UNIVERSITATEA OVIDIUS FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE FISCALITATE EUROPEANA

UNIVERSITATEA OVIDIUS FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE FISCALITATE EUROPEANA CURS II Lect. Univ. Dr. NANCU Dumitru

INTRODUCERE • Uniunea Europeană traversează în prezent o perioadă dificilă, de contestaţii privind dimensiunea adâncirii şi a lărgirii. • În mai 2004, a avut loc o extindere fără precedent, cu zece noi state membre. Extinderea s-a realizat nu doar în termeni geografici, ci şi politico-economici. • Agenda Lisabona se află în plin proces de derulare, cu rezultate până acum nu extrem de satisfăcătoare. • La rândul său, Tratatul Constituţional este în curs de ratificare, procesul întâmpinând însă obstacole serioase şi ridicând şi mari semne de întrebare. • În acest context complex, UE se confruntă cu provocări extrem de serioase. • Unele vizează politicile şi relaţiile externe, Uniunea fiind unul din jucătorii importanţi de pe scena economiei mondiale. • Altele sunt de natură internă, legate fiind de aspecte privind democraţia, eficienţa şi reforma instituţiilor şi politicilor UE într-o formulă extinsă.

• Scopul acestui curs este de a oferi studenţilor 1. cunoştinţele necesare, pe de o parte, pentru înţelegerea mecanismelor şi proceselor specifice UE şi, pe de altă parte, 2. pentru delimitarea şi evaluarea aspectelor sensibile cu care se confruntă Uniunea în această perioadă de transformări profunde. • Analiza se desfăşoară pe două niveluri: • Palierul teoretic – fiind prezentate cele mai reprezentative teorii care explică dinamica proceselor economice asociate procesului de integrare europeană; • Palierul politicilor comune / comunitare – fiind analizat modul în care UE şi guvernele naţionale influenţează procesele economice prin măsuri de politică economică. • • Scopul acestui curs, dincolo de inevitabila transmitere a informaţiilor relevante, este să îmbunătăţească înţelegerea şi cunoaşterea aprofundată a mecanismelor specifice procesului de integrare europeană. Fiecare capitol include nu numai informaţii teoretice, dar şi studii de caz, care detaliază exemple practice sau probleme specifice.

Uniunea Europeană Ce rol îndeplinește Uniunea Europeană? De ce și cum a fost înființată? Cum funcționează? Ce a reușit să realizeze până acum în interesul cetățenilor ei și care sunt provocările cu care este nevoită să se confrunte în prezent? Ce poate face pentru a-i încuraja pe cetățeni să se implice activ în demersurile sale? Într-o eră a globalizării, va putea Uniunea să concureze realmente cu celelalte economii mondiale și să își mențină în același timp standardele sociale? Va reuși oare Europa să rămână un actor principal pe scena internațională și să susțină eforturile de combatere a terorismului mondial? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care le vom dezbate.

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. La ce servește Uniunea Europeană? Cele zece etape istorice Extinderea și politica de vecinătate Cum funcționează UE? Care sunt rolurile UE? Piața unică Uniunea economică și monetară (UEM) și moneda euro Spre o societate bazată pe cunoaștere Europa cetățenilor Libertate, securitate și justiție Rolul Uniunii Europene pe scena mondială Care este viitorul Europei? Cronologia construcției europene

1. La ce servește Uniunea Europeană? Misiunea Europei pentru secolul XXI este: garantarea păcii, a prosperității și a stabilității pentru cetățenii Europei; consolidarea reunificării continentului; asigurarea securității pentru cetățenii săi; promovarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate; soluționarea provocărilor globalizării și prezervarea identității popoarelor europene; favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă și protecția mediului, respectarea drepturilor omului și a economiei sociale de piață.

I. Pacea și stabilitatea Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât un vis al filozofilor și vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor Unite ale Europei”, fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă spulberat de groaznicele războaie care au devastat continentul în prima jumătate a secolului XX. O nouă formă de speranță a luat însă naștere din ruinele celui de -al doilea război mondial. Cei care au opus rezistență totalitarismului în timpul celui de-al doilea război mondial erau hotărâți să pună capăt antagonismului internațional și rivalităților în Europa și astfel să creeze condițiile necesare unei păci durabile.

Între 1945 și 1950, câțiva oameni de stat, precum Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi și Winston Churchill și-au pus în gând să convingă cetățenii de necesitatea intrării într-o eră nouă, cea a unei organizări structurate a Europei Occidentale, bazate pe interese comune și fondate pe tratate, care ar garanta statul de drept și egalitatea între toate țările membre. Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe al Franței) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Astfel, țările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid să plaseze producția de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme comune. Din punct de vedere practic, dar și simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat în instrument al păcii și reconcilierii.

II. Reunificarea continentului european • După căderea Zidului Berlinului în 1989, Uniunea Europeană a fost cea care încurajat reunificarea Germaniei. În 1991, odată cu prăbușirea Imperiului Sovietic, fostele țări comuniste din Europa Centrală și de Est decid, la rândul lor, după ce timp de decenii s-au aflat sub tutela Pactului de la Varșovia, că viitorul lor este legat de cel al marii familii a națiunilor democratice din Europa. • Procesul de extindere continuă și astăzi. Astfel, în timp ce Turcia și Croația au început negocierile de aderare în octombrie 2005, o serie de țări din Balcani și-au depus și ele candidatura, ceea ce ar putea duce, într-o bună zi, la aderarea efectivă a acestora la marea familie europeană.

III. • • Siguranța și securitatea În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranță și securitate. De aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranța și securitatea statelor sale membre. În acest scop, UE trebuie să colaboreze constructiv cu regiunile aflate dincolo de granițele sale, respectiv țările din Balcani, din Africa de Nord, din Caucaz și din Orientul Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să își apere interesele militare și strategice, prin colaborarea cu aliații săi, în special cu NATO și prin dezvoltarea unei veritabile politici europene comune de securitate și de apărare. Securitatea internă și externă sunt două fețe ale aceleiași monede. Combaterea terorismului și a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forțele polițienești din toate țările UE. Crearea unui „spațiu de libertate, securitate și justiție” în sânul UE, unde fiecare cetățean are acces egal la justiție și este protejat de lege, constituie o nouă provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a acțiunilor întreprinse de autoritățile naționale. Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliție, și Eurojust, care promovează cooperarea între procurori, judecători și ofițeri de poliție din țările membre ale UE, sunt chemate să joace un rol mai activ și mai eficient.

IV. Solidaritatea economică și socială • Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv politic pacificator, aspectul economic a fost totuși cel care a reușit să dinamizeze și să încununeze cu succes această construcție europeană. • La ora actuală, tendințele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în comparație cu celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se apropie tot mai mult, pentru a asigura creșterea economică și pentru a se menține competitive la nivel mondial. Nici un stat membru nu este pregătit să facă față, singur, concurenței pe plan mondial în domeniul comerțului. Astfel, piața unică oferă întreprinderilor europene o platformă vitală, asigurându-le competitivitatea pe piețele mondiale. • Cu toate acestea, acest spațiu de liberă concurență la nivel european trebuie să aibă drept corolar solidaritatea națiunilor europene. Aceasta are consecințe pozitive asupra cetățenilor europeni: prin urmare, atunci când cetățenii din unele regiuni ale Europei sunt victime ale inundațiilor sau ale altor calamități naturale, bugetul UE prevede fonduri de asistență în acest sens. Fondurile structurale, gestionate de Comisia Europeană, încurajează și sporesc eforturile depuse de autoritățile naționale și locale țărilor membre pentru a reduce inegalitățile între diversele regiuni ale UE. Mijloacele financiare de la bugetul UE și creditele oferite de Banca Europeană de Investiții (BEI) sunt alocate pentru a îmbunătăți infrastructura de transporturi (de exemplu, extinderea rețelei de autostrăzi și a infrastructurii feroviare de mare viteză), contribuind astfel la promovarea unor regiuni și la stimularea schimburilor comerciale transeuropene.

V. Identitatea și diversitatea în contextul globalizării Societățile postindustriale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deși nivelul de trai al cetățenilor europeni nu a încetat să crească, diferențe semnificative între bogați și săraci persistă. La rândul ei, extinderea a accentuat și mai mult aceste diferențe, întrucât noile state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media europeană. De aceea, colaborarea statelor membre este crucială pentru a se reuși reducerea acestor diferențe. Totuși, toate aceste eforturi nu au fost realizate în detrimentul identității culturale și lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activitățile întreprinse de instituțiile europene au contribuit la realizarea creșterii economice, având în vedere particularitățile regionale și bogata diversitate culturală și tradițională a țărilor membre. După jumătate de secol de construcție europeană, UE în ansamblul său este mai impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită o influență economică, socială, tehnologică, comercială și politică mult mai mare decât dacă acestea ar fi trebuit să acționeze individual. Faptul că UE întreprinde acțiuni comune și se exprimă printr-o singură voce constituie o valoare adăugată incontestabilă pentru Europa.

De ce? • • fiind prima putere comercială în lume, UE joacă un rol decisiv în negocierile internaționale, respectiv cele din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), compusă din 149 țări, precum și în punerea în aplicare a Protocolului de la Kyoto privind schimbările climatice și poluarea atmosferică; deoarece adoptă poziții clare în ceea ce privește unele teme sensibile, importante pentru cetățeanul de rând, precum protecția mediului, resursele de energie regenerabilă, „principiul precauției” în materie de securitate alimentară, aspectele etice ale biotehnologiilor și necesitatea protejării speciilor pe cale de dispariție; deoarece a lansat o serie de inițiative importante pentru o dezvoltare durabilă a întregii planete, în legătură cu „Summitul pentru Pământ” de la Johannesburg, în 2002. Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată pentru europenii de azi. Totuși, procesul de integrare europeană nu a șablonat diversele moduri de viață, tradițiile și culturile popoarelor sale. Într-adevăr, diversitatea reprezintă o valoare majoră pentru Uniunea Europeană.

VI. Valorile Uniunii Europene UE își dorește să promoveze valorile umaniste și progresiste și să garanteze că ființa umană este stăpânul și nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global. Nevoile cetățenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piață și nici nu pot fi impuse în mod unilateral. De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate care este susținut de majoritatea cetățenilor săi. Europenii se mândresc cu patrimoniul bogat de valori, printre care se numără drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creșterii economice, dreptul la un mediu protejat, respectarea diversității culturale, lingvistice și religioase și o sinteză armonioasă a tradiției și a progresului. Carta Drepturilor Fundamentale Uniunii Europene, proclamată în decembrie 2000 la Nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele membre și de cetățenii UE. Aceste valori creează un sentiment de apartenență la aceeași familie europeană. Un exemplu bun în acest sens îl constituie abolirea pedepsei cu moartea în toate statele UE.

2. Cele zece etape istorice • 1951: Instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către cei șase membri fondatori • 1957: Tratatul de la Roma instituie o piață comună • 1973: Comunitatea se extinde la nouă membri și dezvoltă politici comune • 1979: Primele alegeri prin vot direct pentru Parlamentul European • 1981: Prima extindere în spațiul mediteranean • 1993: Realizarea pieței unice • 1993: Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană • 1995 : UE se extinde la 15 membri • 2002: Se introduc bancnotele și monedele euro • 2004: 10 țări noi aderă la Uniune

1951: Instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către cei șase membri fondatori • 1. La 9 mai 1950, Declarația Schuman propunea instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951. Acesta a creat o piață comună a cărbunelui și a oțelului între cele șase state fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos). Scopul, în urma celui de-al doilea război mondial, era de a asigura pacea între popoarele europene învingătoare și cele învinse și de a le apropia, facilitându-le colaborarea de pe poziții egale în cadrul unor instituții comune.

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei șase au hotărât să instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE), bazată pe o piață comună mai extinsă, incluzând o gamă largă de bunuri și servicii. Taxele vamale între cele șase state au fost eliminate în totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în decursul anilor ′ 60 au fost create politici comune, în special în domeniul comerțului și al agriculturii. 3. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda și Regatul Unit au decis să se alăture Comunității. Prima extindere, de la șase la nouă membri, a avut loc în 1973. În același timp s-au aplicat noi politici sociale și de mediu, iar în 1975 s-a înființat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR).

• 4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană, prin organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European. Aceste alegeri se organizează o dată la cinci ani. • 5. În 1981, Grecia s-a alăturat Comunității, urmată de Spania și Portugalia în 1986. Astfel a fost consolidată prezența Comunității în Europa de Sud, urgentând nevoia de extindere a programelor de ajutor regional.

6. Recesiunea economică mondială de la începutul anilor ′ 80 a adus cu sine un val de „europesimism”. Cu toate acestea, speranța a renăscut în 1985, când Comisia Europeană, sub președinția lui Jacques Delors, a prezentat Cartea albă privind calendarul pentru realizarea pieței unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest țel ambițios a fost inclus în Actul Unic European semnat în februarie 1986 și intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987. 7. Structura politică a Europei s-a schimbat dramatic odată cu căderea zidului Berlinului în 1989. Aceasta a condus la unificarea Germaniei în octombrie 1990 și la democratizarea țărilor Europei Centrale și de Est prin eliberarea de sub controlul sovietic. Uniunea Sovietică a încetat să existe în decembrie 1991. În același timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeană, adoptat în decembrie 1991 de către Consiliul European format din șefii de state și/sau de guverne, la Maastricht. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a creat Uniunea Europeană (UE), adăugând domenii de cooperare interguvernamentală structurilor comunitare integrate existente.

8. Acest nou dinamism european, precum și schimbarea situației geopolitice a continentului au determinat alte trei noi state – Austria, Finlanda și Suedia – să adere la UE la 1 ianuarie 1995.

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei unice. Moneda euro pentru tranzacții financiare (sub altă formă decât numerar) a fost introdusă în 1999, în timp ce bancnotele și monedele au fost emise trei ani mai târziu în cele 12 state ale spațiului euro (cunoscut sub numele de zona euro). În prezent, euro este o monedă importantă pentru plăți și depozite la nivel mondial, alături de dolarul SUA. • Europenii trebuie să facă față globalizării. Noile tehnologii și utilizarea tot mai extinsă a internetului transformă economiile. Aceste transformări implică însă provocări și pe plan social și cultural. • În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării economiei europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piața mondială alături de alți mari actori, precum Statele Unite și statele nou industrializate. Strategia de la Lisabona include încurajarea inovației și a investițiilor în afaceri, precum și adaptarea sistemelor educaționale europene, astfel încât acestea să corespundă cerințelor societății informaționale. • În același timp, șomajul și creșterea costurilor privind pensiile exercită o presiune asupra economiilor naționale, făcând reforma cu atât mai mult necesară. Alegătorii cer tot mai mult guvernelor să găsească soluții practice la aceste probleme.

10. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a și început pregătirile pentru o nouă extindere la un nivel fără precedent. La mijlocul anilor ′ 90, fostele state ale blocului sovietic (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Slovacia), cele trei state baltice care au făcut parte din Uniunea Sovietică (Estonia, Letonia și Lituania), una dintre republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum și două state mediteraneene (Cipru și Malta) au început să bată la ușa UE. UE a salutat șansa de a contribui la stabilizarea continentului european și de a extinde beneficiile integrării europene asupra acestor democrații tinere. Negocierile privind statutul de viitor membru au fost deschise în decembrie 1997. Extinderea UE la 25 de state a avut loc la 1 mai 2004, când 10 dintre cele 12 candidate au aderat la Uniune. Bulgaria și România au urmat la 1 ianuarie 2007.

3. Extinderea și politica de vecinătate • Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplinește criteriile democratice, politice și economice pentru dobândirea calității de membru. În urma mai multor extinderi, UE a crescut de la șase la 27 de membri. Alte state candidează la aderare. Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în unanimitate a tuturor statelor membre. De asemenea, înaintea fiecărei extinderi, UE va evalua propria capacitate de absorbție a noilor membri, precum și abilitatea propriilor instituții de a funcționa corespunzător în continuare. Extinderile succesive au întărit democrația, au securizat Europa și au sporit potențialul comercial și de creștere economică.

I. Unificarea unui continent a. Uniunea celor 25 • Cu ocazia reuniunii de la Copenhaga din decembrie 2002, Consiliul European a făcut un pas însemnat în istoria integrării europene. Prin invitația adresată către 10 noi state de a adera la UE la 1 mai 2004, Uniunea Europeană nu a crescut doar din punct de vedere geografic și ca număr al populației, ci a pus capăt scindării pe continentul nostru, care, începând din 1945, separase lumea liberă de blocul comunist. • Cea de-a cincea extindere a UE a avut o dimensiune politică și una morală. A permis unor țări precum Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia, europene nu doar prin poziția geografică, ci și din punct de vedere cultural, istoric și al aspirațiilor, să se alăture familiei europene. Ele fac parte acum din proiectul monumental conceput de cei ce au pus temeliile UE.

• • b. Următoarea extindere Bulgaria și România au devenit candidate în 1995. Pentru aceste două state procesul a durat mai mult decât pentru celelalte 10, însă în cele din urmă ele au aderat la UE la 1 ianuarie 2007, crescând numărul statelor UE la 27. c. Candidați la statutul de membru Turcia, membră NATO, semnatară a unui acord de asociere cu UE, a solicitat statutul de membru în 1987. Poziția geografică și istoria politică ale acesteia au condus la o ezitare îndelungată a UE înainte de a răspunde pozitiv cererii. Totuși, în octombrie 2005, Consiliul European a început negocierile de aderare cu Turcia. În același timp a început negocierile și cu Croația, un alt stat candidat. În cazul acestor două state nu s-a fixat încă o dată pentru intrarea în vigoare a unui eventual tratat de aderare la sfârșitul negocierilor.

• • d. Balcanii de Vest Aceste state, dintre care majoritatea au făcut parte din fosta Iugoslavie, se îndreaptă către Uniunea Europeană pentru a-și accelera reconstrucția economică, pentru a îmbunătăți relațiile reciproce lezate de războaie etnice și religioase, precum și pentru a-și consolida instituțiile democratice. UE a acordat statutul de „țară candidată” Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei în noiembrie 2005. Alți potențiali candidați sunt Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Serbia.

II. Condițiile pentru statutul de membru a. Condiții legale • Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic și economic deschis tuturor țărilor europene pregătite să adere la tratatele fondatoare și să preia în întregime legislația UE. În conformitate cu articolul 237 din Tratatul de la Roma, „orice stat european poate aplica pentru a deveni membru al Comunității”. • Articolul F din Tratatul de la Maastricht adaugă faptul că statele membre trebuie să aibă „sisteme de guvernare […] bazate pe principiile democrației. ”

b. „Criteriile de la Copenhaga” • În 1993, în urma cererilor formulate de către fostele țări comuniste de a adera la Uniune, Consiliul European a stabilit trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru. La momentul aderării, noii membri trebuie să aibă: • instituții stabile ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților; • o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii; • capacitatea de a prelua obligațiile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor Uniunii. Trebuie să aibă o administrație publică capabilă să aplice și să administreze în practică legislația UE.

c. Procesul de aderare • Negocierile de aderare se poartă între fiecare stat candidat și Comisia Europeană, care reprezintă UE. După încheierea acestora, decizia de a permite unui nou stat să adere la UE se ia unanim de către statele membre în cadrul Consiliului. Parlamentul European trebuie să dea avizul conform printr-un vot pozitiv cu majoritatea absolută a membrilor. Toate tratatele de aderare trebuie ulterior ratificate de către statele membre și țările candidate conform procedurilor constituționale fiecărei țări. • Pe parcursul perioadei de negociere, țările candidate primesc ajutor din partea UE pentru facilitarea creșterii economice. În cazul aderării celor 10 țări în 2004, acesta a constat într-un pachet de 41 de miliarde de euro, având ca principal scop finanțarea proiectelor structurale, astfel încât nou‑veniții să-și poată îndeplini obligațiile de membru.

III. Cât de mare poate deveni UE? a. • • • Granițe geografice Dezbaterile referitoare la ratificarea Tratatului Constituțional al UE, care au avut loc în majoritatea țărilor membre, au arătat că mulți europeni își fac griji cu privire la granițele finale Uniunii Europene și chiar cu privire la identitatea acesteia. Nu există răspunsuri simple la aceste întrebări, mai ales având în vedere faptul că fiecare stat privește în mod diferit propriile interese geopolitice și economice. Țările baltice și Polonia susțin obținerea calității de membru de către Ucraina. O posibilă aderare a Turciei ar aduce în discuție statutul unor țări din Caucaz, precum Georgia și Armenia. În ciuda faptului că Islanda, Norvegia, Elveția și Liechtenstein îndeplinesc condițiile pentru a deveni membre, ele nu sunt membre ale Uniunii Europene deoarece, la ora actuală, opinia publică din aceste țări se opune aderării. Situația politică din Belarus și poziția strategică a Moldovei încă reprezintă o problemă. Este evident faptul că Rusia nu poate obține statutul de membru, întrucât actualmente s-ar crea dezechilibre inacceptabile în Uniunea Europeană, atât din punct de vedere politic, cât și geografic.

b. Condiții administrative • De altfel, regulile privind calitatea de membru în prezent, așa cum sunt definite în Tratatul de la Nisa din 2003, prevăd cadrul instituțional pentru o Uniune cu maximum 27 de membri. Depășirea acestei cifre ar presupune un nou acord interguvernamental privind relațiile între statele membre în cadrul instituțiilor. • Capacitatea Uniunii de a funcționa conform principiilor fundamentale prevăzute în Tratate (a se vedea capitolul 4 „Cum funcționează UE? ”) va fi mai redusă având peste 30 de țări membre. Procedurile de decizie vor trebui reexaminate în profunzime pentru a evita blocajul și pentru a permite UE să își păstreze capacitatea de acțiune. • În plus, mai sunt probleme sensibile cum ar fi folosirea limbilor oficiale. Prin aderarea Bulgariei și a României, numărul limbilor oficiale a ajuns la 23. Extinderea UE nu trebuie să dea impresia cetățenilor de rând că identitatea lor națională și regională dispare în cadrul unei UE standardizate.

IV. Candidați și non‑candidați • Uniunea Europeană duce două politici paralele pentru tratarea relațiilor sale cu țările vecine, în funcție de prezența sau absența acestora pe lista potențialilor candidați. • Acordurile de stabilizare și asociere deschid posibilitatea ca un stat să devină candidat la statutul de membru al UE la sfârșitul procesului de negociere. Astfel de acorduri au fost încheiate pentru prima dată cu Croația și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Acestea au fost urmate de Albania. Alți potențiali candidați în acest context sunt Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Serbia.

2. Cum funcționează UE? • Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, care reprezintă statele membre, este principalul organ de decizie al Uniunii. Când se reunește la nivel de șefi de stat sau de guvern, acesta devine Consiliul European și are rolul de a defini și impulsiona orientările politice generale Uniunii. • Parlamentul European reprezintă cetățenii și împarte puterea legislativă și bugetară cu Consiliul Uniunii Europene. • Comisia Europeană, principalul organ executiv, reprezintă interesul comun al Uniunii. Are drept de inițiativă legislativă și controlează aplicarea corectă a politicilor comunitare.

I. „Triunghiul decizional” • Mai mult decât o confederație de state, mai puțin decât un stat federal, Uniunea Europeană este o construcție nouă care nu intră în nici o categorie juridică tradițională. Se fondează pe un sistem politic original, în continuă evoluție de peste cincizeci de ani. • Tratatele (ce constituie legislația primară) sunt la baza a numeroase acte juridice (numite „secundare”) care au incidență directă asupra vieții cotidiene a cetățenilor Uniunii. Este, în special, cazul regulamentelor, directivelor și recomandărilor adoptate de instituțiile UE. • Aceste legi, precum și politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de triunghiul instituțional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naționale), Parlamentul European (care reprezintă cetățenii) și Comisia Europeană (instituție independentă de guvernele statelor membre, garantă a interesului colectiv al europenilor).

Instituţiile UE Consiliul UE Parlamentul European Ø 785 deputaţi aleşi prin vot universal direct Øputere legislativă şi bugetară (împărţită cu Consiliul UE) Øcontrol parlamentar al altor instituţii UE Øminiştri din cele 27 de State Membre Øputere legislativă şi bugetară (împărţită cu PE) Ødecizie în materie de politică externă Ødecizie în materie de politică agricolă Comisia Europeană 27 comisari Øiniţiativă legislativă Ø control al planificării şi implementării Ø

Consiliul UE • • miniştri din cele 27 de State Membre putere legislativă şi bugetară (împărţită cu PE) decizie în materie de politică externă decizie în materie de politică agricolă

• • • a. Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) este principala instituție de decizie a Uniunii. Președinția Consiliului este deținută prin rotație de câte un stat membru, pe o perioadă de șase luni. Consiliul reunește câte un ministru din fiecare stat membru, în funcție de domeniul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transport, mediu etc. Consiliul are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European prin „procedura de codecizie”. În plus, Consiliul și Parlamentul sunt responsabile în egală măsură de adoptarea bugetului Uniunii. Consiliul încheie, de asemenea, acordurile internaționale negociate în prealabil de către Comisie. În conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate simplă, majoritate calificată sau în unanimitate, în funcție de domeniul abordat. În domenii esențiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate. În celelalte cazuri, se folosește majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie a Consiliului este adoptată numai în cazul în care obține un număr minim de voturi favorabile. Numărul voturilor atribuite fiecărui stat membru reflectă aproximativ mărimea populației acestuia.

Consiliul Uniunii Europene • In baza Tratatului de constituire a Comunitatii Europene, Consiliul are urmatoarele responsabilitati: �� este organismul legislativ al Comunitatii; in rezolvarea unei game largi de probleme comunitare isi exercita aceasta putere legislativa impreuna cu Parlamentul European �� coordoneaza politica economica generala a Statelor Membre; �� incheie, in numele Comunitatii, acordurile internationale dintre aceasta si unul sau mai multe state sau organizatii internationale; �� impreuna cu Parlamentul European formeaza autoritatea bugetara care adopta bugetul Comunitatii. • In baza Tratatului privind Uniunea Europeana, Consilul Uniunii Europene: �� adopta deciziile necesare pentru definirea si punerea in practica a politicii externe si de securitate comuna, pe baza orientarilor generale trasate de Consiliul European; �� coordoneaza activitatile statelor membre si adopta masurile necesare cu privire la cooperarea politieneasca si juridica in materie penala.

• • • Numărul de voturi în Consiliu atribuite fiecărei țări Germania, Franța, Italia și Regatul Unit 29 Spania și Polonia 27 România 14 țările de Jos 13 Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria și Portugalia Austria, Bulgaria și Suedia 10 Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia și Finlanda Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg și Slovenia Malta Total: 345 • Un minim de 255 de voturi din 345 (73, 9 %) sunt necesare pentru constituirea unei majorități calificate. În afară de aceasta: orice decizie trebuie să fie aprobată de către o majoritate a statelor membre (în anumite cazuri o majoritate de două treimi) șiorice stat membru poate solicita să se verifice dacă voturile favorabile reprezintă cel puțin 62 % din populația totală a UE 12 7 4 3

Consiliul Uniunii Europene Consiliul European se reunește, în principiu, de patru ori pe an, și este prezidat de șeful statului sau guvernului care deține președinția Consiliului Uniunii Europene la momentul respectiv. Președintele Comisiei Europene participă ca membru de drept. Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial inițiatorul principalelor politici ale Uniunii și arbitru în problemele dificile care nu au fost soluționate în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Consiliul European abordează, de asemenea, probleme de actualitate internațională, prin intermediul politicii externe și de securitate comune (PESC), expresie a unei diplomații comune a statelor membre.

Consiliului European • �� este termenul folosit pentru a denumi întâlnirile bianuale Şefilor de stat sau de guvern din statele membre ale Uniunii Europene, lucrari gazduite de statul membru care asigura presedintia Consiliului. • Rolul principal al Consiliului European este definit de Articolul 4 al dispozitiilor comune din Tratatul Uniunii Europene: "Consiliul European da Uniunii impulsurile necesare dezvoltarii sale si ii defineste orientarile politice generale". • �� Spre deosebire de Parlamentul European, Consiliu, Comisie, Curtea de Justitie si Curtea de Conturi, Consiliul European nu este, din punct de vedere juridic, o institutie a Comunitatii Europene. Cu toate acestea, el joaca un rol esential in toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene, fie dand un impuls Uniunii sau definind orientarile politice generale, fie coordonand, arbitrand sau oferind solutii in probleme dificile. • �� Nu trebuie confundat cu Consiliul Europei (care este un organism international) sau cu Consiliul Uniunii Europene (care este format din ministri ai celor douazeci si cinci state membre).

Consiliului European • �� Lucrarile Consiliului European sunt gazduite de statul membru care asigura presedintia Consiliului si participa la viata politica si evolutia Uniunii Europene prin intalniri organizate cel putin de doua ori pe an (de obicei in lunile iunie si decembrie). Aceste lucrari se constituie intr-un eveniment important: prezenta intr-un oras european a celor douazeci si cinci reprezentanti investiti cu legitimitate democratica incontestabila, insotiti de alti ministri si colaboratori apropiati, constituie - de aproape douazeci si cinci de ani - un eveniment politic asteptat cu mare interes. • Din 2002 si in conformitate cu Tratatul de la Nisa, cel putin un Consiliu European per Presedinte se tine in Bruxelles. Dupa extinderea Uniunii se asteapta ca toate intalnirile Consiliului European sa aiba loc la Bruxelles.

Parlamentul European Ø 785 deputaţi aleşi prin vot universal direct Øputere legislativă şi bugetară (împărţită cu Consiliul UE) Øcontrol parlamentar al altor instituţii UE Parlamentul European

Parlamentul European • • • Parlamentul European este ales prin vot și reprezintă cetățenii Uniunii. El controlează din punct de vedere politic activitățile Uniunii și participă la procesul legislativ. Începând cu 1979, membrii săi sunt aleși direct, prin vot universal, la fiecare cinci ani. �� Parlamentul European reprezinta, in viziunea Tratatului de la Roma, din 1957, "popoarele statelor reunite in cadrul Uniunii Europene". �� Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc in iunie 1979. Numarul de mandate este repartizat pe tari, în functie de marimea acestora. �� Incepand cu 2004, 338 milioane de alegatori din cele 25 de state membre ale Uniunii Europene isi aleg cei 732 de reprezentanti in Parlamentul European (aceasta cifra a fost stabilita prin Tratatul de la Nisa, intrat in vigoare la 1 februarie 2003). �� Legitimat prin vot universal direct si ales pentru un mandat de 5 ani, Parlamentul European si a sporit continuu influenta si puterea prin intermediul unei serii de tratate. Acestea, in mod special Tratatul de la Maastricht din 1992 si Tratatul de la Amsterdam din 1997, au condus la transformarea Parlamentului European dintr-un organism pur consultativ intr-un parlament cu puteri legislative similare celor exercitate de parlamentele nationale.

• Parlamentul are trei functii esentiale: • �� alaturi de Consiliul Uniunii Europene, are atributii legislative, adica adopta legislatia Uniunii(regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea legitimitatii democratice a textelor adoptate; • �� imparte autoritatea in domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin urmare poate modifica cheltuielile bugetare. In ultima instanta, adopta bugetul in intregime; • �� exercita un control democratic asupra Comisiei. Aproba desemnarea membrilor Comisiei si are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercita un control politic asupra ansamblului institutiilor.

• Sesiunile plenare ale Parlamentului European se țin, în principiu, la Strasbourg, iar cele suplimentare, la Bruxelles. Cele douăzeci de comitete ale Parlamentului, care pregătesc sesiunile plenare, precum și grupurile sale politice, se reunesc de obicei la Bruxelles. • Secretariatul General are sediul la Luxemburg și la Bruxelles. • Parlamentul își exercită puterea legislativă la trei niveluri. • Prin intermediul procedurii „de cooperare”, introdusă în 1987 prin Actul Unic European, Parlamentul European participă la elaborarea directivelor și a regulamentelor, pronunțându-se asupra propunerilor Comisiei Europene, care pot fi modificate în funcție de poziția Parlamentului.

• • Tot din 1987, prin procedura de „aviz conform” sunt supuse ratificării de către Parlament acordurile internaționale, negociate de Comisie, precum și orice nouă extindere a Uniunii. Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de „codecizie”, care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în ceea ce privește legiferarea în domenii importante, inclusiv libera circulație a lucrătorilor, piața internă, educație, cercetare, mediu, rețele transeuropene, sănătate, cultură, protecția consumatorului etc. Tratatul prevede totuși o procedură de conciliere. De asemenea, Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind adoptarea bugetului Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de buget, lucru care s-a întâmplat deja de mai multe ori. În acest caz, întreaga procedură bugetară trebuie reîncepută. Comisia Europeană propune proiectul de buget, care este apoi dezbătut de Consiliu și Parlamentul și-a folosit din plin puterile bugetare pentru a influența politicile Uniunii. De asemenea, trebuie menționat faptul că Parlamentul European este instituția de control democratic al Uniunii. Acesta dispune de puterea demite Comisia prin adoptarea unei moțiuni de cenzură cu o majoritate de două treimi. De asemenea, supraveghează gestionarea politicilor UE prin întrebări orale și scrise adresate Comisiei și Consiliului. În final, președintele în exercițiu al Consiliului European informează Parlamentul cu privire la deciziile luate de Consiliu.

Parlamentul European Competenţele PE Putere legislativă Control parlamentar Majoritatea legilor europene sunt adoptate în comun de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene Parlamentul controlează democratic alte instituţii europene şi acordă vot de încredere Comisiei Europene Putere bugetară Decizie privind extinderea Parlamentul European decide bugetul anual al UE împreună cu Consiliul UE Avizul conform al Parlamentului este necesar pentru aderarea unui nou stat membru

Parlamentul European STATE MEMBRE 732 785 733 (2007) 736 (2009) Germania Marea Britanie Franţa Italia Polonia Spania România Olanda Belgia R. Cehă Grecia Ungaria Portugalia Suedia EU 27 2007 2009 99 78 78 78 54 54 35 27 24 24 24 19 99 72 72 72 50 50 33 25 22 22 22 18 STATE MEMBRE Austria Bulgaria Danemarca Finlanda Slovacia Irlanda Lituania Letonia Slovenia Estonia Cipru Luxembourg Malta EU 27 2007 2009 18 18 14 14 14 13 13 9 7 6 6 6 5 17 17 13 13 13 12 12 8 7 6 6 6 5

Grupuri politice PE-DE: Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat) şi al Democraţilor Europeni PSE: Grupul Socialist din Parlamentul European 785 ALDE: Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa 103 42 UEN: Grupul Uniunea pentru Europa Naţiunilor 278 Verzi/ALE: Grupul Verzilor/ Alianţa Liberă Europeană GUE/NGL: Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/ Stânga Verde Nordică 217 IND/DEM: Grupul Independenţă şi Democraţie 44 ITS: Grupul Identitate, Tradiţie, Suveranitate Membri neînscrişi 41 24 23 13 Situaţia la 2 iulie 2007

Cum lucrează Parlamentul REUNIUNI ÎN COMISII • 18 săptămâni alocate pentru reuniunile comisiilor parlamentare în Bruxelles SESIUNI PLENARE • 12 sesiuni oficiale pe an în Strasbourg • 6 sesiuni suplimentare în Bruxelles Circumscripţii – 4 săptămâni rezervate pentru activitatea în circumscripţie GRUPURI POLITICE • 12 săptămâni alocate pentru reuniunile grupurilor politice SECRETARIAT Secretariatul Parlamentului European este situat în Luxemburg şi Bruxelles

Comisii parlamentare 20 • Afaceri externe • Dezvoltare • Comerţ internaţional • Buget • Control bugetar • Afaceri economice şi monetare • Ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale • Mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară • Industrie, cercetare şi energie • Piaţă internă şi protecţia consumatorilor • Transport şi turism • Dezvoltare regională • Agricultură şi dezvoltare rurală • Pescuit • Cultură şi educaţie • Afaceri juridice • Libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne • Afaceri constituţionale • Drepturile femeii şi egalitatea între sexe • Petiţii

Putere legislativă Cum funcţionează codecizia Comisia Europeană Parlamentul European Propunerea Comisiei Consiliul Uniunii Europene Prima lectură în Parlament (opinia Parlamentului) Prima lectură în Consiliu (poziţia comună) A doua lectură în Parlament (dacă este cazul) A doua lectură în Consiliu (dacă este cazul) Vot final la a treia lectură (dacă este cazul) Comitet de conciliere (dacă este cazul) Vot final la a treia lectură (dacă este cazul)

Comisia Europeană 27 comisari Øiniţiativă legislativă Ø control al planificării şi implementării Ø

Comisia Europeana • �� De la 1 ianuarie 2007, Comisia Europeană este formată din 27 de membri: un preşedinte şi 26 de comisari, din care cinci sunt şi vicepreşedinţi ai Comisiei • Comisia este al treilea element al triunghiului instituțional care administrează și conduce Uniunea Europeană. • Membrii acesteia sunt numiți pe o perioadă de cinci ani, de comun acord de către statele membre și aprobați de Parlamentul European. • Comisia este responsabilă în fața Parlamentului, care îi poate cere, printro moțiune de cenzură, să demisioneze colectiv. • Comisia se bucură de o independență considerabilă în exercitarea atribuțiilor. • Ea reprezintă interesul comun și nu trebuie să primească instrucțiuni de la nici un guvern național. „Gardian al tratatelor”, Comisia veghează la aplicarea regulamentelor și a directivelor adoptate de Consiliu și Parlament și poate recurge la calea contencioasă în fața Curții de Justiție în caz de neaplicare a dreptului comunitar.

• Comisia indeplineste trei functii de baza: 1. Dreptul de initiativa: rolul sau de initiator al politicilor comunitare este unic. In plus, Comisia functioneaza ca organ executiv al Uniunii Europene, veghind la respectarea Tratatelor incheiate. Ea reprezinta interesul comun si in mare masura, semnifica personalitatea Uniunii. Principala sa preocupare este aceea de a apara interesele cetatenilor Europei. Membrii Comisiei sunt alesi din tarile UE, insa fiecare dintre ei depune un juramant de independenta. 2. O alta functie a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea tratatelor UE, astfel incat legislatia UE sa fie corect aplicata de catre Statele Membre, iar toti cetatenii si participantii la Piata Unica sa poata beneficia de conditiile unitare asigurate. 3. Cea de-a treia functie a Comisiei este aceea de organ executiv al Uniunii, având responsabilitatea implementarii si coordonarii politicilor. • Una dintre atributiile sale executive consta in gestionarea bugetului anual al Uniunii, care s-a ridicat la 97 miliarde Euro in 1999, si a Fondurilor Structurale, al caror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate si cele mai sarace ale Uniunii.

• În calitate de braț executiv al Uniunii, Comisia pune în aplicare deciziile luate de Consiliu în domenii ca politica agricolă comună. • Ea dispune de o mare putere în gestionarea politicilor comune, al căror buget îi este încredințat: cercetare și tehnologie, ajutor pentru dezvoltare, dezvoltare regională etc. • Comisia este asistată de o administrație formată din 36 de direcții generale (DG-uri) și servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles și Luxemburg.

Curtea de Justiţie a Comunitatilor Europene • • • �� Curtea de Justitie are competenta de solutionare a litigiilor in care se constituie ca parti state membre, institutii comunitare, intreprinderi sau persoane fizice. Mai mult de 8600 de cauze au fost aduse curtii din anul 1952, de cand a fost infiintata. In anul 1978 se solutionau deja 200 de cazuri noi pe an, iar in 1985 au fost pe rol peste 400 de cauze. �� Curtea are rolul de a mentine echilibrul intre prerogativele institutiilor comunitare pe de o parte si intre prerogativele conferite Comunitatii si cele pastrate de statele membre pe de alta parte. In exercitarea atributiilor sale de revizuire, Curtea este deseori chemata sa hotarasca in probleme de natura constitutionala sau de importanta economica majora. �� Curtea de Justitie numara 25 judecatori si 8 avocati generali. Judecatorii si avocatii generali sunt numiti de guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de sase ani, cu posibilitatea de reinnoire. Ei sunt alesi din randul juristilor de o incontestabila independenta si competenta profesionala. �� Judecatorii il aleg din randul lor pe Presedintele Curtii pentru un mandat de trei ani ce poate si reinnoit. Presedintele conduce lucrarile Curtii si prezideaza audierile si dezbaterile. Avocatii generali acorda asistenta Curtii in indeplinirea atributiilor sale, prezentand in sedinte deschise, in conditii de completa impartialitate si independenta, avize referitoare la spetele deduse curtii. Atributiile lor nu trebuie confundate cu cele ale unui procuror sau ale unui asemenea alte oficialitati - fiind vorba in acest caz de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor Comunitatii. România are un judecator la Curtea Europeana de Justitie si cel putin unul la Curtea de Prima Instanta.

�� Comitetul Economic si Social (CES) este organismul consultativ european in cadrul caruia sunt reprezentate diversele categorii de activitati economice si sociale. • Comitetul are rolul unui forum de dezbatere si reflexie, atat la nivel european cat si la nivelul statelor membre. �� CES este format din 320 de membri ce reprezinta patronatul, muncitorii, agricultorii, intreprinderile mici si mijlocii, comertul si asociatiile mestesugaresti, cooperativele, societatile de intrajutorare, profesiunile liberale, consumatorii, organizatiile pentru protectia mediului, familiile, ONG - urile cu caracter "social" etc. �� CES are trei misiuni fundamentale: 1. sa ofere consultanta celor trei mari institutii (Parlamentul European, Consiliul si Comisia); 2. sa asigure o mai mare implicare/contributie din partea societatii civile la initiativaeuropeana si de a edifica si consolida o Europa apropiata cetatenilor sai; 3. sa sporeasca rolul organizatiilor si asociatiilor societatii civile in tarile nemembre (sau grupuri de tari), iar, in acest scop, de a promova dialogul organizat cu reprezentantii acestora si constituirea unor organisme similare in zonele vizate: Europa Centrala si de Est, Turcia, tarile EUROMED, ACP, si MERCOSUR etc. ("dezvoltare institutionala") Dupa aderarea la UE, Romania va avea in cadrul acestui Comitet 15 membri, din totalul de 344, cat va numara acest organism european in momentul extinderii de la 25 la 27 de membri (conform Tratatului de la Nisa).

Curtea Europeana de Conturi �� Curtea Europeana de Conturi are ca principala atributie verificarea conturilor si a executiei bugetului Uniunii Europene, cu dublul scop de a imbunatati gestionarea resurselor financiare si informarea cetatenilor Europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de catre autoritatile cu responsabilitati de gestiune. �� Curtea Europeana de Conturi este formata din 25 membri provenind din cele 25 State Membre si numiti pentru un mandat de 6 ani. Membrii Curtii de Conturi sunt independenti si au experienta in domeniul auditarii finantelor publice. Membrii Curtii isi aleg Presedintele pentru un mandat de 3 ani. La Curtea de Conturi isi desfasoara activitatea 550 de profesionisti de inalta clasa din cele 25 tari ale Uniunii Europene, dintre care circa 250 sunt auditori. �� Independenta Curtii Europene de Conturi in raport cu alte institutii Comunitare si cu Statele Membre garanteaza obiectivitatea activitatii sale de audit. Curtea de conturi are deplina libertate in ceea ce priveste organizarea si planificarea activitatii sale de audit si publicarea rapoartelor.

�� Curtea de Conturi verifica daca incasarile si cheltuielile UE s-au efectuat legal si corect. Se pune un accent deosebit pe corectitudinea gestionarii financiare, verificandu-se daca - si in ce masura - au fost atinse obiectivele propuse in materie de gestiune, precum si costurile aferente. Curtea Europeana de Conturi garanteaza astfel cetatenilor europeni ca bugetul UE a fost gestionat si executat corect si in modul cel mai eficient posibil. �� Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdictionale. In cazul in care auditorii descopera nereguli, inclusiv frauda, organismele comunitare competente sunt informate neintarziat spre a lua masurile necesare. �� Dupa aderarea la UE, Romania va avea un membru la Curtea Europeana de Conturi.

Comitetul Regiunilor • �� Infiintarea Comitetului Regiunilor (CR) prin Tratatul de la Maastricht a raspuns cererii formulate de autoritatile locale si regionale de a fi reprezentate in Uniunea Europeana. In prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei instituti Comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). In sistemul institutional comunitar Comitetul si-a castigat un loc bine definit datorita experientei politice a membrilor sai la diferite niveluri locale si a cunoasterii aprofundate a problematicii regionale si locale. CR joaca un rol important in procesul de integrare europeana. Unul din principalele sale obiective il reprezinta consolidarea coeziunii economice si sociale a statelor membre.

�� CR are 317 de membri si un numar egal de membri supleanti, numiti pentru o perioada de patru ani de catre Consiliul Uniunii Europene, care isi desfasoara activitatea in exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre. Mandatul membrilor poate fi reinnoit. �� CR este un organism independent. Membrii sai nu se supun nici unor instructiuni obligatorii. Ei actioneaza complet independent pentru indeplinirea atributiilor specifice, urmarind interesul general al Uniunii Europene. �� Comitetul Regiunilor reprezinta o "punte" de legatura intre institutiile europene si regiunile, comunele si orasele Uniunii Europene. Membrii CR detin mandate (administrative) pe plan regional sau local, nu functioneaza permanent la Bruxelles si ca urmare mentin constant legatura cu cetatenii. Se reunesc de cinci ori pe an in sesiune plenara, ocazie cu care adopta recomandarile facute pe baza datelor furnizate de diversele comisii. �� Romania va fi reprezentata, dupa aderarea la Uniunea Europeana, de 15 membri din totalul de 344 (conform Tratatului de la Nisa). Acestia vor fi politic responsabili in fata electoratului de la nivel regional sau local.

Mediatorul European �� Mediatorul European (sau Ombudsman) investigheaza plangerile privind functionarea defectuoasa a institutiilor si a organismelor din cadrul Comunitatii Europene. �� Mediatorul nu se ocupa de plangerile care privesc administratia nationala, regionala sau locala din Statele Membre. �� Cei care pot depune plangeri sunt cetatenii Statelor Membre sau care traiesc intr-un Stat Membru, firmele, asociatiile sau alte organisme inregistrate oficial in Uniunea Europeana. • .

Banca Centrala Europeana Sistemul European de Banci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrala Europeana (BCE) si toate celelalte banci centrale nationale statelor membre. Termenul "Eurosistem“ defineste Banca Central Europeana si bancile centrale/nationale statelor care au aderat la zona Euro. Obiectivele acestui sistem sunt: �� Definirea si implementarea politicii monetare a zonei euro �� Derularea operatiunilor externe �� Pastrarea si administrarea rezervelor Statelor Membre �� Promovarea unui sistem eficient de plati SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, si anume Consiliul Director si Comitetul Executiv. �� Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv si din guvernatorii bancilor centrale nationale din statele zonei Euro �� Comitetul Executiv este compus din Presedintele BCE, Vice-Presedintele ei si alti patru membri, alesi dintre profesionisti recunoscuti in domeniul monetar bancar. �� Consiliul General este compus din Presedintele si Vice-Presedintele BCE, precum si din guvernatorii bancilor centrale din toate statele membre UE. �� Dupa aderarea la UE, Romania va fi reprezentata in Consiliul General de catre Guvernatorul Bancii Nationale. La momentul aderarii Romaniei la moneda unica, ascesta va deveni si membru al Consiliului Guvernatorilor

Banca Europeana de Investitii • • Rolul Bancii Europene de Investitii este de a contribui la integrarea, dezvoltarea echilibrata si coeziunea economica si sociala a statelor membre. Infiintata in temeiul Tratatului de la Roma in anul 1958, Banca Europeana de Investitii (BEI) este institutia financiara a Uniunii Europene. Fondurile sale finanteaza proiectele prin care se materializeaza obiectivele UE in cadrul Uniunii precum si in alte 120 de tari din intreaga lume. • Structura BEI �� Consiliul Guvernatorilor este format din ministrii desemnati de fiecare dintre Statele Membre, de regula Ministrii de Finante. Consiliul stabileste politicile de creditare, aproba bilantul si raportul anual, autorizeaza operatiunile de finantare in afara Uniunii si ia decizii cu privire la majorarile de capital. De asemenea, numeste membrii Consiliului Directorilor, ai Comitetului de Management si ai Comitetului de Audit. �� Consiliul Directorilor este compus din 26 de directori, cate unul din fiecare stat membru si un reprezentant al Comisiei si 16 membri supleanti numiti de catre Consiliul Guvernatorilor. �� Comitetul de Management, organ executiv colegial, controleaza toate operatiunile curente; face recomandari Directorilor cu privire la hotararile pe care urmeaza sa le adopte si raspunde de aplicarea acestora. Presedintele Bancii sau, in absenta sa, unul dintre Vice-Presedinti, conduce sedintele Comitetului de Management. �� Comitetul de Audit verifica operatiunile si contabilitatea Bancii, pe baza activitatii desfasurate atat de organele interne de control si audit cat si de auditorii externi. �� Dupa aderarea la UE, conform negocierilor pentru capitolul 30 – Institutii, Romania va deveni actionar al Bancii, reprezentata in Consiliul Guvernatorilor de catre un membru si de catre un numar adecvat de Directori sau Adjuncti in Consiliul Director, compozitia si functionarea acestuia putand fi modificate de Consiliu.

Fondul European de Investitii �� Fondul European de Investitii (EIF) este o institutie europeana in a carei competenta intra sprijinirea aparitiei, cresterii si dezvoltarii intreprinderilor mici si mijlocii. Fondul intervine in principal cu capital de risc si instrumente de garantare provenind fie din fonduri proprii, fie de la Banca Europeana de Investitii sau Uniunea Europeana, in baza mandatelor acordate. FEI este un parteneriat public privat. �� Din structura tripartita a actionariatului sau fac parte Banca Europeana de Investitii, Uniunea Europeana reprezentata de Comisia Europeana si un numar de banci si institutii financiare europene. • Activitatea EIF este complementara celei a actionarului sau majoritar, Banca Europeana de Investitii.

Alte instituţii europene: �� Agentia Europeana pentru Evaluarea Medicamentelor (EMEA) �� Agentia Europeana a Mediului (EEA) �� Fundatia Europeana pentru Formare Profesionala (ETF) �� Agentia Europeana pentru Reconstructie (EAR) �� Oficiul European pentru Selectia Personalului (EPSO) �� Oficiul pentru Publicatii Oficiale Comunitatilor Europene (EUR-OP) �� Agentia Europeana pentru Securitate si Sanatate in Munca (OSHA) �� Autoritatea Europeana pentru Securitate Alimentara (EFSA) �� Centrul European de Monitorizare a Drogurilor si a Dependentei de Droguri (EMCDDA) �� Centrul European de Monitorizare a Rasismului si Xenofobiei (EUMC) �� Centrul European pentru Dezvoltarea Formarii Profesionale (CEDEFOP) �� Fundatia Europeana pentru Imbunatatirea Conditiilor de Viata si Munca (E. FOUND) �� Oficiul Comunitar pentru Varietati Vegetale (CPVO) �� Oficiul pentru Armonizare in Piata Interna (OHIM) �� Europol

�� Centrul de Traduceri pentru Institutiile Uniunii Europene �� Europe Aid Oficiul de Cooperare, �� Oficiul European de Lupta Contra Fraudei (OLAF), �� Institutul European pentru Studii de Securitate (ISS) �� Centrul European pentru Observatii din Satelit (EUSC). Dupa aderarea la Uniunea Europeana, Romania va fi reprezentata in toate institutiile comunitare, conform negocierilor la capitolul 30 – Institutii (finalizat in 19 aprilie 2002). Acestea au fost purtate pe baza Tratatului de la Nisa, asumand data de 1 ianuarie 2007 ca data a aderarii Romaniei la UE.

3. Care sunt rolurile UE? Uniunea Europeană se implică într-o varietate de politici – economice, sociale, de reglementare și financiare – respectiv în toate domeniile în care activitatea sa este benefică statelor membre. Dintre aceste politici, enumerăm: opoliticile de solidaritate (cunoscute de asemenea sub numele de politici de coeziune) privind aspecte regionale, agricole și sociale; opoliticile de inovație, privind introducerea unor tehnologii de vârf în domenii precum protecția mediului, cercetarea și dezvoltarea (R&D) și domeniul energetic. Uniunea finanțează aceste politici printr-un buget anual de peste 120 miliarde de euro, la care statele membre contribuie în mare parte. Acest buget reprezintă doar o mică parte din venitul colectiv al UE (respectiv maximum 1, 24 % din venitul național brut cumulat al tuturor statelor membre).

I. Politicile de solidaritate • Scopul principal al politicilor de solidaritate este acela de a sprijini finalizarea pieții unice (a se vedea „Piața unică”) și de a corecta orice dezechilibre prin măsuri structurale, venind astfel în sprijinul regiunilor defavorizate sau al sectoarelor industriale care întâmpină dificultăți. • Nevoia imperativă de solidaritate între statele și între regiunile UE a devenit încă mai stringentă ca urmare a recentei aderări a celor 12 noi țări membre cu venituri sensibil inferioare mediei UE. În același timp, UE are datoria să contribuie la restructurarea acelor sectoare economice care au fost grav afectate de creșterea rapidă a concurenței internaționale.

a. Ajutor regional • • • Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri dinspre țările bogate spre cele sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru încurajarea dezvoltării în regiunile defavorizate, pentru revitalizarea zonelor industriale aflate în declin, pentru sprijinirea inserției profesionale a tinerilor și a șomerilor de lungă durată, pentru modernizarea agriculturii și pentru ajutorarea zonelor rurale defavorizate. Fondurile alocate acțiunilor regionale în perspectiva financiară pentru 2007‑ 2013 se concentrează asupra următoarelor trei obiective: Convergență. Scopul este acela de a ajuta țările și regiunile cele mai slab dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană, prin îmbunătățirea condițiilor pentru creșterea economică și ocuparea forței de muncă. Acest obiectiv poate fi realizat doar investind în capitalul fizic și uman, în inovație, în societatea cunoașterii, în adaptabilitatea la nou, în protecția mediului și în eficiența administrativă. Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă. Ținta este creșterea competitivității, a nivelurilor ocupării forței de muncă și a atractivității regiunilor. (Nu sunt vizate aici zonele cel mai puțin dezvoltate. ) Metoda de îndeplinire a acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice și sociale și de a promova inovația, spiritul întreprinzător, protecția mediului, accesibilitatea, adaptabilitatea și dezvoltarea unor piețe ale forței de muncă mai favorabile incluziunii sociale. Cooperare teritorială europeană. Scopul este intensificarea cooperării transfrontaliere, transnaționale și interregionale. UE urmărește prin aceasta promovarea unor soluții comune la problemele de aceeași natură întâlnite de autoritățile vecine, în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală și costieră, cultivarea relațiilor economice și stabilirea unor rețele întreprinderile mici și mijlocii (IMM‑uri).

Aceste obiective vor fi finanțate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor adăuga la contribuțiile existente ce provin din sectorul privat și din partea administrației naționale și regionale, fie vor stimula investițiile din aceste direcții. Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale și de coeziune. Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), primul dintre fondurile structurale, finanțează consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, prin reducerea disparităților dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltării structurale și a ajustării structurale a economiilor regionale, inclusiv în vederea reconversiei zonelor industriale aflate în declin. Fondul Social European (FSE), cel de-al doilea fond structural, finanțează inițiative destinate formării profesionale și creării de locuri de muncă. Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune, folosit pentru finanțarea proiectelor referitoare la infrastructura de transport și la protecția mediului înconjurător în acele state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât 90% din media UE.

b. Politica agricolă comună (PAC) • Obiectivele PAC, astfel cum au fost stipulate în Tratatul de la Roma din 1957, au fost în mare parte îndeplinite: asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă; stabilizarea pieței; aprovizionarea consumatorilor la prețuri rezonabile; modernizarea infrastructurii agricole. Și alte principii adoptate de-a lungul timpului au funcționat bine. Consumatorii se bucură de siguranța ofertei, iar prețurile produselor agricole sunt menținute la un nivel stabil, protejate de fluctuațiile de pe piața mondială. Bugetul destinat PAC este cunoscut sub numele de Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA). • Cu toate acestea, PAC a fost o victimă a propriei sale reușite. Producția a crescut mult mai rapid decât consumul, exercitând o presiune considerabilă asupra bugetului UE. Pentru a rezolva această problemă, politica agricolă a trebuit redefinită. Această reformă începe să dea rezultate. Producția a fost încetinită. Agricultorii sunt în prezent încurajați să folosească metode agricole durabile care să ocrotească mediul, să protejeze zonele rurale și să contribuie la ameliorarea calității și siguranței alimentare.

• Noul rol al populației agricole este acela de a asigura un anumit nivel al activității economice în fiecare zonă rurală și de a proteja diversitatea peisajului rural european. Această diversitate, împreună cu relația armonioasă a oamenilor cu natura, recunoscută ca o veritabilă „civilizație rurală”, constituie o parte importantă a identității europene. • Uniunea Europeană ar dori ca Organizația Mondială a Comerțului (OMC) să pună mai mult accent asupra calității alimentelor, să sublinieze principiul precauției și să urmărească bunăstarea animalelor. De asemenea, Uniunea Europeană a început reforma politicii sale în domeniul pescuitului. Scopul este de a reduce supraîncărcarea flotelor sale de pescuit, de a proteja stocurile de pește și de a asigura sprijinul financiar ce le-ar permite comunităților de pescari să întreprindă și alte activități economice.

• • • c. Dimensiunea socială Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalitățile cele mai evidente din cadrul societății europene. Fondul Social European (FSE) a fost înființat în 1961 pentru a încuraja crearea de locuri de muncă și pentru a ajuta lucrătorii în transferul lor dinspre un gen de ocupație și/sau dinspre o zonă geografică spre alta. Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să amelioreze condițiile sociale în Europa. Ajutorul financiar în sine nu ar putea rezolva toate problemele antrenate de recesiunea economică sau de subdezvoltarea regională. Mai presus de orice, efectele dinamice ale creșterii sunt cele care trebuie să încurajeze progresul social. Aceste efecte trebuie încurajate printr-o legislație care să garanteze un set minimal dar consistent de drepturi. Unele dintre aceste drepturi sunt înscrise în tratatele fundamentale, ca de pildă dreptul femeilor și bărbaților la remunerație egală pentru aceeași muncă prestată. Altele sunt stabilite prin directive referitoare la protecția lucrătorilor (normele privind sănătatea și siguranța la locul de muncă) și standarde esențiale de siguranță. x

• În 1991, Consiliul European de la Maastricht a adoptat Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale, stabilind drepturile de care trebuie să se bucure toți lucrătorii din UE: libera circulație; o compensație echitabilă; condiții mai bune de muncă; protecție socială; dreptul de asociere și de negociere colectivă; dreptul la formare profesională; tratament egal pentru femei și bărbați; informarea, consultarea și participarea lucrătorilor; protecția sănătății și a siguranței la locul de muncă; protecția copiilor, a persoanelor în vârstă și a persoanelor cu handicap. Carta a fost integrată în Tratatul de la Amsterdam în luna iunie 1997, iar acum se aplică în toate statele membre.

II. Politicile de inovație • Activitățile Uniunii Europene au un efect direct asupra vieții cotidiene a cetățenilor ei, întrucât abordează provocările reale cu care se confruntă societatea: protecția mediului, sănătate, inovație tehnologică, energie etc. Protecția mediului și dezvoltarea durabilă Activitatea UE în domeniul protecției mediului se bazează pe programul de acțiune intitulat „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră”. Acesta cuprinde perioada 2001‑ 2010 și subliniază nevoia de: Øatenuare și de încetinire a schimbărilor climaterice și a încălzirii globale; Øprotejare a habitatelor naturale și a florei și faunei sălbatice; Øtratare a problemelor legate de mediu și sănătate; Øconservare a resurselor naturale și de administrare eficientă a deșeurilor. a.

ØPe tot parcursul perioadei la care se referă acest program, ca și cele cinci programe care l-au precedat, de-a lungul a peste 30 de ani de stabilire a standardelor, UE a introdus un sistem cuprinzător de protecție a mediului. ØProblemele abordate sunt extrem de variate: poluare fonică, deșeuri, protejarea habitatelor naturale, gaze de eșapament, produse chimice, accidente industriale, calitatea apei de scăldat și crearea unei rețele europene de informare și asistență pentru urgențe, care să acționeze în cazul declanșării unor dezastre ecologice de tipul incendiilor forestiere sau resturilor de hidrocarburi provenite din accidente navale sau de exploatare petrolieră în larg. ØRecent, temerile exprimate privind efectele nocive ale poluării asupra sănătății au fost examinate în planul de acțiune pentru protecția mediului și a sănătății pentru perioada 2004‑ 2010. Acest plan stabilește legătura dintre sănătate, mediu și politicile din domeniul cercetării. ØReglementările europene stabilesc același nivel de protecție pe întreg teritoriul UE, dar sunt îndeajuns de flexibile încât să ia în considerare circumstanțele de la nivel local. Sistemul de reglementare este de asemenea actualizat în permanență. De exemplu, sa hotărât revizuirea legislației privind substanțele chimice și înlocuirea unor reglementări mai vechi, care fuseseră dezvoltate independent, în diferite etape, cu un sistem unic pentru înregistrarea, evaluarea și autorizarea substanțelor chimice (REACH). Acest sistem se bazează pe o bază centrală de date, care va fi administrată de o nouă Agenție Europeană pentru Substanțe Chimice, cu sediul la Helsinki. Scopul este acela de a evita contaminarea aerului, apei, solului sau imobilelor, de a proteja biodiversitatea și de a îmbunătăți sănătatea și siguranța cetățenilor UE, păstrând în același timp nivelul de competitivitate al industriei europene.

b. Inovația tehnologică • Fondatorii Uniunii Europene aveau dreptate să considere că prosperitatea viitoare a Europei va depinde de capacitatea ei de a rămâne un lider mondial în domeniul tehnologic. Știau ce avantaje pot apărea prin reunirea cercetării europene sub o umbrelă comună. Astfel, în 1958, în paralel cu CEE, au înființat Euratom - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Scopul acestei comunități era de a facilita pentru statele membre ale UE exploatarea în comun, în scopuri pașnice, a energiei nucleare. Ca parte a acestor eforturi, a fost creat un Centru Comun de Cercetare (CCC), compus din nouă institute aflate în patru locații distincte: Ispra (Italia), Karlsruhe (Germania), Petten (Țările de Jos) și Geel (Belgia). • Cu toate acestea, pe măsură ce inovația a căpătat avânt, cercetarea europeană a trebuit să se diversifice, adunând laolaltă oameni de știință și cercetători din domenii cât mai variate cu putință. UE a trebuit să găsească noi metode de a finanța munca acestora și noile aplicații industriale descoperirilor lor. • Cercetarea comună la nivelul UE a fost concepută pentru a completa programele naționale de cercetare. Ea se concentrează asupra proiectelor care aduc laolaltă un număr de laboratoare din mai multe țări europene. De asemenea, sprijină cercetarea fundamentală în domenii precum fuziunea termonucleară controlată (o sursă potențial inepuizabilă de energie pentru secolul al XXI‑lea). În plus, încurajează cercetarea și dezvoltarea tehnologică în industrii‑cheie, precum sectorul electronicii și calculatoarelor, care se confruntă cu o concurență acerbă din afara Europei.

• Finanțarea cercetării UE se face în principal prin intermediul unei serii de programe‑cadru. Cel de‑al șaptelea program‑cadru pentru cercetare și dezvoltare tehnologică acoperă perioada 2007‑ 2013. Cea mai mare parte a bugetului de peste 50 miliarde de euro va fi dirijată spre domenii precum sănătatea, sectorul alimentar, cel agricol, al tehnologiilor informației și comunicațiilor, al nanoștiințelor, cel energetic, al protecției mediului, al transporturilor, al securității, cel spațial și spre științele socioeconomice. Alte programe suplimentare vor promova idei, oameni și abilitățile lor, prin intermediul cercetării aflate la granițele dintre domeniile cunoașterii științifice, prin sprijinirea cercetătorilor în dezvoltarea carierei lor profesionale și prin stimularea cooperării internaționale.

c. Energie • Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale și cărbune – reprezintă 80 % din consumul energetic în UE. Un procent important din cantitatea necesară de combustibil fosil se importă din afara UE. În prezent, 50 % din necesarul de gaze naturale și petrol se importă, iar această dependență ar putea ajunge la 70 % până în 2030. UE va deveni astfel mai vulnerabilă la întreruperea alimentării sau la explozii ale prețurilor cauzate de crize internaționale. Un alt motiv pentru reducerea consumului de combustibili fosili este acela de a tempera procesul de încălzire globală.

Va trebui ca în viitor să fie luate diferite măsuri, precum economisirea energiei prin utilizarea ei într-un mod mai inteligent, dezvoltarea unor surse alternative de energie (în Europa este vorba în special despre surse regenerabile de energie) și încurajarea cooperării internaționale. Consumul de energie ar putea scădea cu o cincime până în 2020 dacă s-ar schimba comportamentul consumatorilor și dacă tehnologiile de ameliorare a eficienței energetice ar fi întrebuințate la maximum.

III. Cine plătește pentru Europa: Bugetul UE • Pentru finanțarea politicilor sale, Uniunea Europeană dispune de un buget anual de peste 120 miliarde de euro. Acest buget este finanțat prin așa‑numitele „resurse proprii” ale UE, care nu pot depăși echivalentul a 1, 24 % din venitul național brut total al statelor membre. • Aceste venituri provin în principal din: ü taxe vamale asupra produselor importate din afara UE, inclusiv din prelevări pe produse agricole; ü un procent din taxa pe valoarea adăugată aplicată bunurilor și serviciilor pe întreg teritoriul UE; ü contribuții din partea statelor membre în funcție de bunăstarea respectivă a acestora. • Fiecare buget anual face parte dintr-un ciclu bugetar de șapte ani cunoscut sub numele de „perspectivă financiară”. Perspectivele financiare sunt stabilite de Comisia Europeană și necesită aprobarea în unanimitate din partea statelor membre și negocieri care să fie urmate de acordul Parlamentului European. În cadrul perspectivei financiare pentru 2007‑ 2013, bugetul total pentru această perioadă este de 864, 4 miliarde de euro.

Bugetul UE- surse de finanţare Anul financiar 2012 € Import pe produse agricole, drepturi de vamă, etc. Resurse bazate pe TVA 15% Diverse 1% 2012 69% Reurse bazate pe PNB

Bugetul Uniunii Europene € 2012 DEZVOLTARE DURABILĂ Competitivitate Coeziune UE CA PARTENER MONDIAL 5, 4% 43, 3% 147, 2 miliarde euro 0, 4% 1% 8, 3% 10, 7% CHELTUIELI AGRICOLE COMPENSĂRI CETĂŢENIE, LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE 33, 7% DEZVOLTARE RURALĂ ADMINISTRARE

2. Piața unică • • • Piața unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii Europene. Între statele membre au fost eliminate, în mod treptat, restricțiile privitoare la comerț și libera concurență, rezultatul tuturor acestor măsuri fiind creșterea standardelor de viață. Piața unică nu a devenit încă un spațiu economic unic. Anumite sectoare ale economiei (servicii publice) rămân încă sub incidența legilor naționale. Statele Uniunii Europene rămân încă independente în ceea ce privește fiscalitatea și bunăstarea socială. Piața unică este susținută de anumite politici conexe puse în aplicare de către Uniunea Europeană de-a lungul anilor. Scopul acestor politici este de a ajuta cât mai multe firme și cât mai mulți consumatori să se bucure de avantajele pieței unice.

I. Realizarea obiectivului din 1993 a. Limitele pieței comune • Tratatul din 1957 care a pus bazele Comunității Economice Europene a făcut posibilă eliminarea barierelor vamale din interiorul Comunității și a stabilit un tarif vamal comun aplicabil mărfurilor provenind din țările din afara Comunității Economice Europene. Acest obiectiv a fost îndeplinit la data de 1 iulie 1968. • Cu toate acestea, drepturile vamale nu constituie decât un aspect al barierelor protecționiste ridicate în calea comerțului transfrontalier. În anii ′ 70, alte bariere comerciale au stat în calea realizării complete a pieței comune. Norme tehnice, standarde de sănătate și de siguranță, reglementări naționale în ceea ce privește dreptul de a practica anumite profesii și controlul schimburilor valutare restricționau libera circulație a persoanelor, a bunurilor și a capitalurilor. • •

b. • • • v v v Obiectivul din 1993 În iunie 1985, Comisia, sub președinția lui Jacques Delors, a publicat o Carte Albă, al cărei scop era eliminarea, în cel mult 7 ani, a tuturor barierelor fizice, tehnice și fiscale care restricționau libera circulație în interiorul Comunității. Obiectivul său era încurajarea expansiunii industriale și comerciale în cadrul unui spațiu economic extins și unificat, comparabil cu piața americană. Conceptul de piață unică a fost introdus prin Actul Unic European, care a intrat în vigoare în iulie 1987. Acesta prevedea: extinderea competențelor Comunității în anumite domenii de politică (politica socială, de cercetare, de mediu); instituirea treptată a pieței unice până la sfârșitul anului 1992, prin punerea în aplicare a unui vast program legislativ care presupunea adoptarea a sute de directive și regulamente; folosirea mai frecventă a votului cu majoritate calificată în Consiliul de Miniștri.

II. Bilanțul pieței unice a. Barierele fizice • În interiorul Uniunii Europene, toate controalele la frontieră privind bunurile, precum și controlul vamal al persoanelor au fost eliminate. Poliția (brigăzi antidrog și de luptă împotriva criminalității) desfășoară activități de control ori de câte ori este necesar • Acordul Schengen, semnat în iunie 1985 de către nouă dintre cele 12 state membre la acea vreme (Regatul Unit, Danemarca și Irlanda nu au fost părți semnatare ale acestui acord), vizează cooperarea polițienească și o politică comună de azil și de imigrație, în scopul eliminării totale a controalelor persoanelor la frontierele interne ale Uniunii Europene (a se vedea capitolul 10 „Libertate, securitate și justiție”). Noile state membre, care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004, se aliniază progresiv normelor spațiului Schengen.

• • b. Barierele tehnice Pentru majoritatea produselor, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat principiul recunoașterii reciproce a reglementărilor naționale. Oricărui produs fabricat și comercializat legal într-un stat membru trebuie să i se permită plasarea pe piața oricăruia dintre celelalte state membre. Liberalizarea sectorului serviciilor a fost dobândită grație recunoașterii reciproce sau coordonării reglementărilor naționale în ceea ce privește accesul la anumite profesii (avocatură, medicină, meserii din domeniul turismului, sectorului bancar, asigurărilor etc. ) sau practicarea acestora. Cu toate acestea, libera circulație a persoanelor este un obiectiv încă departe de a fi atins. Încă există obstacole pentru persoanele care doresc să se stabilească sau să profeseze în alt stat membru. Au fost întreprinse acțiuni în vederea favorizării mobilității lucrătorilor, în special în ceea ce privește asigurarea recunoașterii în toate statele membre a diplomelor sau a calificărilor în diferite meserii (instalator, tâmplar etc. ). Datorită deschiderii piețelor naționale de servicii din interiorul Uniunii Europene, prețul apelurilor telefonice naționale a scăzut semnificativ față de acum 10 ani. Folosirea internetului pentru telefonia vocală, susținută de noile tehnologii, este tot mai frecventă. Presiunea concurenței a avut drept consecință scăderea tarifelor companiilor aeriene din Europa.

c. Barierele fiscale • Barierele fiscale au fost reduse datorită armonizării parțiale a cotelor naționale de TVA. Impozitele pe veniturile obținute din investiții au făcut obiectul unui acord încheiat între statele membre ale Uniunii Europene și alte țări terțe (printre care și Elveția). Acest acord a intrat în vigoare în iunie 2005. d. Contractele publice • Fie că sunt sau nu încheiate de către administrații naționale, regionale sau locale, contractele publice constituie de acum înainte obiectul unei concurențe pe tot teritoriul Uniunii Europene, datorită directivelor referitoare la servicii, echipamente și lucrări, inclusiv în sectoare cum ar fi apa potabilă, energia și telecomunicațiile.

III. Lucrările în curs • a. Servicii financiare Planul de acțiune al Uniunii Europene de a crea, până în anul 2005, o piață integrată pentru servicii financiare a fost finalizat. Acest plan va permite reducerea costurilor de împrumut acordate firmelor și consumatorilor și va oferi depunătorilor o gamă largă de produse de investiții – planuri de economii și de pensii – pe care le vor putea obține de la furnizorii europeni aleși. Taxele bancare pentru plățile transfrontaliere au fost reduse. b. Barierele administrative și tehnice în calea liberei circulații a bunurilor și serviciilor • Statele membre ale Uniunii Europene rămân încă reticente în a accepta standardele și normele altor state sau, câteodată, în a recunoaște calificările profesionale. Fragmentarea sistemelor fiscale naționale dăunează, de asemenea, integrității și eficacității pieței. c. Pirateria și falsificarea • Este nevoie de o protecție sporită pentru a preveni piratarea și falsificarea produselor provenind din Uniunea Europeană. Comisia Europeană apreciază că aceste practici ilegale cauzează Uniunii Europene dispariția anuală a mai multor mii de locuri de muncă. Din acest motiv, Comisia Europeană, împreună cu guvernele naționale, lucrează la un proiect care vizează extinderea protecției drepturilor de autor și a brevetelor.

IV. Politici de susținere a pieței unice a. Transportul • • • Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în domeniul transporturilor terestre, în special accesul liber pe piața transporturilor internaționale și activitățile de cabotaj, care constau în a permite accesul transportatorilor nerezidenți pe piața națională de transport a statelor membre ale Uniunii Europene. Au fost luate decizii în vederea armonizării condițiilor de concurență în domeniul transporturilor rutiere, în special a condițiilor privind accesul la profesie și la piața de muncă, libertatea de stabilire și de a presta servicii, timpul de conducere și siguranța rutieră. Politica comună în ceea ce privește transportul aerian trebuie să facă față efectelor concurenței mondiale. Liberalizarea spațiilor aeriene europene este realizată în etape, rezultatul acestui fapt fiind o mai mare flexibilitate a modului în care marile companii aeriene își împart între ele aceste spații, accesul reciproc pe piețe și libertatea fixării tarifelor. La aceasta se adaugă clauzele de protecție referitoare la responsabilitățile serviciului public aerian și la imperativele amenajării teritoriului. Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenței care se aplică atât armatorilor europeni, cât și celor care navighează sub pavilionul unor state terțe. Aceste reguli vizează combaterea politicilor tarifare neloiale (pavilioane de complezență), dar, de asemenea, urmăresc să facă față gravelor dificultăți cu care se confruntă industria șantierelor navale din Europa.

• • b. Concurența Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comună a concurenței este corolarul indispensabil al aplicării regulilor libertății comerciale în cadrul pieței unice europene. Această politică este pusă în aplicare de către Comisia Europeană, care, alături de Curtea de Justiție, veghează la respectarea ei. Această politică a apărut pentru a împiedica orice înțelegere între companii, orice ajutor public sau monopol abuziv susceptibile să denatureze libera concurență în cadrul pieței unice. Orice înțelegere cade sub incidența regulilor Tratatului trebuie notificată Comisiei Europene de către companiile sau organismele implicate. Comisia poate aplica în mod direct o amendă companiilor care nu respectă regulile concurenței sau care omit să adreseze notificarea cerută. În cazul unui ajutor public ilegal sau în absența notificării acordării unui astfel de ajutor, Comisia Europeană poate solicita rambursarea acestuia de către beneficiar. Orice fuziune sau preluare care ar putea genera o situație de poziție dominantă într-un sector anume trebuie notificată Comisiei.

• • • c. Protecția consumatorului Politica privind protecția consumatorului în Uniunea Europeană permite cetățenilor europeni să facă cumpărături în deplină siguranță în toate statele membre. Toți consumatorii beneficiază de același nivel ridicat de protecție. Produsele alimentare și nealimentare sunt supuse unor teste efectuate în scopul verificării faptului că sunt de cea mai înaltă calitate. Uniunea Europeană întreprinde măsuri pentru a preveni riscul înșelării consumatorului de către comercianți lipsiți de scrupule sau de către o publicitate mincinoasă sau înșelătoare. Drepturile consumatorului sunt protejate, acesta putând cere despăgubiri oriunde pe teritoriul Uniunii Europene, fie că și-a făcut cumpărăturile într-un magazin, prin poșta electronică, prin telefon sau pe internet.