MINUNI ALE CIVILIZAIEI I ALE NATURII AMERICA LATIN

MINUNI ALE CIVILIZAŢIEI ŞI ALE NATURII (AMERICA LATINĂ) Profesor Cornelia Cucu Liceul cu Program Sportiv Bacău

Lumea antică vorbea despre şapte minuni ale lumii, printre care erau amintite Farul din Alexandria, Colosul din Rodos şi piramidele egiptene. Piramidele există şi astăzi, dimensiunile lor colosale ajutându-le să reziste timpului. Nici natura, nici mâna omului n-au reuşit să le distrugă. Oare de ce grecii foloseau sintagma “minunile lumii”? Ei erau admiratori ai marilor monumente culturale timpului datorită importanţei acordate, în cultura lor, deopotrivă viziunii artistice cât şi tehnicii arhitectonice, ambele necesare pentru crearea unor asemenea edificii. Cele şapte minuni ale lumii au fost ridicate de mâna omului. Prezentarea de faţă face uz de acelaşi criteriu folosit de grecii antici, dar aplicat la minunile lumii de astăzi. Progresul tehnologic al omenirii a adus cu el , din păcate, şi o serioasă ameninţare la adresa frumuseţilor naturale acestei lumi.

Iată motivul pentru care au apărut rezervaţiile şi parcurile naturale de pe toate continentele, menite să protejeze minunile naturii, cel puţin la fel de importante ca şi monumentele create cu ajutorul tehnologiei avansate. Atât monumentele naturale, cât şi cele culturale sunt înregistrate de UNESCO ca fiind valori pe care umanitatea trebuie să le protejeze. Vom încerca să mergem mai departe decât listele UNESCO, pentru că sunt şi multe alte minuni arhitecturale sau naturale care nu au fost incluse printre cele aparţinând patrimoniului cultural universal. Exemple de acest fel sunt Turnul Eiffel din Paris, zgârie-norii Manhattan-ului, picturile preistorice din peştera Lascaux sau falezele de cretă din Insula Rugen. Sunt multe minunăţii în lumea noastra şi, de aceea, orice selecţie este, prin forţa lucrurilor, subiectivă.

Machu Picchu

Pe versantul sudic al Anzilor peruvieni, acolo unde râul Urubamba se pregăteşte să întâlnească bazinul Amazonului, în 24 iulie 1911, americanul Hiram Bingham a făcut cea mai importantă descoperire a carierei sale, pe care a botezat-o Machu Picchu ceea ce , în vechiul dialect indian quechua înseamnă Vârful Vechi. Cercetări ulterioare au arătat că era vorba despre o aşezare incaşă anume construită într-un loc inaccesibil pentru a scăpa de jaful conchistadorilor , chiar dacă se afla doar la 120 km nord-vest de Cuzco, capitala incaşă, care fusese cucerită de spanioli.

La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate şi totul a fost durat în piatră: terase, fortificaţii, palate regale, locuinţe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, pieţe şi un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent "întortocheat", menit să deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant şi abia fotografiile făcute din avion i-au pus în evidenţă toate însuşirile.

Desenele de la Nazca

Desenele au fost făcute cu aproape 1500 de ani în urmă, pe o suprafaţă de 500 kilometri pătraţi, situată între actualele oraşe Nazca şi Ica din sudul Perului. Unele dintre ele urmează o linie dreaptă prin pampa sud-americană, iar altele formează modele enorme pe platourile înalte şi dealurile abrupte. Doar văzute din avion, formele se adună şi întruchipează desene gigantice reprezentând: oameni, păsări, maimuţe, peşti, cactuşi şi flori. Paul Kosok , istoric al culturii americane, a fost primul care a descoperit formele geometrice lungi de mai mulţi kilometri, în 1939, în timpul unui zbor de recunoaştere. Remarcabilă la toate aceste desene nu e doar acurateţea cu care au fost trasate pe sol, ci şi stilul artistic. Motive similare, de acelaşi nivel artistic , pot fi întâlnite pe obiectele ceramice ale culturii Nazca, înfloritoare între sec. IV-IX, în sudul Perului. Astfel, se poate susţine cu un mare grad de certitudine că desenele uriaşe au fost făcute de artiştii acestei culturi.

Rămâne un mister modul în care locuitorii ţinutului, anterior incaşilor, au reuşit să facă aceste desene fără a putea vedea de sus rezultatul muncii lor. Este sigur că foloseau frânghii pentru a trasa liniile drepte şi cercurile. Nu există o explicaţie clară a semnificaţiei acestor desene. Majoritatea cercetătorilor înclină să creadă că ele sunt repere astronomice. Asemenea concluzie se bazează pe faptul că unul dintre şanţuri duce exact către locul în care apune soarele în emisfera sudică la momentul solstiţiului de vară. De asemenea, alte linii, care paralele, duc de fapt, către punctele ce marchează, conform calendarului nostru, apusul soarelui la solstiţiile anilor dintre 300 şi 650. Chiar ţinând cont de aceste teorii, acestea rămân învăluite în mister, unii cercetători considerând desenele gigantice ca având rolul de a semnaliza piste de aterizare pentru fiinţe extraterestre.

Havana-bijuteria Caraibilor

Admiraţia pentru Cuba datează încă de când Cristofor Columb a descoperit-o , în 1492. El nota în jurnalul său de bord că “ insula aceea era lucrul cel mai frumos văzut vreodată de un ochi omenesc”. În 1515, cuceritorii aveau să stabilească aici prima aşezare, pe care au numit-o Villa de San Cristobal de la Habana. Însă , patru ani mai târziu, din cauza climei, aveau să mute oraşul în nord, într-un golf, portul natural al actualului oraş Havana. Istoricii presupun că numele “La Habana” vine de la acela al unui şef indian, Habaguanex, care stăpânea la vremea aceea peste teritoriile cubaneze.

Dezvoltându-se mai ales începând din secolul al XVII-lea, oraşul are o istorie bogată ale cărei amprente se simt încă în numeroasele clădiri şi monumente cu valoare de patrimoniu, Havana fiind declarată monument UNESCO datorită palatelor minunate, a catedralelor impozante precum şi a bogaţiei istorice şi spirituale a muzeelor. Havana mai este şi locul pe care Ernest Hemingway l-a ales pentru a-şi petrece o parte din viaţă şi care inspirat de frumuseţea mării , a scris Bătrânul şi marea. Havana actuală poate fi descrisă ca un oraş inedit ce adăposteşte, de fapt, trei oraşe în unul singur: Havana centrală , Havana veche şi Vedado. Fiecare dintre aceste regiuni ale oraşului are o notă distinctivă, contribuind la imaginea de ansamblu a capitalei cubaneze.

Arhipelagul Galapagos

Acum aproximativ 3 -6 milioane de ani, vulcani submarini, aflaţi la 700 de kilometri vest de Ecuador, au erupt, provocând ridicarea de pe fundul Oceanului Pacific a unor mari cratere. Din ploile de cenuşă vulcanică şi din lavă solidificată, s -a format un arhipelag de aproximativ 60 de insule, de diferite mărimi. Aşa s-au născut insulele Galapagos, dominate de vulcani, cu faleze deşertice, închizând în centru inaccesibile păduri tropicale. Într-un areal cu totul diferit de restul continentului sud-american, s-au dezvoltat aici forme de viaţă animală şi plante unice în comparaţie cu alte zone similare.

Primele relatări referitoare la aceste insule au ajuns în lumea occidentală prin 1535, trimise de episcopul de Panama, Tomas de Berlanga. El a observat, în timpul unei călătorii pe mare, de-a lungul coastelor încă necunoscute, şopârle cu capete de dragon, broaşte ţestoase enorme şi nenumărate specii de păsări exotice. Naturalistul englez Charles Darwin a venit pentru prima dată în insule prin 1835 descoperind aici un regat al animalelor preistorice, care includea şopârlele de mare, similare dinozaurilor. În 1959, guvernul ecuadorian a declarat Arhipelagul Galapagos parc naţional, pentru a-i proteja flora şi fauna (aici se află 47% dintre plantele de pe glob , respectiv 37% dintre peşti)

Misterul de la Itza

Civilizaţia mayaşă a atins apogeul între anii 300 -900 d. H. De unde veneau creatorii ei şi de ce au ales una din regiunile cele mai neospitaliere ale Americii Centrale nimeni nu ştie! Tot un mister a rămas şi dispariţia civilizaţiei mayaşe. Chichen Itza este un mare sit arheologic precolumbian construit de mayaşi. Este localizat în centrul nordic al peninsulei Yucatan, peste care se suprapune în prezent statul Mexic. Chichen-Itza este supranumită “Tărâmul făgăduinţei”, fiind una dintre cele mai importante dovezi ale civilizaţiei Maya-Toltec. Situl este compus din mai multe clădiri: Piramida Kukulcan (“El Castillo” Castelul), Piaţa celor 1000 de coloane, Templul Curţii Ovale, Tempul Jaguarului, Tempul Războiul-Templul Chichen Itza propriu -zis, Observatorul, Osuarul, Platforma Venus, Plaforma Uliului şi Jaguarului, Drumul către Locul de Sacrificii, Platforma Craniilor, Templul Bărbatului Bărbos.

Mayaşii construiau centrele de cult cu o exactitate matematică. Templul capitalei a fost dedicat fiorosului Quetzalcoatl , al cărui cap chiar apare din gura deschisă a Pământului. Chichen Itza şi celelalte centre nu puteau fi realizate decât de societăţi cu un grad de organizare ridicat, a căror viaţă a fost condusă de religie. Aceasta este dovedită de cunoştinţele avansate de matematică şi de astronomie ale mayaşilor, cunoştinţe folosite exclusiv pentru a întocmi calendare complicate pe milenii întregi. Cugetul lor se învârtea în jurul timpului , şi măsurării lui, conferindu-i semnificaţii religioase deosebite.

Teotihuacan-”Oraşul zeilor”

Oraşul zeului Quetzalkoatl denumit ulterior, Oraşul Zeilor, este situat la 50 km de oraşul Mexico City. Dezvoltarea şi decăderea Imperiului Teotihuacan coincide cu istoria Imperiului Roman (600 î. Hr. - 650 d. Hr. ). Câteva oraşe din lume au fost considerate că merită să locuiască zeii în ele. Teotihuacan este unul dintre oraşele divine. Mărturia măreţiei lui se răsfrânge din toate construcţiile rămase până astăzi. Zeul oraşului, celebrat în templu, era şarpele cu pene Quetzalkoatl. Era un oraş divin şi în acelaşi timp foarte uman, unde oamenii venau din toate părţile să se închine zeilor, de aceea aztecii îl numeau “Locul unde oamenii devin zei”. Cele două mari piramide, denumite de azteci a Soarelui şi a Lunii, care rivalizau cu piramidele egiptene , se aliniau alături de alte construcţii de-a lungul Căii Morţii.

Piramida Soarelui este o construcţie impresionantă, care 65 de metri înalţime şi o bază cu latura de 225 metri. Piramida Lunii, pare a fi la fel de mare ca cea a Soarelui, dar este o aparenţă, aceasta fiind construită pe o movilă artificială. Piramida zeului Quetzalcoatl păstrează imaginile zeului ploii Tlaloc şi Şarpelui cu pene, zeul suprem al oraşului. Oraşul acoperea o suprafaţă de 30 kilometri pătraţi, avea în jur de 2000 de construcţii , din lemn şi piatră, pentru cei 200. 000 de locuitori şi era cel mai mare oraş din lumea acelor vremuri. Cea mai mare parte a locuitorilor, se presupune că, erau agricultori. A rămas un mister cine erau, de unde au venit şi mai ales cum au dispărut. O variantă ar fi cucerirea şi distrugerea lor de către tolteci.

Cascada Iguazu

Cascada Iguazu , reprezintă o serie de cataracte pe râul Iguazu , la 23 km mai sus de confluenţa sa cu râul Parana, la graniţa dintre Argentina şi Brazilia. Cascada seamănă cu o potcoavă alungită, ce se întinde pe 2, 7 km - aproape de 3 ori mai întinsă decât cascada Niagara din America de Nord şi semnificativ mai mare, din punct de vedere al lăţimii, decât cascada Victoria din Africa. Cascada este împărţită de către insulele udate de râul Iguazu în 275 de cascade de apă sau cataracte, a căror înalţime variază între 60 şi 82 de metri. Numele cascadei, ca şi cel al râului, provine din limba gurani şi înseamnă "mari ape“. Valoarea medie anuală a debitului de apa este de 1750 metri cubi pe secundă. Debitul de apă al cascadei poate ajunge la maxima de 12. 700 metri cubi pe secundă în timpul sezonului ploios , din noiembrie până în martie. Debitul este minim în timpul sezonului uscat, din august până în octombrie.

Perdele gigantice de pâclă groasă se ridică continuu din ape, însoţite adesea de curcubee. Indienii guarani, care trăiesc în regiune , numesc zona “locul unde se nasc norii” şi vin aici să-şi îngrope morţii. Alvar Nunez Cabeza a fost primul explorator spaniol care a vizitat cascadele în 1541. În 1897, Edmundo de Barros, un ofiţer brazilian, a conceput planul unui parc naţional la Cascada Iguazu. În urma rectificării graniţei dintre Brazilia şi Argentina, au rezultat două parcuri naţionale separate, câte unul pentru fiecare ţară: Parcul Naţional Iguazu în Argentina, în 1934, şi Parcul Naţional Iguazu în Brazilia, în 1939.

Patagonia

Regiunea sudică a statelor Argentina şi Chile şi-a primit numele graţie navigatorului portughez Fernando Magellan, care a numit-o Patagonia, după numele locuitorilor săi, patagonezii, “cei cu tălpi mari”, ale căror urme se vedeau la tot pasul, datorită încălţărilor primitive confecţionate din piei de guanaco, o specie de lama. Patagonia se întinde pe 2000 de kilometri, din nord, de la izvoarele fluviului Colorado până la Capul Horn, în sud. Partea sa vestică aparţine statului Chile, iar partea estică, de şes şi cea mai întinsă, Argentinei. Patagonia argentiniană este o zonă de stepă pustie, bătută de vânturi puternice. În ciuda acestui climat aspru, solul este suficient de fertil pentru a hrăni 20 de milioane de oi care trăiesc alături de animalele locului: guanacosi şi nandu, struţii patagonezi.

În schimb, pe partea muntoasă din vestul Patagoniei, în Chile, plouă abundent. Insulele şi versanţii muntoşi sunt acoperiţi de verdeaţă. Regiunea de nord-vest seamănă atât de mult cu peisajul din Alpii europeni, încât este numită “Elveţia sud-americană”. Mai spre sud, munţii de la graniţă sunt acoperiţi cu cele mai mari întinderi de gheaţă din lume, după cele de la poli. Căderile abundente de zăpadă au creat aici mai multă gheaţă decât în Islanda. Astfel s-au format gheţari gigantici care, cu timpul alunecă la vale. Dacă în zona chiliană aisberguri imense cad în mare, în partea argentiniană marii gheţari albăstrui alunecă zgomotos către câmpie, provocând inundaţii puternice. Cel mai mare gheţar, Perito Moreno, împinge continuu un zid de gheaţă de patru kilometri lăţime şi 70 de metri înalţime , spre lacul Argentino.

Autostrada panamericană

În ghidurile de călătorie, faimoasa autostradă panamericană, care leagă Alaska de cele mai sudice lanţuri muntoase din Argentina, şi-a câştigat statutul de “traseu ideal”. De fapt, nu este vorba de o singură autostradă, ci o adevarată reţea de drumuri ce străbat nordul, centrul şi sudul Americii. În funcţie de ruta aleasă şi de ocolirile impuse de circumstanţe, călătorul poate parcurge între 25. 000 şi 45. 000 de kilometri. În secolul al XIX-lea, planul iniţial se referea la construirea unei căi ferate panamericane. La o conferinţă din 1923, desfăşurată la Santiago de Chile, a fost preferat proiectul unei căi rutiere, care în limba spaniolă a primit numele de Carretera Interamericana.

Autostrada a fost extinsă de către Statele Unite ale Americii în anul 1942, graţie construirii autostrăzii Alaska, proiect strategic care a fost terminat în câteva luni. În cazul unei eventuale invazii japoneze, autostrada ar fi facilitat apărarea militară a celui mai nordic stat american. Pentru a admira priveliştile care se întind de o parte şi de alta a autostrăzii, călătorii au de plătit cu vârf şi îndesat. Frigul, arşiţa, ploaia, drumurile blocate şi taxele de drum foarte piperate nu lasă o impresie finală tocmai plăcută, dar chiar şi aşa marea aventură îi atrage pe curioşi.

Bibliografie 1. www. wikipedia. org 2. xxx, 100 de minuni ale lumii, Editura Bic All, Bucureşti, 2004 3. xxx, Descoperă minunile lumii, Editura Readers Digest, Bucureşti, 2006 4. xxx, 1000 de miracole ale naturii, Editura Readers Digest, Bucureşti, 2008 5. Bedurfting, Friedemann, 1000 de minuni ale lumii, Editura Aquila’ 93, Craiova, 2007

SF RŞIT