Curs 5 Reglementarea medierii n materie civil Structura

Curs 5 Reglementarea medierii în materie civilă

Structura cursului 1. Recomandarea nr. (2002) 10 a Comitetului Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei, privind medierea în materie civilă 2. Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului UE privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială. 3. Prevederile legislaţiei române referitoare la medierea litigiilor civile

1. Recomandarea nr. (2002) 10 a Comitetului Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei, privind medierea în materie civilă

Recomandarea nr. (2002) 10 a Consiliului Europei a fost adoptată de Comitetul Miniştrilor, la 18 septembrie 2002, în a 808 -a reunire a delegaţilor miniştrilor, în baza art. 15. b din Statutul Consiliului Europei.

Domeniul său de aplicare este „în materie civilă”, adică în toate materiile implicând drepturi şi obligaţii cu caracter civil, inclusiv cele privind dreptul comercial, dreptul consumatorului şi dreptul muncii. Recomandarea exclude însă litigiile de natură administrativă sau penală şi „nu contravine” Recomandării nr. (98) 1 privind medierea familială.

Recomandarea privind medierea în cauzele civile porneşte de la rezultatele activităţilor şi cercetărilor efectuate de Consiliul Europei, dar şi a celor realizate pe plan naţional. Ea are în vedere în mod special Rezoluţia nr. 1 privind „Administrarea justiţiei în secolul 21”, adoptată de miniştrii de justiţie europeni în conferinţa nr. 23 din 89 iunie 2000 de la Londra.

Temă de cercetare: n Rezoluţia nr. 1 privind „Administrarea justiţiei în secolul 21” Disponibilă online la adresa <http: //www. coe. int/t/e/legal_affairs/legal _co-operation/conferences_and_highlevel_meetings/european_ministers_of_jus tice/2000(London). asp>.

Recomandarea nr. 10 din 2002 se întemeiază pe următoarele premise: n n recunoaşterea avantajelor pe care le prezintă medierea în litigiile de drept civil; necesitatea de îmbunătăţire permanentă a metodele de rezolvare a litigiilor, ţinânduse cont de nevoile proprii fiecărei jurisdicţii;

n n n oportunitatea existenţei unor reguli care să stabilească garanţii atunci când sunt utilizate asemenea proceduri; recunoaşterea rolului important pe care îl joacă instanţele judecătoreşti în favorizarea medierii; observaţia că „deşi medierea poate să contribuie la reducerea numărului de litigii şi la uşurarea activităţii în instanţe, ea nu poate înlocui un sistem judiciar echitabil, eficace şi uşor accesibil”.

Având în vedere aceste premise, Comitetul Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei recomandă guvernelor statelor membre două măsuri: 1) să faciliteze, de fiecare dată când e necesar, medierea în materie civilă; 2) să ia sau să consolideze toate măsurile necesare pentru a aplica treptat „Principiile directoare privind medierea în materie civilă", detaliate în cuprinsul Recomandării.

Principiile directoare privind medierea în materie civilă stabilesc cadrul general în care se recomandă desfăşurarea acestei activităţi. n Astfel, în ce priveşte organizarea medierii, Recomandarea arată că Statele sunt libere de a crea şi organiza medierea în materie civilă în maniera cea mai potrivită, care poate fi apanajul sectorului public sau a celui privat, în cadrul procedurii judiciare sau în afara acesteia.

n n Procesul de dezvoltare al medierii este o componentă distinctă a „Principiilor directoare”. Fiecare Stat membru are latitudinea să decidă dacă şi în ce măsură clauzele privitoare la mediere pot să restrângă dreptul părţilor de a apela la justiţie.

n n În toate cazurile însă, mediatorul trebuie să acţioneze de o manieră imparţială şi independentă şi să vegheze la respectarea principiului egalităţii armelor în timpul medierii. Mediatorul nu poate impune o soluţie părţilor.

n n Informaţiile din timpul medierii sunt confidenţiale şi nu pot fi folosite ulterior, decât cu acordul părţilor sau în cazurile permise de dreptul naţional. Procesul de desfăşurare a medierii trebuie să lase părţilor timp suficient pentru a examina problemele ridicate şi pentru a găsi o eventuală soluţie în litigiu.

n În ce priveşte pregătirea şi responsabilitatea mediatorilor, Statele membre trebuie să ia măsuri pentru a promova adoptarea normelor necesare pentru selecţia, responsabilitatea, formarea şi calificarea mediatorilor, inclusiv mediatorii care sunt implicaţi în tratarea problemelor internaţionale.

n n n Fiecare Stat membru trebuie să furnizeze informaţii publicului şi persoanelor implicate în litigiile civile, inclusiv cu privire la costurile şi eficienţa medierii. Se recomandă crearea unei reţele de centre regionale şi / sau locale, unde particularii să poată obţine informaţii despre procedura medierii. Nu în ultimul rând, Statele membre ar trebui să informeze profesioniştii implicaţi în funcţionarea justiţiei, asupra medierii în materie civilă.

2. Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială.

În 21 mai 2008, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene adoptă Directiva 2008/52/CE privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială. Obiectivul său este de a facilita accesul la soluţionarea alternativă a litigiilor şi de a promova soluţionarea pe cale amiabilă a acestora, prin încurajarea utilizării medierii şi asigurarea unei relaţii echilibrate între mediere şi procedurile judiciare.

Deja în aprilie 2002, Comisia Europeană a prezentat o Carte verde privind metodele alternative de soluţionare a litigiilor în materie civilă şi comercială, prin care examina situaţia metodelor alternative de soluţionare a litigiilor în Uniunea Europeană şi iniţia o vastă consultare cu statele membre şi cu părţile interesate, privind posibilele măsuri de încurajare a utilizării medierii.

În concepţia Uniunii Europene, medierea poate asigura o soluţionare extrajudiciară eficientă (din perspectiva costurilor) şi rapidă a litigiilor în materie civilă şi comercială, prin intermediul unor proceduri adaptate nevoilor părţilor. „Este mai probabil ca acordurile rezultate din mediere să fie respectate voluntar şi să menţină o relaţie amiabilă şi durabilă între părţi”, se arată în textul Directivei.

Domeniul de aplicare al Directivei este medierea în cazul litigiilor transfrontaliere, dar „nimic nu ar trebui să împiedice statele membre în a aplica aceste dispoziţii în egală măsură procedurilor interne de mediere”. Directiva nu se aplică în cazul drepturilor şi obligaţiilor de care părţile nu pot dispune în mod liber potrivit legislaţiei interne

Potrivit art. 3, litera „a”, prin „mediere” se înţelege un proces structurat, indiferent cum este denumit sau cum se face referire la acesta, în care două sau mai multe părţi într-un litigiu încearcă, din proprie iniţiativă, să ajungă la un acord privind soluţionarea litigiului dintre ele, cu asistenţa unui mediator.

n În conformitate cu art. 3, litera „b”, „mediatorul” este orice terţ chemat să conducă procesul de mediere într-o manieră eficace, imparţială şi competentă, indiferent de denumirea sau de profesia terţului în statul membru respectiv şi de modul în care terţul a fost numit sau i s-a solicitat să efectueze medierea.

n Directiva conţine reglementări cu privire la asigurarea calităţii medierii (articolul 4), recurgerea la mediere (articolul 5), caracterul executoriu al acordului de mediere (articolul 6), confidenţialitatea medierii (articolul 7) şi efectul medierii asupra termenelor de decădere şi de prescripţie (articolul 8).

Alte prevederi ale directivei se referă la: n posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a atrage atenţia părţilor asupra posibilităţii de a recurge la mediere ori de câte ori este cazul; n recomandarea de a încuraja practicienii dreptului să îşi informeze clienţii cu privire la posibilitatea recurgerii la mediere; n necesitatea de a atrage atenţia mediatorilor asupra existenţei Codului european de conduită pentru mediatori, care ar trebui pus, de asemenea, la dispoziţia publicului larg pe internet etc.

În fine, Directiva obligă statele membre să informeze publicul larg cu privire la modalităţile de contactare a mediatorilor şi a organizaţiilor care oferă servicii de mediere, prin orice mijloace găsesc de cuviinţă, „în special pe internet”. Statele membre trebuie să se conformeze dispoziţiilor acestei Directive până la 21 mai 2011, prin adoptarea unui cadru legislativ corespunzător.

3. Prevederile legislaţiei române referitoare la medierea litigiilor civile

Legea nr. 192 / 2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator conţine prevederi distincte dedicate medierii civile. Astfel, secţiunea a 5 -a a Capitolului 5 (dedicat procedurii de mediere) se intitulează „Medierea în cazul unui litigiu civil pe rolul instanţelor de judecată” şi cuprinde 3 articole dedicate acestui tip de litigii (art. 61 -63).

n n Litigiile civile deja deduse soluţionării instanţelor judecătoreşti pot fi suspendate la cererea părţilor pentru a fi supuse medierii, fie din iniţiativa părţilor, fie la recomandarea instanţei, acceptată de părţi. Cererea de repunere pe rol este scutită de taxa judiciară de timbru.

n n Fireşte, soluţionarea litigiului prin mediere poate fi încercată numai cu privire la drepturi asupra cărora părţile pot dispune potrivit legii. Ea poate privi şi numai soluţionarea parţială a litigiului, pentru restul pretenţiilor judecata urmând a fi continuată.

n n În toate cazurile în care litigiul a fost deja supus judecăţii, la închiderea procedurii de mediere mediatorul este obligat să informeze în scris instanţa de judecată dacă părţile au ajuns sau nu la o înţelegere în urma procesului de mediere. În cazul în care conflictul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, o hotărâre de expedient, la fel ca şi în cazul încheierii unei tranzacţii.

n n În încercarea de a încuraja părţile să recurgă la mediere, chiar şi atunci când procesul judiciar este deja declanşat, art. 63, alin. 2, dispune că taxa de timbru achitată de reclamant i se restituie acestuia, la cerere, în cazul succesului procedurii de mediere. Astfel, odată cu pronunţarea hotărârii de expedient, „instanţa va dispune, la cererea părţii interesate, restituirea taxei judiciare de timbru plătite pentru învestirea acesteia”.

n n n În fine, o prevedere esenţială, în acord cu legislaţia comunitară, se referă la suspendarea termenului de perimare pe timpul medierii. Astfel, potrivit art. 62, alin. 2, „cursul termenului perimării este suspendat pe durata desfăşurării procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere”. Din păcate, nu există o prevedere similară cu privire la suspendarea termenului de prescripţie extinctivă, carenţă ce considerăm că se impune a fi remediată de lege ferenda.

Vă mulţumesc pentru atenţie!