Curs 8 Performana discursiv STRUCTURA CURSULUI 1 Ce

Curs 8 Performanţa discursivă

STRUCTURA CURSULUI • 1. Ce este performanţa discursivă? • 2. Teoria actelor de limbaj • 3. Înţelegere, convingere, credibilitate • 4. Etica discursului juridic

1. Ce este performanţa discursivă? Etimologic, termenii performanţă, performativitate îşi află originea în franţuzescul performance (îndeplinire, realizare, performanţă) şi în verbul englezesc to perform (a îndeplini, a săvârşi). Prin intermediul cuvântului şi interlocutorului, locutorul poate acţiona şi transforma însăşi realitatea. De exemplu, printr-o formulare verbală a unei rugăminţi: „închide, te rog, fereastra!”, adresată unui interlocutor, locutorul poate transforma mediul înconjurător doar prin cuvânt, fără a face altceva decât a spune (iar fereastra deschisă, acum câteva clipe, este în prezent închisă).

2. Teoria actelor de limbaj Temenii performativ, performativitate se impun în universul discursiv odată cu cercetările lui John Langshaw Austin, care arată că a spune înseamnă, totodată, a face. Este relevant în acest sens chiar titlul celei mai cunoscute dintre lucrările sale: How to Do Things with Words (1962).

Austin face distinţie între: • enunţuri performative şi • enunţuri constatative. • Un enunţ constatativ descrie, constată un eveniment, fapt fără a avea pretenţia de a modifica o stare de fapt. • Un enunţ este performativ în momentul în care încearcă să transforme lumea reală prin acţiunea asupra receptorului; este enunţul „în care a spune ceva înseamnă a face ceva; sau în care, prin spunerea sau în spunerea a ceva, noi facem ceva”, prin el locutorul efectuează o acţiune.

În timp ce enunţurile constatative sunt sensibile la valorile de adevăr, ele putând fi dovedite adevărate sau false, enunţurile performative sunt indiferente la aceste valori. Servind la îndeplinirea unei acţiuni, ele sunt pasibile de succes sau de eşec, putând fi „fericite” sau „nefericite” în funcţie de realizarea sau nerealizarea acelei acţiuni.

Tot Austin va dizolva însă într-o oarecare măsură distincţia constatativ – performativ, realizând că un enunţ constatativ poate fi şi performativ, în sensul că poate fi folosit cu un scop performativ, iar un enunţ performativ poate avea şi un conţinut propoziţional. Spre exemplu, constatarea: „Alina citeşte” poate fi folosită de locutor pentru a-i sugera interlocutorului să nu o deranjeze de la lectură; iar enunţul performativ: „Nu fuma, este dăunător!” are şi un conţinut propoziţional: „fumatul este dăunător”.

Prin urmare, spune Austin, enunţând o frază oarecare, locutorul efectuează cel puţin unul din următoarele acte de limbaj: • un act locuţionar (saying), care presupune articularea şi combinarea de sunete, cuvinte cu sens, semnificative, este „actul de a spune ceva” care conţinut propoziţional; • un act ilocuţionar (in saying), care se săvârşeşte în spunerea a ceva (influenţând asupra raporturilor dintre interlocutori), este „actul de a spune ce se face”. Astfel, efectuez actul de a promite spunând: „Promit…”, acela de a ordona spunând: „Îţi ordon…”, actul de a ruga spunând: „Te rog…” etc; • un act perlocuţionar (by saying), care este produs prin faptul de a spune ceva, este „actul de a face ce se spune”, şi

Retorica juridică are în centrul atenţiei în special aspectul perlocuţionar din spectrul teoriei actelor de limbaj, care se fundamentează pe aspectul locuţionar (conţinutul de idei) şi pe forţa ilocuţionară a discursivităţii. Faptul că limbajul relevă o dimensiune acţionalistă nu este o noutate, deoarece, încă din antichitate, retorica a pus-o în evidenţă: să produci, prin tehnica discursului, diverse efecte asupra auditoriului, înseamnă să acţionezi prin limbaj.

Prin urmare, performativitatea este marca oricărei intervenţii discursive ce stă sub semnul retoricului, accentul căzând pe impactul pe care discursul îl are asupra auditoriului său.

Concluzie: Sintagma „performativitatea discursului” se referă la caracterul acţional al discursului: gradul în care locutorul acţionează prin discurs asupra interlocutorului, influenţându-l astfel la nivel cognitiv, cât şi la cel afectiv şi volitiv-comportamental.

3. Înţelegere, convingere, credibilitate În cazul întrebuinţării referenţiale, constatative a limbajului, intenţia locutorului este una teoretică, cognitivă, vizând înţelegerea (interlocutorului) ca scop în sine. Locutorul îşi propune doar captarea sensului, accederea prin limbaj la lumea referentului, de către interlocutor, şi nu adeziunea acestuia, în vreun fel sau altul, la cele spuse.

În momentul folosirii performative a discursului, intenţia locutorului nu mai este una teoretică, ci una practică, adică aceea de a acţiona, influenţa, transforma „lumea psihocomportamentală” a interlocutorului, şi prin aceasta lumea reală, exterioară. În acest moment, înţelegerea de către interlocutor a celor spuse nu mai este un scop în sine, ci un mijloc în vederea influenţării şi transformării celuilalt, şi odată cu el a lumii reale. Înţelegerea este o condiţie necesară dar intermediară, în uzajul performativ al discursivităţii. Reacţia interlocutorului nu se produce decât în urma înţelegerii celor spuse.

Intervenţia discursivă trebuie să satisfacă şi anumite cerinţe ale credibilităţii. Credibilitatea este rezultatul unui cumul de factori şi, în măsura în care intervenţia nu este credibilă (chiar adevărată fiind), efectul asupra auditoriului se diminuează simţitor.

Problema credibilităţii este de maximă importanţă în discursul juridic. El incriminează sau încearcă să dezincrimineze fapte ale indivizilor. Din această cauză, atât discursul de apărare, cât şi cel de acuzare nu se pot îndepărta prea mult de realitatea faptică probatorie, fiindcă în această situaţie ar fi lipsite de credibilitate pe temeiul neaderenţei la fapte. Arta oratorului – atât în cazul apărării, cât şi în cel al acuzării – se manifestă în acel echilibru optim, adecvat auditoriului concret, între realitatea faptică şi reliefarea uneia sau alteia dintre împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante sau agravante.

Exemplu: Gorgias aplică principiul sfidării minime în discursul Elogiul Elenei. El nu neagă faptele imorale acestei femei atât de blamate în epocă, căci, dacă ar proceda astfel, ar fi lipsit de credibilitate, ci demonstrează că doar frumuseţea ei fizică, pentru care ea nu este răspunzătoare, e cauza atracţiei unor bărbaţi din cei mai puternici, cărora nimeni nu le-ar fi putut rezista.

4. Etica discursului juridic O intervenţie discursivă performativă nu ţine neapărat ca enunţul vehiculat să fie adevărat, valid. De dragul acţiunii, influenţării, efectelor, unii locutori nu numai că renunţă la aceste valori, ci folosesc chiar contrarele lor, precum: minciuna (care e un enunţ fals) sau limba golită de orice conţinut referenţial (de exemplu, limba de lemn sau propaganda).

Minciuna, ca stratagemă discursivă manipulatorie, prezintă atât sens cât şi referinţă, valoarea ei referenţială fiind însă falsul. Este cu atât mai greu de depistat şi de ocolit efectele ei nocive, cu cât locutorul este un mai bun artist în a-şi prezenta discursul ca fiind credibil. Etica unui discurs derivă din subordonarea ideilor expuse valorilor (juridice, politice, religioase etc. ).

Discursul retoric poate fi considerat moral dacă îndeplineşte următoarele condiţii negative: 1. autorul nu ascunde informaţii de natură să limpezească situaţia; 2. autorul nu deformează informaţiile pe care le prezintă (în caz contrar, el nu persuadează, ci seduce, poate chiar incită); 3. autorul nu prezintă raţionamente (deliberat) ambigui; 4. autorul nu răstălmăceşte şi/sau nu rupe din context argumentele adversarului, folosindu-se eventual de sofisme.

În cursul următor, vom vorbi despre strategiile de obţinere a performanţei discursive