nc de la nceputul medicina a fost nsoit

Încă de la începutul medicina a fost însoţită de o gândire etică. Profesia de medic, pe lângă cea de rege, de preot, era văzută ca o profesie puternică, care trebuia susţinută de o “morală forte”, exprimată la începutul medicinei prin jurământul lui Hipocrate.

PREMIZELE BIOETICII - 1 “Bioetica este numele ce s-ar da trecerii de la tradiţionala etică a sacralităţii vieţii la noua etică a calităţii vieţii. ” (Maurizio Mori) Trebuie să privim în faţă realitatea. Omul a devenit un superom. Dar superomul, cu superumana sa putere, n-a ajuns şi la un nivel de superumană înţelepciune. Cu cât puterea sa creşte, cu atât mai sărac devine omul. Conştiinţele noastre nu pot să nu fie zguduite de constatarea că, cu cât creştem şi devenim superoameni, cu atât suntem mai inumani. Albert Schweitzer, laureat al premiului Nobel pentru pace (1952)

PREMIZELE BIOETICII -2 � biologia, combinată cu diferite forme de cunoaştere umanistă, cu scopul de a edifica o ştiinţă care să stabilească un sistem de priorităţi medicale şi legate de mediu, în scopul supravieţuirii � o etică ecologistă � o ştiinţă a supravieţuirii (“science of survival”) Am ales rădăcina “bio-” pentru a reprezenta cunoaşterea biologică, ştiinţa sistemelor fiinţelor şi “etica” pentru a reprezenta cunoaşterea sistemului valorilor umane. V. R. Potter - Bioethics: The Science of Survival (1970) - Bioethics: Bridge to the Future (1971)

DEFINIŢIA BET - 1 � � � „o nouă disciplină care combină cunoaşterea biologică cu cea a sistemului de valori umane” (V. R. Potter 1971), sau „ştiinţa supravieţuirii”după titlul articolului (The science of survival) în care şi-a formulat conceptul. Potter s-a referit la bioetică sau la etica vieţii şi supravieţuirii incluzând: � ecologia, � cercetarea pe animale, � problematica populaţiei - o etică socială, cu izvorul în dezvoltarea evolutivă a umanităţii.

DEFINIŢII BET � Studiul sistematic al conduitei umane în sfera ştiinţelor vieţii şi ale sănătăţii, examinată în lumina valorilor şi principiilor morale (Encyclopedia of Bioethics, coord. W. T. Reich, I- XIX, Free Press, New York, 1978) � Studiul sistematic al dimensiunilor morale- inclusiv viziunea morală, deciziile, conduita, liniile directoare etc -. ale ştiinţelor vieţii şi ale sănătăţii, cu folosirea unei varietăţi de metodologii etice, într-o abordare interdisciplinară (Encyclopedia of Bioethics, Reich, 1995) � Parte a filozofiei morale care apreciază cât de licite sau ilicite sunt intervenţiile asupra omului şi, în special, acele intervenţii legate de practica şi dezvoltarea ştiinţelor medicale şi biologice (E. Sgreccia) � O disciplină “menită să asiste medicii şi oamenii de ştiinţă în a lua decizii corecte dpv sociologic, psihologic şi istoric” (D. Callahan)

DEDINIŢII BET – 3 � � Constantin Maximilian (1928 -1997), genetician şi bioetician, a definit bioetica drept “un punct de întâlnire al tuturor celor care urmăresc destinul uman supus presiunilor ştiinţei”. Comitetul Internaţional de Bioetică (CIB) : un câmp de studiu sistematic, pluralist şi interdisciplinar care abordează probleme morale, teoretice şi practice, aplicabile medicinei şi ştiinţelor vieţii care afectează fiinţele umane, întreaga umanitate, inclulsiv biosfera.

DOMENIILE BIOETICII Competenţele bioeticii sunt recunoscute în următoarele patru domenii: � aspectele etice ale profesiunilor sanitare; � aspectele etice rezultate în cadrul cercetărilor pe om; � problemele sociale legate de politica sanitară (naţionale şi internaţionale), de medicina locurilor de muncă şi de alte politici de planificare familială şi control demografic; � probleme privind intervenţia asupra vieţii altor fiinţe vii (plante, micro-organisme şi animale) şi, în general, tot ce ţine de echilibrul ecosistemului.

METODELE DE CERCETARE ÎN BIOETICA 1. prezentarea evenimentului bioetic în consistenţa şi exactitatea sa, argumentat ştiinţific; 2. Se aprofundează semnificaţia antropologică, acele valori care sunt legate de viaţa, integritatea şi demnitatea persoanei umane; 3. Se identifică valorile care trebuie să fie protejate şi normele care trebuie oferite decidenţilor şi agenţilor (instituţiilor şi persoanelor) pe plan individual şi social.

Declaraţia universală asupra bioeticii şi a drepturilor omului adoptată la Conferinţa Generală UNESCO din 2005 � � SARCINI să reflecteze asupra cercetărilor şi inovărilor capabile să amelioreze condiţia umană, să analizeze toate aspectele conexe ale condiţiei umane să ţină cont de dimensiunile pluriculturale şi pluridisciplinare pentru a ajunge la un consens asupra problemelor sale esenţiale.

ISTORICUL DEZVOLTĂRII BET � � � Dezvoltarea medicinei ştiinţifice şi a chimioterapiei au determinat transformarea spitalelor şi a facultăţilor de medicină în centre de cercetare, unde statul, ca agent de autoritate, este de regulă implicat. Primele directive etice au fost elaborate de Ministerul Prusac al Cultelor, Educaţiei şi Sănătăţii în 1901. În Germania, Ministerul de Interne elaborează în 1931 „directive asupra noilor tratamente şi experimentări ştiinţifice asupra fiinţei umane”, documente care nu vor fi respectate de medici şi de reprezentanţii autorităţilor naziste. Textele făceau referiri la: tratamente medicale noi, experimentele pe om, consimţământul informat al pacientului sau al reprezentantului legal, excepţiile fiind numai cazurile de urgenţă đau incapacitatea. � Documentul preciza că la intrarea în practica medicală medicul se angaja să respecte acele directive. În pofida acestor normative etice, atrocităţile şi experimentele inumane au fost săvârşite de medici sau de personal medical. � � �

� Biopolitica nazistă a introdus progresiv şi sistematic recensămintele, excluderile, neutralizările şi eliminarea unor grupuri umane bazat pe argumentul inutilităţii pentru poporul arian. Motivaţia a fost susţinută prin aşa numite argumente ştiinţifice care se refereau la eradicarea persoanelor degenerate prin selecţie şi controlul imigrărilor şi a populaţiilor cu risc, supravegherea natalităţii şi sterilizare

Codul de Nuremberg din 1947 � � � � � Consimţământul voluntar al participanţilor într-un experiment este esenţial. Rezultatele care urmează să fie obţinute din experiment trebuie să fie benefice pentru societate, iar aceste rezultate un pot fi obţinute prin alte mijloace. Studiul trebuie să fie fundamentat pe rezultatele obţinute din experimente pe animale şi cunoştinţele privind historia naturală a bolii, astfel încât rezultatele obţinute de rezultatele anticipate să justifice desfăşurarea experimentului. Orice suferinţă sau lezare fizică sau psihică inutilă trebuie evitată în timpul desfăşurării. Niciun experiment un trebuie efectuat dacă există indicii că acesta ar putea duce la decesul sau lezarea participanţilor, cu excepţia situaţiilor în care cercetătorul participă el însuşi ca subiect în experiment. Gradul de risc asupra subiecţiilor un trebuie să depăşească importanţa umanitară a problemei cercetate în experiment. Trebuie luate măsuri adecvate pentru a evita lezarea sau decesul participanţilor. Experimentele trebuiesc conduse numai de către persoane cu calificare ştiinţifică. Participanţii sunt liberi şi au dreptul de a decide terminarea participării într-o cercetare la orice moment dacă ei consideră că s-a atins limita rezistenţei fizice sau mentale, peste care nu mai pot continua. Cercetătorul care conduce experimentul trebuie să fie pregătit să-l încheie dacă el consideră continuarea experimentului ca fiind producătoare de leziuni, dizabilităţi sau deces pentru participanţi

DECLARAŢII şi CODURI � � � În 1948 a fost adopată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în 1949 este adoptat de Asociaţia Medicală Mondială, Codul Internaţional al eticii medicale, aceste documente fundamentale au deschis calea unor noi instituţii, convenţii şi legislaţii naţionale şi internaţionale privitoare la etica medicală. Cercetarea în domeniul medical are ca scop � obţinerea unor date şi informaţii noi, valide, generalizabile, dorindu-se în subsidiar şi diferite beneficii (terapeutice, materiale, morale, de imagine) pentru participanţii la studiu. Cu referire directă la subiecţii cercetării, Declaraţia universală asupra bioeticii şi a drepturilor omului adoptată la Conferinţa Generală UNESCO din 2005, arată că interesele şi bunăstarea individuală vor fi considerate mai importante decât interesul ştiinţei sau al societăţii

Experimente pe subiecţi umani � � � Se cercetează testarea eficienţei şi a efectelor secundare ale unor noi produse sau există terapii bine cunoscute şi larg folosite care pot avea rezultate diferite în anumite cazuri sau se prezumă efecte diferite; aceste experimente se vor efectua cu prudenţă; Când droguri cunoscute pentru tratamentele vechi sunt folosite pentru tratarea altor afecţiuni (ex. : aspirina ca antiagregant plachetar) sau atunci cînd inovaţiile terapiei apar ca un aspect principal al îngrijirii pacientului (ex. : injectarea unei substanţe de contrast într-o arteră urmărindu-se nu opacizarea, ci embolizarea ei); similar apare necesitatea experimentului atunci cînd se fac eforturi de a îmbunătăţi o tehnică mai veche (ex. : trecerea de la vagotomia selectivă la cea supraselectivă); experimentele din această categorie se practică mai des, reflect libertatea de acţiune a medicului şi spiritual său inovativ; Pentru afecţiuni la care nu există încă o terapie eficientă (Astărăstoae V. , Ortansa Stoica – Genetică versus bioetică, editura Polirom

RAPORTUL BELMONT 1979 � Acest document defineşte trei principii care sunt aplicabile actului medical, dar care au constituit fundamentul etic în cercetarea pe subiecţi umani: 1. Autonomia sau respectul demnităţii persoanei, aici fiind analizate şi situaţiile în care persoanele aveau diferite modificări ale capacităţii, de ex. la bătrâni şi bolnavi psihici. 2. Binefacerea sau non maleficienţa, cu semnificaţia de a nu face rău, obligaţie precizată în numeroase coduri sau jurăminte medicale înclusiv în Corpus Hipocraticus. 3. Justiţia sau echilibrul între beneficiile şi riscurile cercetării.

Teoria princiipistă – tetralogia bioeticii � Beauchamp şi Childrens au pornit în formularea „tetralogiei bioeticii” de la premisa că pentru a analiza fapte morale particulare din domeniul biomedical este suficient un cadru pentru identificarea, precum şi pentru reflecţia asupra respectivelor probleme morale, care să fie constituit din principii, reguli, drepturi şi idealuri morale. Acest cadru fundamental este format din următoarele principii: � � - principiul respectului autonomiei format din norme pentru respectarea capacităţii de a lua decizii a persoanelor cu capacitate; - principiul binefacerii (beneficence) format dintr-un grup de norme pentru furnizarea de beneficii participanţilor, respectiv echilibrarea beneficiilor cu riscurile participări la studiu; - principiul nefacerii răului (non-maleficence) un cumul de acţiuni pentru evitarea producerii unor daune; - principiul dreptăţii sau justiţiei este format de un grup de norme pentru împărţirea acţiunilor, beneficiilor, a riscurilor şi costurilor tuturor participanţilor la studiu într-un mod echitabil � (Christian Byk, judge, secretary general, International association of law, ethics and science, member French national commission for Unesco, 2006. )

Principiile etice de bază Primul principiu - Respectul pentru persoane � Respectul pentru persoane încorporează cel puţin două convingeri etice fundamentale: � � indivizii trebuie trataţi ca individualităţi autonome persoanele cu autonomie diminuată au dreptul la protecţie. Astfel principiul respectului pentru persoane se divide în două cerinţe morale separate: necesitatea de a recunoaşte autonomia individuală şi necesitatea de a-i proteja pe cei cu autonomie diminuată. O persoană autonomă este un individ capabil de a delibera în legătură cu propriile obiective şi de a acţiona în această direcţie. Autonomia individuală presupune capacitatea persoanei de autodeterminare şi de a alege liber, în acelaşi timp cu impunerea drepturilor sale şi cu obţinerea cerinţelor legitime a persoanei respective. Noţiunea de consimţământ informat a fost creată în 1957 (Salgo vs Leland Stanford University Board of Trustees) şi semnifică respectarea autonomiei pacientului, care cumulează autoguvernarea, dreptul la libertate şi intimidate, decizia individual, libertatea de a-şi urma propria voinţă, propriul drum şi de a fi propria persoană.

Consimţământul informat � trei elemente: informaţia, înţelegerea şi voluntariatul. � Informaţia. Nevoia de informare a unui voluntar în cadrul unui proiect de cercetare poate să difere foarte mult de nevoia de informare a unui pacient căruia îi este aplicat un tratament necesar şi consacrat clinic. două direcţii una referitoare la calite şi una referitoarela cantitatea de informaţii. În cazul Natanson vs. Kline (1960) se precizează că subiectul va primi “atâta informaţie câtă un medic apreciază că este necesară să fie furnizată pacientului”, dar ulterior în cazul Canterbury vs. Spence (1972, Cobbs vs. Grant) s-a completat arătându-se că este necesară atâta informaţie cât pacientul necesită. � � �

Consimţământul informat - 2 � � � Înţelegerea. Maniera şi contextul de informare al voluntarului este la fel de importantă ca informaţia propriu-zisă. Informaţia trebuie adaptată la: � nivelul de inteligenţă, raţionalitate, maturitate şi limbaj al voluntarului. � grijă specială în cazurile în care comunicarea cu pacientul sau capacitatea de comprehensiune a pacientului sunt limitate. Participantului la studiu i se va prezenta scopul studiului astfel încât să îl înţeleagă şi să poată evalua riscurile pentru sine sua pe ntru alte persoane implicate

Consimţământul informat - 3 � � Voluntariatul. Un acord de participare la cercetare este valid doar când acesta este dat voluntar. Nu sunt acceptabile niciun fel de condiţii de constrângere (ameninţare directă sau indirectă) sau influenţare prin diferite mijloace cum ar fi oferte de recompense necorespunzătoare. Condiţiile respectării participării voluntare sunt şi mai stricte în cazul persoanelor vulnerabile.

Al doilea principiu – binefacerea -1 Sensurile binefacerii 1. Să nu faci rău. 2. Maximizarea posibilelor beneficii şi minimizarea efectelor negative. � Claude Bernard a extins maxima hipocratică, "să nu faci rău", din domeniul terapeutic în domeniul cercetării, afirmând că nu trebuie făcut rău unei persoane indiferent de beneficiile aduse altora, cu toate acestea încă nu s-a pus problema acordul de participare. �

Al doilea principiu – binefacerea - 2 � Unii filozofi insistă pe definirea noţiunii de „bine” şi care sunt coordonatele acestuia, aducând în discuţie interogativ, care este „binele” sau „răul” pentru un nounăscut cu multiple şi grave malformaţii: este bine să fie asistat sau trebuie lăsat să moară? . Demersul este aprofundat prin corelarea şi ierarhizarea principiului autonomiei cu cel al beneficienţei. Autorul consideră că principiul autonomiei trebuie subordonat celui al beneficienţei, pentru a fi garantată autonomia persoanelor, mai ales când pacientul nu este autonom � V. Mureşan - http: //www. ub-filosofie. ro/~muresan/2008 - 2009_1_teoriietice/curs 12. pdf

Principiul al treilea - Justiţia � � � Principiul justiţiei distributive, de origine aristotelică, susţine că cei egali trebuie trataţi egal. În trecut, participanţii la studii aparţineau păturilor defavorizate ale societăţii, în timp ce beneficiile erau acordate doar celor avuţi. Posibilităţi de distribuţie ale beneficiilor: 1. fiecăruia o parte egală. 2. fiecăruia în funcţie de nevoia individuală 3. fiecăruia în funcţie de efortul individual, 4. fiecăruia în funcţie de contribuţia socială 5. fiecăruia în funcţie de merit.

Justiţia - 2 � � � Jeremy Bentham şi J. S. Mill, continuatorii utilitarismului empiric promovat de D. Hume, au susţinut că natura umană pretinde satisfacerea a două valori fundamentale: plăcere şi durere, omul tinzând spre a obţine binele, care este reprezentat de plăcere maximă pentru cât mai multă lume. Ulterior Mill a ierarhizat aceste valori, considerându-le pe cele spirituale, intelectuale şi culturale superioare plăcerilor fizice, şi a reconsiderat fericirea ca fiind ultimul scop al fiinţei umane. În ultimele decenii susţinătorii neoutilitarismul, definesc trei domenii care constituie scopul urmărit de om: maximizarea plăcerii, � minimizarea durerii � libertate personală deplină pentru un număr cât mai mare de persoane. �

Justiţia – 3 � � Abordarea utilitaristă foloseşte criterii de evaluare a beneficiilor pentru pacient a unui tratament, sau o cântărire a riscurilor şi neajunsurilor faţă de beneficiile aşteptate să se producă pentru sănătatea pacientului. Evaluarea are în vedere analiza: � sănătatea şi viaţa umană, � valorile acesteia cu costuri materiale regăsite în metode de investigaţie, tratamente

Justiţia - 4 � � � Apropiat de utilitarism este contractualismul, bazat pe capacitatea decide şi pe criteriul acordului dintre participanţii la încheierea contractului. H. T. Engelhardt, promovează principiul permisiunii, aplicabil pentru acţiunile celorlalţi, pe care ei le promovează, în pofida absenţei informaţiilor despre binele dorit, la care subiecţii doresc să acceadă. În spaţiul german, K. O. Apel şi J. Habermas, promovează teoria comunicării, cu un conţinut intrinsec referitor la � veridicitate, � respectul opiniei celuilalt, � respectul libertăţii de opinie şi expresie, valori pe care le susţinem drept componente ale criteriilor etice ale cercetări pe subiecţi umani.