ELECTROCARDIOGRAMA NORMAL ELECTROCARDIOGRAMA 1 Definiie 2 Istoric 3

ELECTROCARDIOGRAMA NORMALĂ

ELECTROCARDIOGRAMA 1) Definiţie 2) Istoric 3) Principiu 4) Electrozi şi derivaţii 5) Analiza ECG

ELECTROCARDIOGRAMA 1) Definiţie 2) Istoric 3) Principiu 4) Electrozi şi derivaţii 5) Analiza ECG

DEFINIŢIE Rezultatul modificărilor electrice care activează contracţia atriilor şi ventriculilor Reprezintă înregistrarea la suprafaţa corpului a variaţiilor de potenţial ale câmpului electric cardiac, produse de depolarizarea şi repolarizarea celulelor miocardice

ELECTROCARDIOGRAMA 1. Definiţie 2. Istoric 3. Principiu 4. Electrozi şi derivaţii 5. Convenţii în electrocardiografie 6. Electrogeneza undelor ECG 7. Analiza ECG

ISTORIC 1791 Galvani a emis teoria ”electricităţii animale” 1792 Volta – electricitatea se datorează conţinutului organismelor în metale şi diferenţa de concentraţie a acestora generează curentul electric Entuziasm – folosirea curentului electric pentru reanimarea unor decedaţi (studii pe criminali spânzuraţi)

ISTORIC 1887 Fiziologul britanic Augustus D. Waller din Londra a publicat primele studii de electrocardiografie umană, realizate cu un electrometru capilar 1889 Fiziologul olandez Willem Einthoven l-a văzut pe Waller demonstrându-şi experimentul cu ocazia Primului Congres al Fiziologilor din Bale. – Jimmy 1890 GJ Burch din Oxford a imaginat un dispozitiv de corectare a oscilaţiilor electrometrului 1893 Willem Einthoven introduce termenul de “electrocardiogramă” la întrunirea Asociaţiei Medicale Olandeze

ISTORIC 1901 – Einthoven inventează un nou dispozitiv pentru înregistrarea EKG, din electrozi din argint 1924 – Willem Einthoven câştigă premiul Nobel pentru inventarea electrocardiografului

ELECTROCARDIOGRAMA 1) Definiţie 2) Istoric 3) Principiu 4) Electrozi şi derivaţii 5) Analiza ECG

PRINCIPIU Inima poate fi considerată o baterie, un generator de curent electric inclus într-un volum conductor (corp) Inima generează un câmp electric ce poate fi evidenţiat la suprafaţa corpului, prin electrozi plasaţi pe tegument

PRINCIPIU Depolarizare şi Repolarizare În repaus, cardiomiocitele sunt încărcate pozitiv pe versantul extern al membranei şi negativ la interior În timpul depolarizării, potenţialul de membrană se inversează. Negativitatea de repaus a interiorului se reduce spre 0 şi apoi interiorul devine pozitiv ca urmare a influxului de Na+.

Potenţialul de acţiune

Conducerea impulsului electric în inimă Este realizată de către ţesutul nodal al inimii format din: – Nodul sino-atrial – Nodul atrio-ventricular – Fasciculul Hiss – Reţeaua Purkinje

Conducerea impulsului electric în inimă Nodul sino-atrial este format dintr-un grup de celule specializate, cu proprietatea descărca automat impulsuri electrice (principalul pacemaker al inimii) aflat la nivelul atriului drept

Conducerea impulsului electric în inimă Mai multe căi internodale fac legătura între NSA şi nodul atrioventricular (NAV)

Conducerea impulsului electric în inimă NAV se continuă cu fasciculul Hiss care se continuă mai departe în peretele septului interventricular: – după un scurt traiect, el se împarte în două ramuri – dreaptă şi stângă – la nivelul NAV are loc o întârziere a transmiterii impulsului electric, care permite atriilor să îşi definitiveze contracţia şi înainte de iniţierea contracţiei ventriculare

Conducerea impulsului electric în inimă Aceste fibre se continuă apoi spre apex unde se împart în mai multe fibre Purkinje mici care se distribuie celulelor contractile ventriculare

ELECTROCARDIOGRAMA 1) Definiţie 2) Istoric 3) Principiu 4) Electrozi şi derivaţii 5) Analiza ECG

ELECTROZI ŞI DERIVAŢII O derivaţie este formată din doi electrozi care culeg variaţiile de potenţial electric produse în cursul ciclului cardiac 1. BIPOLARE Derivaţiile standard ale membrelor: DI, DIII 2. UNIPOLARE Derivaţiile unipolare ale membrelor: a. VR, a. VL, a. VF Derivaţiile unipolare precordiale: V 1 -V 6

Derivaţiile standard ale membrelor DI, DII şi DIII descrise de Einthoven înregistrează direcţia, amplitudinea şi durata variaţilor de voltaj în plan frontal Rezultă prin combinarea a trei electrozi: R (plasat pe braţul drept) L (plasat pe braţul stâng) F (plasat pe gamba stângă)

Derivaţiile standard ale membrelor DI – electrodul + e plasat pe membrul superior stâng – electrodul – e plasat pe membrul superior drept

Derivaţiile standard ale membrelor DII – electrodul – e plasat pe membrul superior drept – electrodul + e plasat pe membrul inferior stâng

Derivaţiile standard ale membrelor DIII electrodul – e plasat pe membrul superior stâng electrodul + e plasat pe membrul inferior stâng

Triunghiul lui Einthoven

Derivaţiile unipolare ale membrelor a. VR, a. VL şi a. VF explorează planul frontal al inimii electrodul explorator (pozitiv) se plasează pe R, L sau F, iar ceilalţi doi electrozi se leagă împreună, reprezentând electrodul de referinţă (negativ)

Derivaţiile unipolare ale membrelor a. VR – perpendiculară pe DIII – culege diferenţa de potenţial dintre R (electrodul pozitiv) şi L şi F legaţi împreună (electrodul negativ)

Derivaţiile unipolare ale membrelor a. VL – perpendiculară pe DII – culege diferenţa de potenţial dintre L (electrodul pozitiv) şi R şi F legaţi împreună (electrodul negativ)

Derivaţiile unipolare ale membrelor a. VF – perpendiculară pe DI – culege diferenţa de potenţial dintre F (electrodul pozitiv) şi R şi L legaţi împreună (electrodul negativ)

Derivaţiile unipolare precordiale

Derivaţiile unipolare precordiale V 1, V 2, V 3, V 4, V 5, V 6 electrodul explorator (pozitiv) este plasat succesiv pe torace în diferite zone precordiale, iar electrodul de referinţă (negativ, electrodul central Wilson) se realizează prin unirea electrozilor R, L şi F explorează planul orizontal al inimii electrodul explorator este plasat pentru: V 1, în spaţiul 4 intercostal, pe marginea dreaptă a sternului V 2, în spaţiul 4 intercostal, pe marginea stângă a sternului V 3, între V 2 şi V 4, în spaţiul 5 intercostal, pe linia medioclaviculară V 5, în spaţiul 5 intercostal, pe linia axilară anterioară V 6, în spaţiul 5 intercostal, pe linia medioaxilară

Derivaţiile unipolare precordiale Pot fi aplicate şi derivaţii suplimentare stângi: V 7, în spaţiul 5 intercostal, pe linia axilară posterioară stângă V 8, tot în spaţiul 5 intercostal, pe linia scapulară medie stângă V 9, pe linia paravertebrală stângă, la jumătatea distanţei dintre V 8 şi coloana vertebrală. De asemenea pot fi utile pentru diagnosticul unui infarct miocardic de ventricul drept şi precordialele drepte: V 3 R, V 4 R, V 5 R şi V 6 R, cu localizare simetrică cu cea a precordialelor stângi

Sistemul hexaxial Prin suprapunerea derivaţiilor unipolare şi bipolare ale membrelor într-un singur punct, rezultă sistemul hexaxial

Sistemul hexaxial După cum se observă din sistemul hexaxial: derivaţiile DII, DIII şi a. VF sunt derivaţiile inferioare (electrodul pozitiv la F) derivaţiile DI şi a. VL (electrodul pozitiv la L) (dar şi V 5, V 6) sunt derivaţiile laterale a. VR este de sens opus faţă de celelalte derivaţii, ceea ce explică aspectul său ECG; explorează interiorul cavităţii ventriculare

Sistemul hexaxial în plus: V 1 şi V 2 explorează ventriculul drept, fiind denumite precordiale drepte V 3 şi V 4 explorează septul interventricular, fiind denumite derivaţii intermediare, septale sau tranziţionale Derivaţiile V 4, V 5 investighează peretele anterior al ventriculului stâng V 5 şi V 6 explorează ventriculul stâng, fiind denumite precordiale stângi

Derivaţiile pe scurt Bipolare Derivaţiile membrelor I, III Derivaţiile precordiale - (derivaţiile standard ale membrelor) Unipolare a. VR, a. VL, a. VF V 1 -V 6

ELECTROCARDIOGRAMA 1) Definiţie 2) Istoric 3) Principiu 4) Electrozi şi derivaţii 5) Analiza ECG

Standardizarea ECG implică: – pe verticală: 1 mm = 0, 1 m. V, permiţând aprecierea amplitudinii undelor – pe orizontală: 1 mm = 0, 04 secunde (la viteza de 25 mm/sec), permiţând aprecierea duratei undelor şi intervalelor

Unda P reprezintă depolarizarea atrială şi este: rotunjită, simetrică, pozitivă în DII, DIII şi a. VF şi negativă în a. VR cu durata: 0, 08 -0, 12 sec amplitudinea maximă în DII (0, 25 m. V) defineşte RITMUL SINUSAL

Intervalul PR (PQ) cuprinde depolarizarea atrială şi conducerea intraatrială şi atrioventriculară are durata normală: 0, 12 -0, 20 sec se scurtează cu creşterea frecvenţei cardiace (FC) durata sa creşte odată cu tonusul vagal

Complexul QRS semnifică depolarizarea ventriculară şi este format din: unda Q, prima undă negativă, reprezintă depolarizarea septului interventricular unda R, prima undă pozitivă, reprezintă depolarizarea simultană a ventriculului drept şi a regiunii apicale şi centrale a ventriculului stâng unda S, a doua undă negativă, este dată de depolarizarea regiunii posterobazale a ventriculului stâng

Complexul QRS în cazul prezenţei mai multor unde pozitive, prima dintre ele se notează R, iar următoarele unde pozitive: R΄, R΄΄ etc. dacă complexul depolarizării ventriculare este format doar dintr-o deflexiune negativă, se numeşte QS durata: 0, 08 -0, 10 sec

Complexul QRS amplitudinea: minimum 5 mm in derivaţiile standard şi minimum 10 mm în precordiale. Sub aceste valori se consideră microvoltaj şi peste aceste valori macrovoltaj. Deflexiunile de peste 3 mm sunt notate cu litere mari (Q; R; S), iar cele sub 3 mm cu litere mici (q, r, s)

Segmentul ST reprezintă porţiunea iniţială, lentă a repolarizării ventriculare începe la punctul J (“junction”), situat la limita dintre unda S şi segmentul ST, trebuie să fie situat pe linia izoelectrică sau la 1 mm deasupra sau dedesubt de aceasta este orizontal şi izoelectric

Unda T reprezintă porţiunea terminală, rapidă a repolarizării ventriculare este rotunjită, asimetrică, cu panta ascendentă mai lentă şi cea descendentă mai rapidă concordantă ca sens cu complexul QRS amplitudinea de aproximativ 1/3 din cea a complexului QRS

Intervalul QT defineşte durata totală a depolarizării şi repolarizării ventriculare variază invers proporţional cu frecvenţa cardiacă valorile sale se pot corecta în funcţie de frecvenţa cardiacă (QTc), conformulei Bazett: QTc = QT/√RR, unde RR este intervalul RR în ms limita superioară a intervalului QTc este de 0, 45 sec

Determinarea axului electric al inimii Axul electric reprezintă direcţia procesului de activare cardiacă proiectat în derivaţiile membrelor rezultă din sumarea în plan frontal a vectorilor electrici generaţi în cursul depolarizării şi repolarizării atriilor şi ventriculilor şi se reprezintă sub forma unui vector în sistemul de referinţă hexaxial De obicei, se determină axul depolarizării ventriculare (AQRS) care poate fi: normal: între – 30 şi +110 grade deviat patologic la stânga: între – 30 şi – 90 grade deviat patologic la dreapta: între +110 şi +180 grade

Determinarea axului electric al inimii Pentru a calcula AQRS: se determină suma algebrică a deflexiunii maxime pozitive cu deflexiunea maximă negativă, în două din derivaţiile planului frontal care sunt perpendiculare valoarea obţinută se reprezintă ca vector în sistemul hexaxial, ţinând seama de polaritate se trasează perpendiculare din vârful vectorilor reprezentaţi se uneşte centrul sistemului hexaxial cu punctual de intersecţie a celor două perpendiculare, rezultând AQRS

Ax electric la aprox +60 o

Determinarea axului electric al inimii Metode rapide pentru stabilirea axului electric al inimii: se observă în care derivaţie a planului frontal, amplitudinea QRS este maximă; derivaţia respectivă corespunde poziţiei axului electric – Exemple: S maxim în a. VF → AQRS la -90 grade R maxim în a. VL → AQRS la -30 grade

Determinarea axului electric al inimii Metode rapide pentru stabilirea axului electric al inimii: aspectul complexului QRS din derivaţiile DI sau DIII: aspect RI RIII → AQRS normal aspect RI SIII → AQRS deviat patologic la stânga aspect SI RIII → AQRS deviat patologic la dreapta.

Determinarea axului electric al inimii LAD = -30 to -90 LAD – – Anterior Hemiblock Inferior MI WPW – right pathway Emphysema No Man’s Land Axis = -90 to +- 180 RAD – – – Children, thin adults RVH Chronic Lung Disease WPW – left pathway Pulmonary emboli Posterior Hemiblock No Man’s Land – – Emphysema Hyperkalemia Lead Transposition V-Tach RAD =+120 to +180 Normal Axis = -30 to +120

Determinarea frecvenţei cardiace Frecvenţa cardiacă (FC) normală de repaus este de: 60 -100/minut Se ţine seama de următoarele principii: viteza standard de derulare a hârtiei este de 25 mm/sec FC se exprimă în cicluri/minut se verifică dacă frecvenţa atrială este egală cu cea ventriculară

Determinarea frecvenţei cardiace FC poate fi determinată cu ajutorul ecuaţiei: 1 secundă. . . . 25 mm 60 secunde. . . x (1 minut) x = 60 x 25 = 1500 mm/minut. FC = 1500/intervalul R-R în mm

Determinarea rapidă a frecvenţei cardiace Se poate face pe baza următoarelor principii: hârtia ECG este marcată prin linii subţiri în pătrate mici cu latura de 1 mm şi linii groase în pătrate mari cu latura de 5 mm la viteza de 25 mm/sec, la 1 minut (60 secunde) corespund 1500 mm

Determinarea rapidă a frecvenţei cardiace – se caută pe ECG o undă R suprapusă peste o linie groasă şi se numără liniile groase după care apare următoarea undă R pentru a aprecia FC astfel: 300, 150, 100, 75, 60, 50

Vă mulţumesc !