Comunicarea n procesul de nvmnt Prof dr Gheorghe

Comunicarea în procesul de învăţământ Prof. dr. Gheorghe Dumitriu Universitatea din Bacău

Fenomenul comunicării este abordat de către ştiinţe diferite (lingvistică, semiotică, psihologie, sociologie, teoria informaţiei etc. ), fiecare dezvoltând şi propunând paradigme şi modele diferite de interpretare, proceduri şi grile de lectură a actelor comunicaţionale, strategii de eliminare a blocajelor şi reguli de eficientizare a comunicării. Ca urmare, vom găsi o multitudine de definiţii acordate conceptului de comunicare (F. E Dance şi C. E. Larson au selectat în 1976 cele mai reprezentative 126 definiţii acordate comunicării). Ca proces, comunicarea constă în transmiterea şi schimbul de mesaje (care conţin informaţii) între persoane. Din perspectivă psihosociologică, comunicarea umană este o modalitate fundamentală de interacţiune psihosocială, un schimb continuu de mesaje între interlocutori, menit să realizeze o relaţie durabilă pentru a influenţa, menţine ori modifica comportamentul individual sau de grup (Gh. Dumitriu, 1998, p. 86; Gh. Dumitriu, C. Dumitriu, 2003, p. 140).

Cele şapte principii reprezentative ale comunicării umane, cunoscute şi sub numele de axiome ale comunicării, după teoreticienii Şcolii de la Palo Alto sunt: Comunicarea este inevitabilă - orice comportament are valoarea unui mesaj, prin urmare este o comunicare. Comunicarea este un proces ce se desfăşoară la două niveluri : informaţional şi relaţional, cel de-al doilea oferind indicii de interpretare a conţinutului celui dintâi. Comunicarea este un proces continuu care nu poate fi tratat în termeni de cauză – efect sau stimul – răspuns, ci un flux neîntrerupt de schimburi informaţionale între parteneri. Comunicarea umană îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică, întrucât utilizează o logică binară sau o logică cu o infinitate continuă de valori. Comunicarea este ireversibilă, adică produce un anumit efect asupra celui care a primit mesajul, chiar dacă ulterior se încercă atenuarea impactului. Comunicarea presupune nu atât raporturi de forţă ci implică interacţiuni simetrice sau complementare, bazate pe relaţii interpersonale adecvate contextului real. Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare, privind capacitatea subiectului de a decodifica exact sensul cuvintelor folosite de către interlocutor.

În literatura de specialitate se operează distincţia dintre comunicarea educaţională (realizată atât în cadrul educaţiei formale, cât şi non-formale şi informale) şi comunicarea didactică (desfăşurată în cadrul procesului de învăţământ, în mod organizat, de către persoane cu o pregătire specială care transmit cunoştinţe, formează deprinderi şi atitudini, iniţiază activităţi în vederea educării generaţiei tinere ( Gh. Dumitriu, 1998; D. Sălăvăstru, 2004). Cele mai relevante şi semnificative particularităţi ale comunicării didactice sunt: a) este un act intenţionat, vizând schimbări în domeniul cognitiv, afectiv, comportamental al elevului; b) se desfăşoară într-un cadru organizat, după anumite principii de eficienţă educaţională; c) în general, se desfăşoară în instituţii specializate (şcoală, universitate); d) eficienţa comunicării trebuie supusă evaluării în raport cu un ideal sau standard prestabilit.

În procesul comunicării didactice, codurile verbale şi nonverbale sunt cele mai utilizate, gradul de accesibilitate şi de înţelegere a conţinutului mesajului depinzând în mare măsură de compatibilitatea codurilor emiţătorului şi receptorului. Astfel, cu cât repertoriile lor operaţionale de coduri verbale şi non-verbale sunt mai comune, mai apropiate şi compatibile cu atât sporeşte capacitatea lor de decodificare în plan sintactic, semantic şi pragmatic. Pentru a spori eficienţa activităţii grupului educaţional este necesar să se adopte cea mai optimă reţea de comunicare a mesajului didactic între profesor-elevi. O condiţie necesară pentru ca semnalele (sonore, vizuale etc. ) să ajungă la receptor pentru a fi decodificate este ca acestea să posede o natură compatibilă cu cea a canalului de transmitere. Însă, în drumul lor de la emiţător la receptor întâlnesc diverse surse de blocare (bariere senzorial-perceptive, bruiaje, zgomote, zarvă, obstacole etc. ), care distorsionează mesajul prin alterarea calităţii semnalelor (vezi fig. 2).

PERTURBAŢII DECODARE MESAJ EMIŢĂTOR RE RECEPTOR R R RE R R Fig. 1. Schema comunicării interumane, după W. Meyer – Eppler (1983)

Folosind cu precădere o comunicare inteligibilă, bazată pe argumente raţionale şi elemente convingătoare, profesorul urmăreşte să schimbe atitudinile şi comportamentele elevilor, să le orienteze în acord cu obiectivele instructiv-educative, mai ales prin persuasiune. Pentru realizarea unei comunicări complete şi eficiente în activitatea didactică, fiecare componentă a sistemului de comunicare trebuie să îndeplinească anumite condiţii, privind: a) caracteristicile sursei emiţătoare: credibilitate, competenţă, atractivitate, valoarea argumentelor, gradul de implicare personală; b) forma, conţinutul, calitatea mesajului: utilizarea corectă şi exactă a elementelor codului, organizarea logică a mesajului, cantitatea de informaţii, calitatea argumentării, banalitatea / originalitatea, accesibilitatea şi inteligibilitatea mesajului; redundanţa ; c) caracteristicile receptorului: gradul de informare , trăsături de personalitate, expectanţa, motivaţia, gândirea, afectivitatea, trebuinţa de cunoaştere, automonitorizarea, imaginea de sine; d) contextul comunicării: ordinea prezentării informaţiei, elemente psihosociale şi situaţionale, atmosfera din grup, situaţia reală, natura relaţiilor dintre profesor şi elevi, feedback-ul interacţiunii.

Constituie o certitudine cu valoare de adevăr faptul că în societatea umană aproape toate mesajele şi influenţele educaţionale sunt comunicate pe calea limbajului verbal sau non-verbal, dar timpul alocat educării limbajului şi dezvoltării comunicării este derizoriu după perioada finalizării studiilor gimnaziale şi liceale. În realitate, dezvoltarea limbajului şi a comunicării propriu-zise constituie rareori o prioritate a sistemului educativ de nivel superior, cu consecinţe negative în plan lexical, sintactic, semantic şi pragmatic. De aceea o problemă stringentă a procesului de învăţământ, inclusiv a societăţii româneşti care este o problemă metodologică de pedagogie aplicată, o constituie modalitatea de realizare a unei comunicări complete sau integrale eficiente sub aspect teoretic şi practic în relaţiile profesor-studenţi.

În acest sens, orice mesaj transpus în cuvinte sau în indici non-verbali trebuie receptat nu în sine, ci în context pentru a fi decodificat şi înţeles în semnificaţia sa de bază de către receptor. Este necesar să se înlocuiască gramatica dogmatică, sterilă, abstractă şi uneori falsă cu gramatica vie, reală a comunicării în context, îmbogăţită de indicatorii non-verbali, de mijloacele aluzive, de tăcerea semnificativă, de elementele prozodice, de expresiile mimico-faciale, indici care deseori nu pot fi percepuţi nici de specialiştii domeniului comunicării. Plasată în contextul exigenţelor actuale comunicării educaţionale, ideea comutării accentului pe relaţie în raport cu conţinutul mesajului ne conduce către finalităţile educaţiei europene actuale care, fără a neglija latura de conţinut a comunicării, subliniază necesitatea formării şi dezvoltării relaţiilor interumane prin educaţie şi învăţare reciprocă.

Comunicarea umană propriu-zisă este o interacţiune dialogată, adaptată la un context şi un partener, un schimb bilateral de mesaje între locutori cu limbaje şi poziţii diferite sau egale, care implică atitudini asertive de exprimare şi de răspuns, relaţii bilaterale de emitere-recepţie şi decodificare a mesajului, cu scopul de a cunoaşte, de a contribui la creşterea motivaţiei, satisfacţiei (inter)personale, competenţei cognitive, capacităţii de învăţare - operare intelectuală şi implicit a performanţei partenerilor de interacţiune. Concluzia este evidentă şi se impune de la sine pentru toţi partenerii de interacţiune socio-educaţională implicaţi în procesul de învăţământ, întrucât fără comunicare interpersonală nu poate exista calitate, autenticitate şi eficienţă în viaţa umană, deci şi în educaţie ce are ca fundament reversibilitatea relaţiei dintre emiţător – receptor, care face posibil şi dialogul dintre profesor – elevi / studenţi.