Recapitularea principalelor idei din cursurile precedente o o

Recapitularea principalelor idei din cursurile precedente o o o Noţiunile sunt formele fundamentale gândirii juridice (cărămizile acesteia). Noţiunile se exprimă prin cuvinte (termeni), care formează limbajul. Nu doar comunicarea eficientă, ci însăşi gândirea corectă este dependentă de precizia folosirii cuvintelor (termenilor).

CURS IV – LIMBAJUL JURIDIC, OBIECT AL LOGICII JURIDICE Structura cursului de azi: 1. Limbajul juridic şi specificul gândirii juridice 2. Conceptul de limbaj juridic 3. Funcţiile limbajului juridic 4. Formele limbajului juridic 5. Particularităţile limbajului juridic

1. Limbajul juridic şi specificul gândirii juridice Limbajul este considerat inseparabil de gândire, fiind o reflectare a acesteia. Începând de la Montesquieu, juriştii au reflectat asupra modului în care limbajul juridic este în măsură să exprime mecanismele şi specificul gândirii juridice.

De analiza limbajului juridic s-a preocupat Şcoala istorică de drept din Germania, prin reprezentanţii săi J. Grimm şi F. C. de Savigny. Lor le revine meritul de a fi surprins caracterul specific al acestui limbaj şi valoarea sa paradigmatică. Principalele idei ale acestor autori în legătură cu limbajul: n n limbajul juridic s-a născut o dată cu dreptul, iar istoria dreptului este totodată o istorie a dezvoltări şi maturizării noţiunilor juridice. limbajul juridic are un caracter specific şi trebuie construit în spiritul rigorii ştiinţifice. există riscul de complicare inutilă şi obscurizare a discursului juridic prin proliferarea excesivă a jargonului juridic (prin adoptarea unor termeni artificial creaţi). limbajul folosit în elaborarea actelor normative reflectă tendinţele reformiste sau, din contră, conservatoare ale legiuitorului.

Dreptul este „viu”, el „respiră” într-un context ideologic determinat. Politicul îşi pune amprenta asupra gândirii juridice şi, implicit, asupra limbajului juridic. Exemplu: atunci când, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138 / 2000, legiuitorul şi-a propus să reformeze Codul de procedură civilă român, a operat şi o serie de înlocuiri de termeni consideraţi arhaici şi deveniţi necorespunzători cu varianta lor actuală: o „datornic” cu „debitor”, o „faptele de căpetenie” cu „faptele esenţiale”, o „nemişcător” cu „imobil”, o „tălmaci” cu „interpret”, o termen „sorocit” cu termen „fixat” etc. Dimpotrivă, atunci când a dorit să „beneficieze” de prestigiul social şi bunul renume pe care îl avea Instanţa supremă în perioada antebelică, legiuitorul constituţional din anul 2003 a reintrodus pentru aceasta titulatura de „Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie”, înlocuind-o pe cea de „Curte Supremă de Justiţie”.

2. Conceptul de limbaj juridic Limbajul este un sistem de semne sau simboluri care au semnificaţie şi care sunt folosite conform unor reguli, în vederea fixării, prelucrării şi transmiterii de informaţii. Folosirea limbajului are drept scop comunicarea. Termenul de „limbaj” este folosit pentru a desemna atât una din limbile naturale (română, engleză, franceză, latină etc. ), cât şi limbajele speciale – fie în sensul de limbaje (naturale dar) specializate (cum este limbajul juridic, cel medical etc. ), fie în sensul de limbaje formale, artificiale (limbajul logicii algebrice, limbajul matematic şi al ştiinţelor „exacte” în general). Aceluiaşi limbaj natural (limbă naţională) îi corespund, datorită multiplelor sale ipostaze de întrebuinţare, mai multe categorii de limbaje speciale, cu sferă de aplicare restrânsă (limbaj juridic, limbaj filosofic, limbaj logic etc. )

Limbajul juridic este un ansamblu de semne cu semnificaţie juridică, folosit în vederea fixării, prelucrării şi transmiterii informaţiilor din sfera juridică (a dreptului). Limbajul juridic este un tip de limbaj natural şi neformalizat, reprezentând o submulţime a limbajului naţional. Prin contrast cu acesta din urmă, care este un limbaj universal, limbajul juridic are însă o sferă de aplicare restrânsă, ceea ce îl califică ca fiind un limbaj special (sau specializat).

3. Funcţiile limbajului juridic Ca orice limbaj, şi limbajul juridic îndeplineşte o serie de funcţii, unele comune tuturor limbajelor, iar altele specifice celui juridic. Aceste funcţii sunt următoarele: o o funcţia de fixare a cunoştinţelor juridice, care se realizează prin intermediul semnificării şi conceptualizării realităţilor din acest domeniu, operaţii de neconceput în afara limbajului; funcţia constitutivă a limbajului juridic, care este însuşi mediul în care se formează cunoaşterea şi conştiinţa juridică; funcţia comunicativă a limbajului juridic, care este unicul instrument de transmitere a cunoştinţelor juridice; funcţia argumentativă a limbajului juridic, care serveşte la întemeierea aserţiunilor şi raţionamentelor juridice.

4. Formele limbajului juridic Există patru forme ale limbajului juridic: o o limbajul normativ, specific legiuitorului, limbajul judiciar, întrebuinţat în activitatea organelor jurisdicţionale civile, penale, administrative etc. , limbajul doctrinar, folosit în ştiinţa dreptului (cursuri universitare, tratate, monografii etc. ) şi limbajul juridic persuasiv, specific pledoariei avocatului.

5. Particularităţile limbajului juridic Există două caracteristici specifice limbajului juridic: 1) 2) Folosirea adagiilor latine Prezenţa arhaismelor

5. 1. Folosirea adagiilor latine în discursul juridic Abundenţa de adagii latine este una dintre particularităţile cele mai frapante ale limbajului juridic. Adagiile (maximele, aforismele) sunt cugetări (în speţă, cu caracter juridic) enunţate într-o formă concisă, uşor de memorat, exprimând principii etice sau norme de conduită. Aceste enunţuri sunt, în marea lor majoritate, opera jurisconsulţilor romani, întemeietori şi spirite vizionare ai dreptului, ale căror monumente de gândire juridică impresionează şi inspiră încă contemporaneitatea. Datorită acestor caracteristici, de cele mai multe ori adagiile latine sunt formulări ale principiilor de drept, adică ale acelor legi fundamentale care constituie armătura, scheletul sistemului de drept, oferind o direcţie atunci când legea este obscură sau insuficientă

Funcţiile utilizării adagiilor latine în discursul juridic: 1) Funcţia mnemotehnică Această funcţie rezidă din concizia caracteristică aforismelor, care le face uşor de memorat. Uneori, adagiile nici nu sunt enunţate în întregime în limbajul juridic uzual, primele sale cuvine fiind suficiente pentru a evoca întreg principiul de drept pe care aforismul îl exprimă. Exemplu: principiul conform căruia copilul conceput este considerat a avea personalitate juridică şi, în consecinţă, beneficiază de dreptul la succesiune – infans conceptus pro nato habetur, este recunoscut de vorbitorii limbajului juridic şi dacă este exprimată doar sintagma infans conceptus. De asemenea, expresia de cujus succesione agitur („cel despre a cărui succesiune este vorba”, defunctul) este utilizată de jurişti în forma sa prescurtată de cujus.

2) Funcţia de conservare a principiilor de drept Folosirea limbilor naţionale predispune la alterarea sensului exact al principiului de drept, datorită tendinţei de folosire a termenilor sinonimi, care niciodată nu prezintă identitate absolută de înţeles şi referinţă. Din acest punct de vedere, învăţarea adagiului în forma sa originară, în limba latină, formă care este de uz internaţional, prezintă avantajul de a păstra forma exactă a principiului de drept evocat, chiar în contextul folosirii lui în discursul formulat în limbile naţionale, evitând astfel riscurile polisemiei.

3) Funcţia de fundamentare a argumentării juridice Există situaţii când legea nu reglementează în amănunt anumite chestiuni, care totuşi apar în viaţa socială şi se cer a fi soluţionate. Dincolo de argumentele de analogie , principiile de drept oferă întotdeauna o fundamentare solidă raţionamentului juridic, întrucât ele reprezintă legile fundamentale pe care se întemeiază însuşi sistemul de drept.

4) Funcţia de sporire a solemnităţii discursului juridic Folosirea adagiilor latine are şi rolul de a conferi solemnitate discursului juridic, fie că este vorba de pledoaria avocatului ori a procurorului, sau chiar de motivarea hotărârilor judecătoreşti.

5. 2. Prezenţa arhaismelor în limbajul juridic Numeroasele arhaisme care se regăsesc în limbajul judiciar, în special în ramura dreptului civil, constituie o altă caracteristică frapantă pentru neiniţiaţii în domeniu, constituind uneori motiv de amuzament sau chiar sursă de neînţelegeri. Exemple: emolumentul moştenirii, în sensul de profit, de avantaj pe care îl aduce aceasta moştenitorilor, emfiteoză, în sensul de contract de închiriere cu durată extinsă, anatocism – operaţiunea de capitalizare a dobânzii etc.

Unele ramuri de drept, mai precis actele normative care le constituie izvor principal, s-au bucurat de mai multă atenţie din partea legiuitorului contemporan decât altele. De pildă, Codul penal şi Codul de procedură penală datează din anul 1968, pe când Codul civil, chiar cu modificările sale succesive, este totuşi cel de la 1864, situaţia fiind similară în cazul Codului de procedură civilă român, singurul din Europa care datează din 1865. Aşa se explică abundenţa de arhaisme în limbajul juridic civil. În practica judiciară şi în doctrină există o tendinţă de moderare a acestui fenomen, prin înlocuirea anumitor arhaisme cu corespondentul lor modern. Totuşi, este de presupus că „reformarea” limbajului juridic va veni o dată cu reformarea întregului sistem normativ şi judiciar, ca o urmare firească a adoptării noului Cod civil şi Cod de procedură civilă.

Vă mulţumesc!