Ce este un eseu Eseul ca gen literar

Ce este un eseu?

Ø Eseul ca gen literar este greu de definit exact, dar, pe scurt, un eseu este un text scris cu scopul de a prezenta şi argumenta un punct de vedere al autorului asupra unui anumit subiect. Ø Eseurile nu sunt texte de ficţiune, dar sunt subiective. Ø Exemple de eseuri sunt: critica literară, manifestele politice, argumentaţia unei opinii filozofice sau ştiinţifice, editorialele din ziare, descrierea unor amintiri, etc. Ø Cuvântul "eseu" provine din verbul francez "essayer”, care înseamnă "a încerca", origine care se reflectă şi în scopul eseului: încercarea autorului de a ne transmite părerea lui asupra unui subiect.

Care sunt cele mai uzuale tipuri de eseu?

Ø Cele mai uzuale tipuri de eseu sunt: structurat, nestructurat, de sinteză, argumentativ, descriptiv, narativ, comparativ, persuasiv şi reflectiv. Ø Eseul structurat are conţinutul împărţit în secţiuni cu intertitluri care scot în evidenţă ideea şi care rezumă în acelaşi timp textul. Ø În eseul structurat putem întâlni o serie de numerotări, de sublinieri care structurează conţinutul. Ø Eseul nestructurat păstrează o expunere a textului nedelimitată de secţiuni şi intertitluri. Ø În acest tip de eseu ideile sunt puse în evidenţă prin împărţirea în paragrafe şi prin păstrarea unei introduceri , a unui cuprins şi a unei încheieri ( concluzii ). Ø Eseul nestructurat este cel mai practic şi cel mai des folosit. Ø Eseul de sinteză are ca rol prezentarea unor subiecte prin scoaterea unor idei principale. Ø Conţinutul unui astfel de eseu trebuie să sintetizeze, adică, să

Ø Eseul argumentativ sau eseul "de tip pedagogic“ este cel mai important tip de eseu. Ø De cele mai multe ori, subiectul prezentat într-un eseu argumentativ este un subiect controversat care atrage cât mai multe opinii. Ø Eseul descriptiv încearcă să ofere o imagine cât mai puternică a unui eveniment, a unei locaţii, a unei persoane, etc. , aşa cum au fost percepute de autor. Ø Eseul narativ descriere o succesiune de evenimente aşa cum au fost Ø percepute de către autor. Ø Eseul comparativ detaliază relaţia dintre două lucruri ce sunt comparate, focusul căzând pe aspecte importante, dar dificil de identificat la prima vedere. Ø Eseul persuasiv încearcă să convingă cititorii să accepte o idee. Ø Eseul reflectiv adresează un subiect de natură abstractă, de exemplu de

Care sunt elementele ce caracterizează un eseu?

§ § § Elementele caracterizează un eseu sunt următoarele: o poziţie asumată de către autor; prezentarea unor idei şi argumente care să susţină poziţia asumată; asociaţii libere de teme, motive, simboluri, gânduri; libertate în alegerea stilului de prezentare; atingerea mai multor domenii.

Care sunt posibilele tipuri de structură pentru un eseu cu tematică ştiinţifică?

În general, eseul permite alegerea liberă a stilului de prezentare, dar dacă acesta are o tematică ştiinţifică va fi cel mai probabil de tip argumentativ sau comparativ, deci următoarele două tipuri de structură sunt cel mai des întâlnite: eseul scurt (eseul de cinci paragrafe) şi eseul lung (eseul academic).

Ø Eseul scurt, cunoscut şi sub numele de eseul de cinci alineate, este folosit de obicei pentru eseuri până în 1000 cuvinte. Ø Este un eseu foarte structurat şi foarte popular în sistemul educaţional anglo-saxon. Ø Structura sa este simplă, de numai cinci alineate. Ø Primul alineat introduce o opinie a autorului, iar fiecare din următorele trei alineate prezintă câte o idee care să susţină opinia prezentată, împreună cu dovezi, argumente şi/sau citări. Ø Alineatul final reaminteşte opinia şi rezumă ideile care o susţin.

Ø Eseul lung, cunoscut şi sub numele de eseul academic, are între 2. 000 şi 5. 000 de cuvinte. Ø Acesta are un caracter mai discursiv. Ø Uneori poate conţine un scurt sumar a ceea ce s-a mai scris în domeniu pe acel subiect. Ø Un astfel de eseu trebuie să aibă o bibliografie şi referinţe. Ø Prezentarea bibligrafiei permite celor care îl citesc să evalueze în ce măsură faptele şi citatele prezentate susţin cu adevărat teza eseului.

Etapele elaborării unui eseu

Fazele elaborării unui eseu sunt: 1. definirea temei de tratat (încadrarea subiectului într-un anumit context istoric); 2. pregătirea abordării (identificarea cunoştinţelor dobândite care sunt posibil de fructificat în tratarea subiectului, stabilirea direcţiei reflecţiei personale, cercetarea unei bibliografii analitice sau a unor enciclopedii informatice); 3. stabilirea planului eseului (după formarea unei idei de ansamblu asupra problemei , trebuie văzut exact care sunt elementele noi ce pot fi aduse); 4. redactarea eseului (structurat pe cele trei mari părţi: introducere, cuprins, concluzie).

Ø Introducerea - Primul paragraf este cel care trebuie să capteze atenţia cititorului. Ø Prima frază trebuie să formuleze ideea care va fi susţinută de-a lungul întregului eseu. Ø Introducerea trebuie să prezinte scopul lucrării cât mai clar exprimat. Ø Cuprinsul - După prezentarea tezei din introducere urmează susţinerea ei cu argumente sau convingeri adevărate care sunt împărtăşite, în aceeaşi măsură, atât de cititor cât şi de autor. Ø Aceasta este partea cea mai extinsă a lucrării. Ø Un eseu înseamnă şi posibilitatea apariţei unor opinii contradictorii. Ø Autorul poate face referiri critice asupra tezelor pe care le consideră a fi în contradicţie cu expunerea lui, acest lucru asigurând o mai mare obiectivitate şi credibilitate eseului. Ø Concluzia - Ultimele fraze ale eseului trebuie să stabilească o imagine clară Ø a temei tratate şi a argumentelor care o susţin. Ø Nu se recomandă prezentarea opiniei personale deoarece ar lăsa loc de interpretări pierzându-se din vedere scopul eseului şi anume

Documentarea

Ø Fără a aprofunda , prin lectură şi documentare, aspectele subiectului Ø abordat, întocmirea eseului este anevoioasă. Ø Documentarea este o parte tot atât de laborioasă pe cât este redactarea propriu-zisă a textului. Ø Există mai multe categorii de surse documentare: izvoare (scrise şi iconografice – se poate apela şi la colecţii de documente care acoperă o perioadă sau o temă), lucrări generale, lucrări de specialitate. Ø Sursele consultate trebuie indicate în cadrul unor note bibliografice (trimiteri) şi în cadrul unei bibliografii (lista lucrărilor consultate), la sfârşitul eseului. Ø Trimiterile ştiinţifice sunt necesare, deoarece, prin intermediul lor, autorul unui text îşi construieşte argumentaţia, raliindu-se sau nu la puncte de vedere anterioare, recunoaşte contribuţiile unor autori consacraţi şi îngăduie verificarea informaţiei. Ø Nu se citează niciodată în bibliografia eseului lucrări care nu au fost consultate.

Ø În text, trimiterile ştiinţifice (notele de subsol sau note la sfârşitul lucrării) se consemnează de regulă cu cifre arabe (dar se pot folosi şi cifre romane, litere, steluţe, dacă notele sunt de mai multe tipuri: bibliografice, explicative, lexicale, etc. ). Ø Există situaţii în care economia eseului impune citarea repetată a unor surse. Ø În acest caz, din motive de spaţiu, se folosesc unele prescurtări. Ø De exemplu, dacă, pentru documentare, am citit Corectitudinea Istorică, de Jean Sevillia, din care am extras un citat, citarea corectă se face, pe baza informaţiilor din pagina de titlu, astfel: Jean Sevillia, Corectitudinea istorică. Să punem capăt trecutului unic, traducere din franceză de Anca Dumitru, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 338. Ø Dacă am consultat şi o sursă de pe Internet, citarea se face indicând Ø întocmai înscrisurile din bara de adrese a programului cu care

Prescurtări:

Apud : - semnificaţia: după; -regula de utilizare: când se citează indirect o anumită opinie, se introduce înainte de precizarea locului exact de unde am preluat citatul respectiv; -observaţii: în cazul informaţiilor obţinute prin viu grai, formula uzuală este “informaţie comunicată de…”. Ibidem: -semnificaţia: tot acolo; -regula de utilizare: acelaşi autor cu aceeaşi lucrare; -forma grafică: italice (sau, dacă se scrie de mână, subliniat); -observaţii: dacă apare o diferenţă de pagină faţă de trimiterea precedentă.

Idem: -semnificaţia: acelaşi; -regula de utilizare: acelaşi autor ca la trimiterea precedentă, dar cu o lucrare diferită. Op. cit. : -semnificaţia: lucrarea citată; -regula de utilizare: se foloseşte numai după identificarea numelui autorului, pentru a indica o lucrare anterior citată a autorului respectiv; -forma grafică: italice (sau, dacă se scrie de mână, subliniat); -observaţii: se foloseşte numai dacă în trimiterile precedente s-a citat o singură lucrare a autorului respectiv. Passim: -semnificaţia: ici şi colo;

Criterii de evaluare

Abilitatea de a evoca, organiza şi integra ideile; Structurarea logică a conţinutului; Capacitatea de analiză/comparaţie/sinteză Interpretarea fenomenelor şi evenimentelor istorice/ folosirea surselor istorice; 5. Respectarea logicii şi cronologiei istorice; 6. Utilizarea limbajului de specialitate; 7. Utilizarea argumentelor ştiinţifice; 8. Susţinerea afirmaţiilor prin exemple; 9. Claritatea prezentării; 10. Elemente de originalitate în abordarea temei; 11. Bibliografia şi modul de prezentare; 12. Aparatul critic şi modul de utilizare; 13. Tehnoredactarea; existenţa diacriticelor; 14. Încadrarea în limita de spaţiu stabilită. 1. 2. 3. 4.

Bibliografie: 1. ***Evaluarea curenta şi examenele. Ghid pentru profesori, Editura Pro. Gnosis, Bucureşti, 2001. 2. *** Ghid de evaluare pentru istorie, Editura Pro. Gnosis, Bucureşti, 2001. 3. www. referat. ro/. . . /Redactarea_perfecta_a_unui_eseu_de_tip_ argumentativ 4. www. referatele. com/. . . /Structura-unui-eseu-de-tipargumentativ 5. www. scribd. com/. . . /GHID-PENTRU-REALIZAREA-UNUI-ESEU 6. www. stiinta. info/concurs/model-eseu 7. www. wikipedia. ro/. . . /Eseu