Curs 10 Fundamentarea adevrului juridic Structura cursului 1

Curs 10 Fundamentarea adevărului juridic

Structura cursului: 1. Noţiunea de fundamentare 2. Funcţiile fundamentării 3. Formele generale fundamentării 4. Demonstraţia ca formă a întemeierii

1. Noţiunea de fundamentare n n Fundamentarea (sau întemeierea) este operaţia logică prin care se indică temeiul aserţiunilor. Temeiul reprezintă o judecată sau un tip de judecăţi din care se poate deriva o aserţiune pe baza unui procedeu logic valid.

Aserţiunile sunt îmbrăcate în limbaj sub forma propoziţiilor sau enunţurilor. Conţinutul principal al termenului „fundamentare” este dat de adevărul aserţiunilor. Validitatea este problema centrală a raţionamentului juridic, deci fundamentarea este o problemă care trebuie să preocupe pe orice jurist. Prin intermediul raţionamentelor valide sunt furnizate temeiuri pentru acceptarea sau respingerea anumitor judecăţi juridice.

2. Funcţiile fundamentării Fundamentarea îndeplineşte 3 funcţii: n n n Funcţia de stabilire a adevărului aserţiunilor. Funcţia de prezentare sistematică a aserţiunilor. Funcţia de determinare a recunoaşterii.

1) Funcţia de stabilire a adevărului aserţiunilor Adevărul constă în corespondenţa dintre conţinutul aserţiunilor şi starea de fapt, corespondenţă care se stabileşte în cadrul unei întemeieri.

2) Funcţia de prezentare sistematică a aserţiunilor Aserţiunile din care este alcătuită cunoaşterea sunt ordonate în sisteme în funcţie de gradul lor de generalitate şi de relaţiile dintre ele, cu ajutorul întemeierii.

3) Funcţia de determinare a recunoaşterii Pentru a face ca adevărul unei aserţiuni să fie împărtăşit şi de interlocutor, se recurge la întemeiere.

3. Formele generale fundamentării n n Cele mai importante forme ale fundamentării sunt demonstraţia şi argumentarea. Întemeierile se prezintă în forma logică a raţionamentelor, care sunt, la rândul lor demonstrative şi dialectice.

Delimitarea celor două forme se face după criteriul valorii cognitive a premiselor: n n forma demonstrativă se caracterizează prin premise certe, ce se impun datorită evidenţei lor intuitive; forma dialectică se caracterizează prin premise probabile, dar acceptate de subiecţi, sub forma opiniilor.

Raţionamentul juridic se bazează mai cu seamă pe procedeele de fundamentare prin argumentare, formalismul demonstraţiei fiind mai puţin potrivit cu specificul domeniului juridic. Demonstraţia este corectă sau incorectă, pe când argumentele sunt doar mai puternice sau mai puţin puternice, mai convingătoare sau mai puţin convingătoare. Demonstraţia ţine de logica formală, pe când argumentarea recurge la o logică informală.

Demonstraţia are un caracter pur teoretic. Ea se desfăşoară aproape matematic, ţintind obţinerea adevărului din premise fără a fi dependentă, cel puţin aparent, de interese. Argumentaţia are însă un caracter pragmatic, pentru că urmăreşte obţinerea unui rezultat, chiar în condiţiile în care acesta se dovedeşte a fi îndoielnic sau neadevărat; scopul ei este eficienţa discursului, şi nu atingerea adevărului sau validitatea raţionamentelor.

4. Demonstraţia ca formă a întemeierii Orice demonstraţie este compusă din 3 părţi: n n n teza de demonstrat; fundamentul demonstraţiei; procedeele logice care duc de la fundament la teză

n n n Teza de demonstrat trebuie să fie o propoziţie clară şi precis determinată şi să rămână identică cu sine pe tot parcursul demonstraţiei; Fundamentul demonstraţiei este dat de axiome, pronume şi definiţii; el trebuie să conţină propoziţii adevărate şi să constituie raţiune suficientă pentru teză (să fie demonstrabil per se, independent de teză); Procedeele logice care duc de la fundament la teză pot consta în silogism, inferenţă etc. ; teza trebuie să rezulte în mod necesar din fundament.

Tipuri de demonstraţie Demonstraţia poate fi: n directă, când se stabileşte adevărul tezei prin deducerea ei din fundament. De pildă, Legea n penală nu retroactivează. Noul Cod penal este o lege penală. Deci noul Cod penal nu retroactivează. indirectă (apagogică), când se stabileşte falsitatea contradictoriei tezei şi de aici, pe baza principiului terţului exclus, se derivă adevărul tezei.

Demonstraţia indirectă se poate realiza în două feluri: a) Modus tolendo – ponens b) Modus tollens (reducti ad absurdum)

n n Modus tolendo – ponens – se formulează cu ajutorul unei judecăţi disjunctive toate alternativele posibile pentru un caz dat şi se procedează la eliminarea pe rând a fiecăreia, până se ajunge la alternativa de demonstrat; toate celelalte dovedindu-se false, rezultă că aceasta este cea adevărată. De pildă, X a luat bunurile direct din locuinţa părţii vătămate / X a primit bunurile de la Y/ nu a primit nici un bun. Eliminându-se prin probaţiune ultimele două alternative, rămâne valabilă doar prima. X

n n Modus tollens (reducti ad absurdum) – se stabileşte adevărul tezei de demonstrat arătând că acceptarea contradictoriei duce la consecinţe absurde, false. De pildă, A a condus autoturismul cu viteza legală. Dar atunci nu era posibil ca distanţa de frânare să fie de 20 m. Deci în mod cert, viteza autoturismului condus de A era de peste 50 km/h.

Utilitatea demonstraţiei în drept Atunci când este posibilă în drept, demonstraţia prezintă mai multe avantaje: n oferă o întemeiere certă a aserţiunilor juridice; n permite trecerea la unificarea într-un sistem a cunoştinţelor juridice; n face posibilă stabilirea stărilor de fapt corespunzătoare probelor administrate în cauză; n poate înainta de la o judecată generală la alta, de la o judecată generală la una factuală, sau de la o judecată factuală la altă judecată factuală.

Temă de cercetare: n Comparaţie între raţionamentul demonstrativ şi raţionamentul argumentativ.

Pauză!