Curs 12 Tipuri de argumente juridice Dup sursa

Curs 12 Tipuri de argumente juridice

După sursa lor, argumentele juridice pot fi probatorii sau legale. În afara acestor două tipuri de argumente, în disputele judiciare sunt folosite uneori şi argumente sofistice sau irelevante.

1. Argumentele probatorii sunt informaţiile pe care subiectul le poate extrage în urma administrării mijloacelor de probă prevăzute de lege.

Din punct de vedere al conţinutului, informaţiile induse din mijloacele de probă pot fi: n n n complete şi univoce (indiscutabile); incomplete dar univoce (completabile); incomplete şi echivoce (discutabile).

Pentru a stabili dacă aceste informaţii sunt sau nu complete şi univoce, se procedează la întemeierea inductivă a argumentelor probatorii, care loc prin următoarele metode: a) concordanţa informaţiilor; b) diferenţa între informaţii.

a) Concordanţa informaţiilor Atunci când o singură probă atestă o stare de fapt, argumentul în favoarea sa prezintă un grad de opinabil minim (mi se pare că), dar, pe măsură ce se coroborează şi cu alte probe, gradul de opinabil creşte (consider că), până la a deveni optim (sunt convins că).

b) Diferenţa între informaţii Diferenţa sau divergenţa între informaţii apare atunci când doar o probă atestă starea de fapt, iar o altă probă o infirmă.

2. Argumentele legale sunt mijloacele prin care se caută, se apreciază şi se selectează normele juridice aplicabile în speţă. Acestea se corelează cu argumentele probatorii.

Argumentele legale sunt deduse din regulile de interpretare logică a juridicităţii, cum ar fi: n argumentum ad generali sensu (care se referă la generalitatea legii); n argumentum pro subjecta materiae (care se sprijină pe limitarea termenilor legii); n argumentum ab inutilitate legis (legea se aplică astfel încât să nu prejudicieze persoanele pe care vrea să le protejeze); n argumentum ab rubrica (încadrarea în rubrica rămasă incompletă;

n n argumentum a contrario (o adecvare a principiului logic al noncontradicţiei la gândirea juridică); argumentum a fortiori ratione (extinderea aplicării normei, întrucât motivele avute în vedere de legiuitor când a elaborat norma se regăsesc în cazul concret cercetat); argumentum a simili / ad simile (argumentul prin similitudine); argumentul dilematic (se examinează două ipoteze posibile, pentru a conchide că oricare ar fi cea aleasă s-ar ajunge la acelaşi rezultat);

n n argumentum ab absurdă sensu (obţinerea din teza presupusă adevărată a unei consecinţe false, rezultând astfel că teza opusă este cea adevărată); argumentum a majori ad minus (dacă orice subiect care aparţine clasei X poate efectua orice acţiune care aparţine clasei a, şi dacă orice acţiune care aparţine clasei b aparţine clasei a, atunci orice subiect care aparţine clasei X poate executa orice acţiune care aparţine clasei b).

3. Argumente irelevante Pentru a se asigura obiectivitatea disputei, argumentele sofistice trebuie recunoscute şi respinse. Cele mai des folosite argumente irelevante sunt în număr de opt:

a) Argumentum ad hominem Argumentul la persoană este o încercare de argumentare prin referire la calităţile persoanei, la caracterul sau la faptele sale anterioare. Avocatul încearcă să demonstreze că inculpatul este o persoană integră, respectabilă, că este cult sau credincios, şi deci este puţin probabil ca el să fi săvârşit faptele de care este acuzat. Este folosit şi pentru discreditarea martorilor părţii adverse, atunci când se susţine că ei nu spun adevărul deoarece au antecedente penale sau sunt imorali în viaţa personală.

b) Argumentum ad auctoritate (argumentul autorităţii) face apel la competenţa sau poziţia oficială a unei persoane. X are dreptate deoarece este un specialist în materie sau are o bogată experienţă în domeniu. Uneori, autoritatea citată este una teologică; este cazul preluării unor citate din Biblie pentru fundamentarea unor afirmaţii.

c) Argumentum ad populum (argumentul prin apelul la opinia publică) este un apel demagogic la pasiunile, prejudecăţile sau sentimentele poporului. Se consideră că o idee este adevărată pentru că majoritatea oamenilor o acceptă. În acest caz, adevărul e determinat de adeziunea unui număr de oameni, este adevărul majorităţii.

d) Argumentum ad misericordiam (argumentul prin apelul la milă) este un argument folosit atunci când vina inculpatului este evidentă şi nu se mai poate face altceva. Apelul la clemenţă e motivat de faptul că inculpatul are o familie numeroasă pe care trebuie să o întreţină sau există un alt motiv pentru care judecătorul trebuie să fie îngăduitor faţă de el.

e) Argumentum ad verecundiam (argumentul prin apelul la modestie) este înrudit cu argumentul autorităţii, căci se încearcă impunerea ideii că nu putem contrazice o autoritate în materie sau o idee acceptată un timp îndelungat şi trebuie să fim modeşti în raport cu ea).

f) Argumentum ad ignorantiam Prin argumentum ad ignorantiam (argumentul relativ la ignoranţă) se încearcă acreditarea ideii că o afirmaţie este falsă pentru că ea nu poate fi dovedită de către cel care o susţine. Confuzia apare în identificarea imposibilităţii de a dovedi ceva cu falsul.

g) Argumentum ad vanitatem (argumentul prin flatarea vanităţii) este încercarea de a obţine adeziunea prin flatarea interlocutorului, a judecătorului sau a martorului advers. De pildă: „Dvs. , care sunteţi un om deosebit de inteligent, trebuie să fiţi de acord că…”.

h) Argumentum ad baculum (argumentul bastonului) este încercarea de a impune o idee prin ameninţări. De exemplu: „Dacă nu recunoşti cutare lucru, vei suporta consecinţele”.

Vă mulţumesc pentru atenţie!