri pătraţi, amenajată cu mai mult de 300 de ani în urmă, efortul lor fiind răsplătit de priveliştea unică a falezelor de cretă şi a mării. De la jumătatea secolului al XIX-lea, calcarul de Rugen este materia primă pentru fabricarea pigmenţilor, a porţelanului sau a pastei de dinţi. Pentru a proteja coasta, în 1990, a fost înfiinţată Rezervaţia Naturală Jasmund. Cele 3 000 de hectare ale sale includ 2 000 de hectare de pădure, lăsate pe cât posibil în starea lor sălbatică, circa 500 de hectare din Marea Baltică şi 500 de hectare de stânci de calcar, mlaştini şi păşuni.

Lubeck Nici un alt oraş din nordul Europei n-a fost gândit atât de ostentativ burghez ca această veche metropolă baltică şi nicăieri în lume , goticul n-a fost transpus în cărămidă ca în aşezarea de pe râul Trave. Este adevărat că începuturile au fost modeste. Liubice era o fortăreaţă slavă, nesemnificativă, distrusă în 1138, dar importanţa ei a început să crească atunci când, în anul 1159, Henric Leul, ducele Saxoniei şi al Bavariei, a fondat un oraş cu acelaşi nume pe o insulă prinsă între râurile Trave şi Wakenitz. Cincisprezece ani mai târziu, Henric aşeza cu mâna lui piatra de temelie a unei viitoare enorme biserici. Curând după aceasta, comercianţii din Lubeck au început să fie din ce în ce mai activi în zona Mării Baltice.

Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, urbea a ajuns la apogeul dezvoltării sale, devnind liderul Ligii Hanseatice. Frumosul oraş de pe Trave a fost şi locul înfloririi unei arhitecturi exemplare. Aproape toate oraşele hanseatice şi-au construit bisericile şi primăriile după modelul Lubeck-ului. Încă din 1276, unicul material de construcţie permis era cărămida şi, graţie acestei hotărâri, nu au izbucnit incendii, iar oraşul s-a putut dezvolta continuu, devenind visteria întregului nord european. Privind din cel mai înalt punct al Bisericii Sf. Petru, poţi observa planul în tablă de şah al vechiului oraş hanseatic. Turlele gemene sunt ascuţite ca două vârfuri de munte , disputându-şi întâietatea în privinţa înălţimii cu cele solide ale Bisericii Sf. Maria, care, la rându-le , concurează cu Primăria. Această ultimă clădire, un adevărat palat, cu acoperişul din ceramică glazurată, cu bolţile în stil renascentist şi cu încăperi în stil baroc, continuă să fie inima acestui oraş autoguvernat.

Hamburg “Oraşul antrepozitelor” din Hamburg este considerat un miracol al arhitecturii universale. Clădirile de la sfârşitul sec. al XIX-lea, constituie cel mai mare complex de depozite din lume. Totul a pornit de la o acută criză financiară. Otto von Bismarck făcea presiuni asupra senatului hamburghez, încă din 1879, să adere la sistemul vamal german, dar, negustorii se opuneau, întrucât Hamburgul nu percepea nici o taxă vamală. S-a ajuns la o soluţie de compromis, care să păstreze privilegiul respectiv. În regim de porto-franco (port liber), s-au creat spaţii scutite de taxe pentru depozitarea şi transferul mărfurilor, aceste taxe urmând a fi percepute doar atunci când destinaţia era Germania. Ca amplasament pentru noul port liber a fost ales vechiul cartier al ţesătorilor având o poziţie extrem de avantajoasă datorită canalelor care traversau zona, şi care erau aproape atât de vechiul port, cât şi de oraş.

Noul oraş-depozit , în care au fost implicaţi patruzeci şi doi de arhitecţi, a fost construit între anii 1882 -1888. Intrarea în portul liber avea dimensiuni regale, iar podurile bogat ornamentate cu motive medievale traversau un canal lat de 75 de metri. Toate antrepozitele au fost construite pornind de la acelaşi concept: sprijinite pe piloni solizi, fundaţiile şi pivniţele susţineau patru sau cinci etaje. Zidurile, extrem de groase, asigurau o izolare perfectă atât vara cât şi iarna. Fiecare depozit fusese conceput astfel încât permitea un acces dublu, atât de pe apă, cât şi de pe uscat. Scripeţi susţinuţi de grinzi solide descărcau mărfurile, care ajungeau în depozite prin deschiderile existente în ziduri. Arhitecţii au acordat o importanţă deosebită şi aspectului estetic al noului port: turnuri de diferite mărimi răsăreau din arama acoperişurilor, arcuri romanice susţineau ferestrele şi scările de incendiu, construite din oţel, faţadele aveau platforme-balcoane în stil italian , întregul ansamblu fiind considerat ca o catedrală a comerţului.

Parcul Naţional Waddenzee Mulţi dintre turiştii care merg prima dată să vadă Marea Nordului, au surpriza de a nu găsi marea la locul ei, în schimb, pot vedea o “plajă” lată de câţiva kilometri, alcătuită , în principal, din nisipuri cenuşii. Fenomenul este cauzat de mareele generate de atracţia gravitaţională a Lunii. Fluxul şi refluxul se întâlnesc în aproape toate mările, dar niciunde n-au dus la apariţia unui peisaj asemenea celui de la Waddenzee, pe ţărmul Mării Nordului. Zona nu include doar întinderi de ape protejate de valuri şi traversate de canale naturale, ci şi dune, plaje şi insule. Ea este unică în lume, fapt pentru care a fost declarată în 1985, rezervaţie naturală. O vedere de sus permite o privire asupra întregului ecosistem: canale mari şi mici traversează zona; acolo unde apa se retrage mai încet, se formează bancuri de mâl, iar unde curentul este mai puternic, apar praguri de nisip, refugiul preferat al focilor.

Întâlnim diferite tipuri de bancuri( de mâl, de nisip sau mixte) care au apărut pe suprafeţe întinse acoperite de păpurişuri şi mlaştini, apărate de dune, care , dupa ultima glaciaţiune, când nivelul Mării Nordului a crescut, au fost inundate şi acoperite cu un sol fertil. În locurile în care erau doar inundaţii ocazionale, în timpul fluxului de primăvară, s-au format plaje nisipoase şi sărături. Pe solurile respective cresc acum tot felul de specii de plante robuste, în funcţie de depărtarea faţă de mare. Deşi, la prima vedere, peisajul nu pare prea ospitalier, ba chiar arată ca un loc sterp, realitatea este alta. Două mii de specii de animale trăiesc în această zonă, care pulsează de viaţă: în timpul refluxului, se pot auzi miriadele de viermi, melci, scoici şi crabi care caută hrană, locul fiind o binecuvântare, doarece algele cu care se hrănesc se găsesc din abundenţă. Pe de altă parte, în cadrul lanţului trofic, crabii şi viermii sunt prada altor nenumărate animale din Waddenzee, de la peşti şi până la foci.

Catedrala din Koln Catedrala este simbolul Koln-ului, cunoscută în toată lumea drept monumentul de arhitectură cel mai faimos din Germania. Încă din Evul Mediu i se spunea “catedrala tuturor catedralelor”, iar la mijlocul secolului al XIX-lea a devenit “sanctuar naţional german”. Când, la 15 octombrie 1880, ultima operaţiune de constructie se încheia, prin plasarea unei cruci pe turnul sudic, trecuseră deja 632 de ani de când se aşezase piatra de temelie. Ca model pentru spaţiul rezervat corului şi pentru transept, s-a folosit Catedrala de la Amiens, iar forma navei a fost inspirată de o altă biserică din Koln, datând din secolul al XII-lea. În septembrie 1322, arhiepiscopul Heinz von Virneburg a putut sfinţi spaţiul destinat corului, chiar dacă restul nu era încă terminat.

În 1560, lucrările la construcţia catedralei au fost sistate datorită “spiritului vremii”: epoca modernă tocmai începea şi nu mai era loc pentru clădiri de dimensiuni atât de mari. Lucrările vor fi reluate în secolul al XIX-lea, când catedrala a fost declarată “sanctuar naţional”, iar regele Frederic al IV-lea, în 1842, a aşezat el însuşi prima piatră la fundaţia faţadei sudice a transeptului, construcţia fiind terminată după 38 de ani. Maiestuoase, cele două turnuri ale Catedralei din Koln se ridică elegante spre cer. Turnul de nord, înalt de 157, 38 m, îl depăşeşte pe cel sudic cu 7 cm. Catedrala are cele mai întinse faţade dintre toate bisericile creştine. Contraforturile sunt proprii stilului gotic. Dintre cele trei portaluri, doar portalul Sf. Petru, este medieval, celelalte două aparţinând sec. al XIX-lea, ca şi sculpturile care le decorează. Când intri în catedrală, te domină spaţiul zvelt, plin de nobleţe al navei centrale, lungă de 119 m. Printre obiectele de artă semnificative se află Crucea lui Gero, un crucifix din sec. al X-lea.

Biserica Wieskirche Totul a început în iunie 1718, când Maria Lory, deţinătoarea unei statuii de lemn care îl reprezenta pe Iisus biciuit, statuie venerată în timpul procesiunilor din Vinerea Mare în satul Steingaden din Bavaria, a adus vestea că statuia făcea vindecări miraculose iar din ochii lui Iisus curgeau lacrimi. Datorită numărului mare de pelerini , Hyazinth Gassner, stareţul mănăstirii de la Steingaden, a decis construirea unui sanctuar. Între anii 17451754 a fost ridicată , în mijlocul colinelor de la poalele Alpilor una dintre cele mai rafinate opere ale rococo-ului bavarez. Construcţia a costat 180. 000 de mărci, fiind opera arhitectului Dominikus Zimmermann. Acesta a conceput biserica de pelerinaj ca pe o structură având în centru un oval, cu faţade sobre, care, într-un spaţiu adiacent, cel al corului, adăpostea miraculoasa statuie.

Arhitectul a dat o deosebită importanţă îmbinării armonioase a formelor cu jocul culorilor şi al luminii care inundă nava prin douăzeci de ferestre mari. Opt perechi de coloane susţin bolta imensă, o bijuterie reprezentând cerul divin, frescele care o acoperă, fiind pictate în trompe l’oeil , mesajul pe care îl primesc pelerinii fiind următorul: cei care trăiesc în umilinţă şi credinţă vor primi iertarea păcatelor. Ornamentaţia pereţilor şi basoreliefurile, stucatura bogată şi iluzia creată de tehnica picturală a frescelor alegorice organizează spaţiul asemenea notelor dintr-o partitură muzicală. Astfel, dacă în nava centrală s-au folosit armonii de alb, albastru şi auriu, coloanele de marmură de lângă altare sunt de un roşu cald, luminos, simbolizând sângele vărsat de Iisus pentru salvarea umanităţii. Wieskirche a fost redescoperită şi recunoscută ca operă de artă abia la începutul sec. al XX-lea şi de atunci , edificiul nu este numai loc de pelerinaj, ci şi o mare atracţie pentru numeroşi turişti.

Castelul Neuschwanstein Devenit rege al Bavariei la vârsta de 18 ani, Ludovic al II-lea şi-a pierdut repede interesul pentru politică, devenind chiar excentric, ocazie propice pentru a construi trei castele impunătoare: Neuschwanstein, Herrenchiemsee şi Linderhof. Chiar în dormitorul de la Neuschwanstein, regele a fost declarat oficial nebun, extravaganţa şi bănuita sa homosexualitate îngrijorând guvernul bavarez, iar trei zile mai târziu a fost găsit , împreună cu doctorul său, înecat în Lacul Starnberg din apropierea palatului. Acest palat este cel mai impunător şi mai cunoscut din cele ridicate de regele Ludovic al II-lea , fiind un adevărat basm devenit realitate. Richard Wagner, în Das Rheingold (Aurul Rinului) dedică o odă Castelului Neuschwanstein şi celui care l-a comandat, regele Ludovic al II-lea al Bavariei.

Prietenia mistică, exaltata dintre cei doi mari romantici nu este nicăieri mai palpabilă decât în acest castel, construit într-un peisaj de vis, în Munţii Allgau, părând încarnarea unei poveşti germane cu zâne. Planurile castelului au fost inspirate din decorurile operelor wagneriene Lohengrin şi Tannhauser, cât şi din legendele ce înconjoară Castelul Wartburg din Munţii Pădurea Turingiei. ”Noul Wartburg” a fost construit între 1859 -1892, de către arhitecţii Eduard Riedel, Georg Dollmann şi Julius Hofmann. Clădirea principală, un palat cu patru etaje, are la parter sălile oficiale şi camerele destinate personalului. Urcând scările în turnul mare, înalt de 60 de metri, se intră în camerele regale, somptuos decorate cu fresce reprezentând scene cavalereşti din Evul Mediu. Temele romantice devin aproape obsesive în Sangersalle, cea mai mare încăpere din castel, unde se desfăşurau festivaluri muzicale şi care i-a inspirat lui Wagner opera Tannhauser.

Regele s-a depărtat de “linia wagneriană” doar într-un singur caz: sala tronului, care este şi altfel mobilată: spaţiul este conceput în stil bizantin, centrat pe o formă ampla de coroană , de felul coroanei imperiale bizantine. 139 de trepte de marmură de Carrara duc la un portal, unde trebuia să fie amplasat tronul regelui, realizat din aur şi fildeş. Castelul de vis a costat milioane de mărci aur.

Bibliografie: 1. www. wikipedia. org 2. xxx, 100 de minuni ale lumii, Editura Bic All, Bucureşti, 2004 3. xxx, Descoperă minunile lumii, Editura Readers Digest, Bucureşti, 2006 4. xxx, 1000 de miracole ale naturii, Editura Readers Digest, Bucureşti, 2008 5. Bedurfting, Friedemann, 1000 de minuni ale lumii, Editura Aquila’ 93, Craiova, 2007

SF RŞIT