Recapitularea principalelor idei din cursul precedent o o

Recapitularea principalelor idei din cursul precedent o o o Limbajul juridic este inseparabil de gândirea juridică, fiind o reflectare a acesteia. Limbajul juridic este un ansamblu de semne cu semnificaţie juridică, folosit în vederea fixării, prelucrării şi transmiterii informaţiilor din sfera juridică. Limbajul juridic are patru funcţii: de fixare a cunoştinţelor juridice, de constituire a dreptului, comunicativă şi argumentativă. Putem vorbi despre patru forme ale limbajului juridic: limbajul normativ, limbajul judiciar, limbajul doctrinar, şi limbajul juridic persuasiv. Există două particularităţi ale dicursului juridic: folosirea adagiilor latine şi prezenţa arhaismelor.

CURS V EROTETICA LIMBAJULUI JUDICIAR Structura cursului de azi: 1. 2. 3. 4. 5. Ce este erotetica? Utilitatea logicii erotetice în activitatea judiciară Structura şi clasificarea întrebărilor Erori erotetice Tipologia şi evaluarea răspunsurilor

1. Ce este erotetica? Logica erotetică este una din formele logicilor a-teoretice moderne, care se preocupă de analiza întrebărilor şi a răspunsurilor, ca modalitate de cunoaştere, de desluşire, de transformare a necunoscutului în cunoscut. Erotetica studiază: o natura, structura şi particularităţile logice ale întrebărilor şi răspunsurilor, o clasificarea judecăţilor interogative o condiţiile de validitate ale întrebării şi raportul său cu răspunsul.

2. Utilitatea logicii erotetice în activitatea judiciară Erotetica îşi găseşte un vast câmp de aplicare practică în activitatea judiciară, atât în cadrul procesului civil, cât şi în cadrul celui penal, precum şi în activitatea pre-judiciară a avocatului. Exemplu: după ce martorul este lăsat să declare liber ceea ce cunoaşte, i se pot pune întrebări de către instanţa de judecată, de către procuror (atunci când acesta participă la dezbaterea cauzei), de către partea care l-a propus şi, în fine, de către partea adversă.

De asemenea, unul dintre mijloacele de dovadă admise de Codul de procedură civilă român este interogatoriul, care presupune tocmai formularea, de către partea căreia i s-a încuviinţat această probă, a unor întrebări, la care partea adversă este solicitată să răspundă.

În cadrul procesului penal, declaraţiile părţii vătămate şi ale învinuitului, respectiv ale făptuitorului, sunt probe esenţiale, a căror administrare presupune adresarea unor întrebări de către organul de cercetare penală, de către instanţa de judecată, apărători, coinculpaţi etc.

Chiar şi obiectivele formulate de părţi în vederea efectuării unei expertize reprezintă, în fapt, întrebări adresate expertului, iar raportul de expertiză rezultat este un set de răspunsuri la fiecare obiectiv (- întrebare) fixat sau încuviinţat de instanţa de judecată.

Nu în ultimul rând, pregătirea unei cauze de către avocat presupune o vastă activitate de documentare şi informare, în cadrul căreia este foarte importantă adresarea către client a acelor întrebări care sunt de natură să conducă la o profundă şi exactă înţelegere a situaţiei de fapt şi a aspiraţiilor reale clientului său.

3. Structura întrebărilor şi clasificarea acestora O doză oarecare de cunoaştere (reală sau ipotetică) este întotdeauna punctul de plecare în procesul de obţinere a unei noi informaţii. De aceea, orice întrebare cuprinde nu doar o parte interogativă, adică o necunoscută, dar şi o parte descriptivă, o presupoziţie, adică o parte presupus-adevărată. Aşadar, presupoziţia poate fi rodul unei cunoaşteri anterioare sau o simplă ipoteză, bazată însă şi pe ea pe o informaţie preexistentă.

Exemplu: întrebarea „Ce birou notarial a autentificat testamentul defunctului? ” implică o serie de presupoziţii: că testatorul a decedat, că a lăsat un testament, că testamentul său a fost autentificat la biroul unui notar public (deci, că nu este vorba de un testament olograf, mistic etc. )

Spre deosebire de enunţurile aletice, întrebările nu sunt adevărate sau false, chiar dacă presupoziţia de la care pornesc şi pe care o conţin este reală sau ireală, ci sunt numai relevante sau irelevante, în sensul în care pot sau nu să conducă la îmbogăţirea cunoaşterii, la desluşirea înţelesului, la completarea lacunelor de informaţie etc.

Întrebările se clasifică după mai multe criterii: 1) Din punct de vedere lingvistic, pot fi identificate: o întrebări de decizie, care cer doar o aprobare (printr-o propoziţie confirmativă) sau o respingere (prin una infirmativă) – de pildă, „Aţi fost de faţă la semnarea contractului? ”; o întrebări completive, care solicită un răspuns mai complex, care implică o descriere (cu răspuns descriptiv - „Unde şi când a fost semnat contractul? ”) sau chiar o alegere din partea destinatarului (cu răspuns evaluativ - „Credeţi că vânzătorul avea discernământ în momentul semnării contractului? ”).

2) În funcţie de posibilităţile de răspuns, întrebările pot fi: o o o de alternativă unică, care presupun un singur răspuns valabil – de pildă „Unde vă aflaţi în momentul descinderii organelor de poliţie? ”; de alternativă limitată, care presupun un număr determinat de alternative adevărate - „Cine se mai afla în apartament în momentul descinderii? ”; de alternativă liberă, care permit destinatarului orice răspuns subiectiv „Cum aţi fi reacţionat dacă aţi fi ştiut că descinderea este ilegală? ”.

3) În funcţie de siguranţa fundamentării prezumţiei: o o întrebări (mai mult sau mai puţin) sigure, care pornesc de la o prezumţie validă, întemeiată pe adevăruri ferme – de exemplu „Cu ce tip de combustibil încălzeaţi locuinţa în perioada de iarnă? ” porneşte de la prezumţia că temperatura scăzută din timpul iernii impune încălzirea locuinţelor; întrebări „riscante”, care pornesc de la o prezumţie întemeiată pe o opinie, în această ipoteză răspunsul putând să fie unul corectiv; de pildă, deşi întrebarea „Încălzeaţi locuinţa cu gaze naturale sau cu lemne? ” e cu alternativă unică, ea poate fi „corectată” de răspunsul „Încălzeam locuinţa cu lemne” sau „Nu încălzeam locuinţa, întrucât nu mai locuia nimeni acolo”.

4. Erori erotetice Există trei tipuri principale de întrebări eronate, adică greşit puse: întrebările sugestive, întrebările retorice şi întrebările multiple. Atenţie! „Eroarea”, punerea „greşită” a întrebării trebuie analizată dintr-un punct de vedere deontologic, etic sau moral, căci, în sine, aceste tipuri de întrebări nu prezintă vicii logice, putând fi considerate chiar unelte utile din punct de vedere retoric.

Întrebări sugestive Sugestive sunt acele întrebări care conduc subiectul spre răspunsul dorit de anchetator. Exemplu: întrebarea „Credeţi că inculpatul era un om violent? ” are un potenţial sugestiv superior faţă de întrebarea „Ce caracter avea inculpatul? ”. Alt exemplu: întrebarea „De ce credeţi că inculpatul era atât de violent? ”cere subiectului formularea unor argumente şi răspunsuri favorabile anchetatorului, atunci când acesta nu are nici o dovadă că inculpatul ar avea un caracter violent.

Întrebări retorice Întrebările retorice sunt cele care fie nu aşteaptă nici un răspuns, fie admit un singur răspuns, şi anume cel dorit de cel care le formulează. Aşa fiind, ele sunt doar în aparenţă întrebări, rolul lor nefiind acela de a spori, lato sensu, cunoaşterea, ci de a impresiona interlocutorul sau auditoriul. Însăşi etichetarea lor ca „retorice” sugerează rolul acestor întrebări în arta argumentării persuasive. Exemplu : „N-ar fi cazul ca, în faţa atâtor dovezi, să recunoşti în sfârşit crima? ”.

Întrebări multiple Întrebările multiple sunt: o cele care cuprind într-un singur enunţ două sau mai multe necunoscute, solicitându-se însă un singur răspuns o cele care conţin o altă întrebare, neformulată, dar implicită – de pildă „Aţi votat pentru sau împotriva descărcării de gestiune a administratorilor” presupune asumarea răspunsului „da” la întrebarea neformulată „Aţi participat la şedinţa Adunării generale a acţionarilor la care s-a dezbătut descărcarea de gestiune a administratorilor societăţii? ”

5. Răspunsurile – tipologie şi criterii de evaluare Răspunsurile sunt propoziţii care reduc gradul de necunoaştere presupus de întrebări, oferind o informaţie, o soluţie sau o apreciere, ori dezvăluie incorectitudinea acestora. În funcţie de conformitatea lor cu presupoziţia întrebării, răspunsurile sunt adecvate sau inadecvate. Răspunsurile adecvate nu trebuie confundate cu acelea adevărate, căci şi un răspuns fals poate să fie adecvat (răspunsul este conform cu presupoziţia întrebării, dar nu este conform cu realitatea).

Există şi răspunsuri corective, care neagă sau resping presupoziţia întrebării. Exemplu: în cazul întrebării „Cine a solicitat efectuarea expertizei topografice, reclamantul sau pârâtul? ”, răspunsul „Nici reclamantul, nici pârâtul, ci intervenientul în nume propriu a solicitat proba” are caracter corectiv, înlăturând întrebarea întemeiată pe o presupoziţie falsă. În acest caz, răspunsul este inadecvat întrebării, dar este adevărat.

O altă clasificare a răspunsurilor: o o directe şi indirecte; de pildă, la întrebarea „Aţi intervenit în apărarea victimei? ”, răspunsul „Nu, nu am intervenit” este un răspuns direct, iar „M-am temut să o fac” este unul indirect; complete şi incomplete; luând ca exemplu întrebarea „Pe cine aţi văzut la locul săvârşirii faptei? ”, „Pe inculpat, pe fratele şi pe sora acestuia” este un răspuns complet, iar „Pe inculpat şi încă două persoane” este unul incomplet.

Evaluarea răspunsurilor o o o Putem identifica şase criterii de evaluare a răspunsurilor: Adecvarea lingvistică se traduce prin corectitudinea răspunsului din punct de vedere gramatical, adică prin simpla conformitate a enunţului cu regulile morfo-sintactice ale limbii naţionale; Adecvarea semantică impune folosirea termenilor, mai ales a celor de specialitate juridică, în sensul unanim acceptat, respectiv semnalarea cazurilor când termenii sunt asumaţi sub alt înţeles decât cel obişnuit;

Evaluarea răspunsurilor o o Adecvarea logică se referă la calitatea răspunsurilor de a fi corecte şi coerente din punct de vedere formal, adică de a decurge cu necesitate din argumentele asumate ca premise; Adecvarea informativă (extensională) presupune ca răspunsurile să fie adevărate din punct de vedere referenţial, adică să corespundă cu realitatea;

Evaluarea răspunsurilor o o Adecvarea performativă impune ca răspunsurile să fie convingătoare din punct de vedere persuasiv, să prezinte credibilitate şi să creeze consensualitate, adică să îşi atingă scopul perlocuţionar; Adecvarea axiologică presupune răspunsuri justificate din punct de vedere juridic, adică care să angajeze justul ca valoare reglatoare.

Vă mulţumesc!