Sistemul digestiv Curs 8 1 Generaliti privind tractul

Sistemul digestiv Curs 8 1. Generalităţi privind tractul digestiv 2. Secreţia salivară

BIBLIOGRAFIE: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. Maria Iancău: Fiziologia Digestiei, 2008 William F. Ganong: REVIEW OF MEDICAL PHYSIOLOGY Arthur C. Guyton, John E. Hall: T E X T B O O K of Medical Physiology Agamemnon Despopoulos, Stefan Silbernagl: Color Atlas of Physiology Ioan Haulica: Fiziologie umana Michael G. Levitzky: Pulmonary Physiology, Seventh Edition, 2007 Kim E. Barrett: Gastrointestinal Physiology, Physiology of the Gastrointestinal Tract Edited by GRAEME DUTHIE, ANGELA GARDINER, 2004 http: //people. eku. edu/ritchisong/301 notes 6. htm Www. consultstudent. com www. dictionarmedicalonline. ro www. dictionar-medical. ro www. medikal. ro/dictionar-medical. html www. emedonline. ro/dictionar/view. list. php http: //en. wikipedia. org

GENERALITĂŢI • Digestia reprezintă totalitatea proceselor mecanice, fizice, chimice prin care loc ingerarea şi prelucrarea alimentelor până la produşi finali simpli, uşor absorbabili (solubili); • Acestia vor fi transportaţi şi utilizaţi la nivelul celulelor, în scop plastic, energetic şi funcţional.

Anatomie funcţională La om, tubul digestiv are în perete 4 tunici cu următoarea dispunere dinspre exterior spre interior: • tunica seroasă; • tunica musculară; • tunica submucoasă; • tunica mucoasă;

Anatomie funcţională - continuare • Tunica musculară (situată sub seroasă) • Are fibre longitudinale plasate la exterior şi fibre circulare la interior; • Între acestea se găseşte plexul Auerbach = myenteric plexus, care coordonează activitatea motorie spontană. • Conţine - terminaţii colinergice la nivelul cărora se descarcă Ach - terminaţii necolinergice la nivelul cărora se eliberează: Vasoactive Intestinal Peptid (VIP), substanţa P, serotonină, unele PG, nurotensină, NO, acidul gamma amino-butiric (GABA) etc. La anumite segmente digestive poate să apară al treilea strat de fibre musculare, de ex. la stomac, unde apar fibrelele oblice, situate între celelalte două straturi. • La nivelul unor orificii ale tubului digestiv, fibrele musculare circulare sunt foarte bine reprezentate, formând sfincterele. • La colon, fibrele musculare longitudinale se grupează în 3 benzi care poartă numele de tenii (tenia coli) şi care, având o lungime mai mică, determină anumite cutări, plieri ale colonului, numite haustre sau haustraţii. • La extremităţile tubului digestiv există musculatura striată, aflată sub control somatic (responsabilă de acte voluntare). În restul tubului găsim musculatură netedă, controlată de SNV (sistem nervos vegetativ), care asigură caracterul involuntar al activităţii motorii digestive precum şi a secreţiei. •

Anatomie funcţională - continuare • Tunica submucoasă: la acest nivel se găseşte plexul Meissner, care controlează reflexele circulatorii şi secretorii locale. • Plexul Meissner primeşte stimuli de la epiteliul mucoasei şi de la dendritele din peretele epiteliului digestiv. • La limita dintre submucoasă şi mucoasă este un strat foarte subţire de fibre musculare, reprezentând “muscularis mucosae”, care asigură cutarea mucoasei digestive. • Tunica mucoasă: locul unde se deschid glandele digestive, responsabile de secreţa digestivă; prin suprafaţa mare asigură procesul de absorbţie. În acelaşi timp are şi rol de protecţie.

Corelaţii structură-funcţii pe segmente ale tractului digestiv • În segmentul oral – predomină procesele mecanice: fragmentarea alimentelor ingerate şi formarea bolului alimentar; – Digestia chimică, enzimatică este redusă şi se desfăşoară sub acţiunea amilazei salivare. Amilaza salivară îşi începe activitatea enzimatică la nivel oral unde are condiţii optime de acţiune; timpul scurt de staţionare a alimentelor în acest segment face ca activitatea ei să continue şi la nivel gastric, până când este inactivată de p. H-ul gastric; • Faringele şi esofagul: reprezintă o cale de trecere cu o redusă funcţie secretorie; • Segmentul gastric: aici are loc depozitarea alimentelor, continuarea digestiei orale până la acidifierea bolului şi digestia gastrică propriu-zisă realizată asupra proteinelor de către enzimele gastrice: pepsina – La sugari există şi o lipază cu acţiune slabă în special asupra lipidelor emulsionate (din lapte, frişcă, maioneză etc) şi o gelatinază care acţionează asupra gelatinei. • Intestinul subţire: la nivelul acestuia se realizează majoritatea proceselor de digestie şi absorbţia. – Este segmentul digestiv indispensabil digestiei, datorită numeroaselor enzime de la acest nivel; – Procesul absorbtiv este extrem de important la acest nivel!!!!! • Colon: la nivelul lui se completează digestia intestinală şi există şi un proces de absorbţie a apei, electroliţilor, glucozei şi a aminoacizilor. Dar, aspectul funcţional caracteristic la acest segment este evacuarea reziduurilor prin bolul fecal.

Funcţiile majore ale tubului digestiv • Funcţia secretorie: se realizează de către glandele digestive, care pot fi glande proprii tubului sau glande anexe. • Funcţia motorie care asigură amestecul alimentelor şi şi transportul de-a lungul diferitelor segmente; • Funcţia de absorbţie – a principiilor alimenteare simple, rezultate în urma acţiunii enzimelor digestive; • Funcţia endocrină - glandele din mucoasa antro-pilorica (porţiunea terminală a stomacului), ca şi glandele din mucoasa intestinală sintetizează peptide reglatorii cu rol de hormoni locali: gastrina, secretină, colecistikinin-pancreozimină, somatostatin, VIP, bombesina etc. Procesul de digestie poate avea loc: • intracelular • intraluminal (în lumenul tubului digestiv) • digestie de contact - are loc la nivelul suprafeţei celulare, prin enzimele adsorbite la acest nivel (diverse esteraze, aminopeptidaze).

SECREŢIA DIGESTIVĂ • Se realizează la nivelul glandelor digestive. Acestea pot fi: • Glande proprii : sunt glandele de tip mucos, existente pe tot traiectul tubului digestiv şi glandele tubulare aşa cum sunt glandele gastrice sau glandele duodenale de tip Lieberkühn. • Glande anexe sunt reprezentate de gandele salivare, pancreasul exocrin şi ficatul. După tipul de secreţie putem avea: - glande mucoase: sublinguala, glandele mucoase Brüner, - glande cu secreţie seroasă: parotida, pancreasul exocrin, - glande cu secreţie sero-mucoasă (mixtă): submaxilara.

SECREŢIA DIGESTIVĂ - mecanismele de reglare a secreţiei 1. Prin mecanisme locale, care pot fi declanşate pe două căi: - stimulare chimică locală (cofeina, alcoolul); - stimulare prin distensia peretelui digestiv. 2. Mecanisme nervoase şi umorale: • Mecanismul nervos, realizat prin cele 2 componente vegetative. • Parasimpaticul are efect stimulator asupra secreţiei digestive, realizând şi vasodilataţie în zona vaselor stimulate. Mediator chimic: ACh. • Simpaticul - are efect de inhibare asupra funcţiilor digestive, producând vasoconstricţie la nivelul vaselor stimulate. Mediatori: catecolaminele (A, NA) • Mecanismul umoral se realizează prin hormoni. – Hormonii sunt substanţe care, în marea lor majoritate sunt proteine, eliberate la nivelul mucoasei digestive, la contactul cu produşii de digestie). – Odată eliberate, aceste substanţe trec în sânge şi ajung la glandele digestive pe care le stimulează sau le inhibă: de ex. - gastrina (hormon secretat de mucoasa gastrică la contactul mucoasei cu produşii de digestie proteică), odată eliberată, trece în circulaţia sanguină şi ajunge la celulele ţintă ale glandelor fundice, pe care le stimulează.

SECREŢIA DIGESTIVĂ - mecanismele de reglare a secreţiei – continuare mecanism umoral • Hormonii care inhibă activitatea elementelor digestive, sunt denumiţi CHALONE. • După ce au fost eliberaţi şi au ajuns în circulaţie, au acţiune de inhibare a proceselor secretorii. • Exemple: • Enterogastronul, hormon secretat de mucoasa duodenală, la contactul cu produşii de digestie lipidică, inhibă secreţia gastrică. • Somatostatinul sau GIF (growth inhibiting factor) este secretat la nivelul hipotalamusului, inhibând eliberarea STH (somatotropului) de către adenohipofiză

SECREŢIA DIGESTIVĂ - Mecanisme de secreţie • Materialul necesar sintezelor pentru secreţie provine în cea mai mare parte din circulaţia sanguină locală, dar uneori pot fi folosiţi şi produşi rezultaţi din metabolismul celulei. Transportul acestor produşi se poate face prin difuziune sau activ, printr-un purtător (carrier). • La celulele secretoare sunt prezente multe mitocondrii care, prin sistemele enzimatice, furnizează energia necesară. – Dacă energia nu este folosită, se stochează în produşi macroergici. – Energia rezultată se foloseşte pentru sinteze care au loc în RE (proteinele sunt sintetizate în ribozomii ataşaţi acestui RE). • După terminarea sintezelor, produşii de secreţie sunt transportaţi la nivelul aparatului Golgi unde se produce o concentrare a lor în vezicule de secreţie sau chiar granule – atunci când secreţia este seroasă, vorbim de granulaţii zimogene, iar când secreţia este mucoasă, despre granulaţii mucinogene. • La sosirea stimulului se produc modificări ale membranei, veziculele de secreţie se ataşază la membrană şi apoi îşi eliberează conţinutul în exterior. – Acest proces de eliberare se numeşte exocitoză. Pentru eliberarea secreţiilor sunt necesari ionii de Ca 2+. • În secreţia produşilor anorganici, un rol important îi revine Cl-, care intră în celulă, antrenând şi migrarea unor cationi. Consecinţa acestui proces este creşterea presiunii osmotice intracelulare, fenomen care atrage apa din interstiţiu.

Sistemele enzimatice • Enzimele sunt biocatalizatori de natură PROTEICĂ. Caracteristici: – Efectul catalitic este de tip termodinamic: cresc viteza reacţiilor şi scad energia de activare – NU modifică echilibrele chimice ale unor reacţii reversibile, ci doar accelerează atingerea stării de echilibru. – Intervin în cantităţi mici şi isi păstrează structura iniţială şi după reacţie. – Au specificitate mare de acţiune pentru substrat. • Pentru o activitate optimă sunt necesare anumite condiţii, deoarece ele pot fi uşor denaturate: • o anumită concentraţie a substratului. • o anumită temperatură (creşterea temperaturii peste valorile optime poate produce denaturarea enzimelor). • o anumită valoare a p. H-ului (în funcţie de tipul enzimei şi de locul de acţiune): amilaza salivară: 5, 8 -6, 5 ; amilaza pancreatică: p. H alcalin; pepsina: 1, 5 -2; tripsina: 8 • potenţialul oxidoreducător din mediu influenţează starea unor grupări, care pot fi oxidate sau reduse (ex: prin oxidarea gruparii SH se pot inactiva anumite enzime, de aceea în mediu sunt necesare substanţe cu caracter reducător). • presiunile foarte mari denaturează ireversibil enzimele. • radiaţiile ultraviolete, radiaţiile ionizante cu putere mare de penetrare (raze X şi gamma), oxidând unele grupări funcţionale duc la formarea unor peroxizi, se acumulează radicali liberi şi aceştia pot duce la tumorigeneză (proces neoplazic).

Sistemele enzimatice - continuare • În acţiunea enzimelor intervin efectorii enzimatici care pot fi: – activatori, care favorizează acţiunea enzimei – ex. prezenţa unor ioni: Cl, Br, I, aşa cum necesită amilaza salivară; – inhibitori ai enzimei (metale grele: Pb, Hg, Bi). pentru acţiunea optimă a enzimelor este necesară îndepărtarea lor din mediu. • Enzimele secretate în formă inactivă (proenzimă) sunt transformate în enzime active în prezenta unor substanţe sau în prezenta altor enzime: – tripsinogenul sub acţiunea enterokinazei devine tripsina (această transformare putând avea loc şi autocatalitic); – pepsinogenul este activat iniţial de către HCl, activarea ulterioară putând avea loc şi autocatalitic.

DIGESTIA ORALĂ • Digestia orală cuprinde: • formarea bolului alimentar şi • digestia amidonului preparat realizată de către amilaza salivară; • Procesele din cavitatea orală au la bază masticaţia, realizată prin acte motorii şi salivaţia, care este un proces secretor. • Secreţia salivară se datorează activităţii secretorii a celor 3 perechi de glande salivare mari: parotide, submandibulare şi sublinguale, dar şi multiplelor celule secretoare dispersate în mucoasa bucală. • În regiunea papilelor circumvalate se găsesc glande von Ebner, în a căror secreţie s-a evidenţiat o lipază a cărei acţiune începe la nivel oral şi se continuă şi în stomac, până la acidifierea bolului alimentar.

DIGESTIA ORALĂ – glandele salivare 1. Glandele parotide - („para”- lângă, „oti”- ureche) ₋ situate în lojele parotidiene, au 20 -30 g la om. ₋ sunt glande de tip seros, secretă saliva de masticaţie şi de digestie, care reprezintă 25 % din secreţia salivară totală; ₋ principalul canal excretor este canalul STENON, orificul său de vărsare se găseşte la nivelul molarului 2 superior. 2. Glandele submandibulare (10 -25 g). ₋ sunt glande de tip mixt, cu secreţie sero-mucoasă, reprezentând 70% din secreţia salivară totală; ₋ saliva secretată este mai vâscoasă: saliva de gust. ₋ principalul canal excretor este canalul WHARTON, care se deschide aproape de frenul lingual. 3. Glandele sublinguale: glande mici, în jur de 2 -5 g; ₋ au secreţie mucoasă - saliva de deglutiţie; ₋ au mai multe canale, canalele lui RIVINIUS, sau un singur canal (canalul lui BARTHOLIN), cu orificiul de vărsare tot în zona sublinguală; secretă 4 % din saliva totală. 4. Restul secreţiei salivare, de 1% este datorată celulelor diseminate în restul cavităţii orale.

Parotidită (oreion) Tunoră de glande salivare

STRUCTURA HISTOLOGICA A GLANDELOR SALIVARE •

Structura glandelor salivare • Glandele salivare sunt de tip TUBULOACINOS, fiind formate din acini glandulari şi canalele lor excretoare. • Celulele ductale sunt de tip cuboid cu microvilozităţi. • În porţiunea acinară, celulele secretorii seroase şi mucoase îşi varsă produsul în lumenul acinului prin exocitoză. • Acinii glandulari, împreună cu ducturile salivare şi vasele sanguine care le însoţesc formează un ansamblu care se numeşte salivon (noţiune asemănătoare cu nefronul).

• Roluri fizice: Rolurile salivei – îmbibă, înmoaie alimentele şi le aglutinează formând bolul alimentar; – lubrifiază bolul alimentar şi ajută astfel deglutiţia; – prin solubilizarea alimentelor permite funcţionarea simţului gustului (sapid) şi declanşarea reflexelor secretorii salivare, gastrice, pancreatice; – curăţă gura si previne apariţia cariilor dentare – asigură senzaţia de confort, prin umezirea permanentă a gurii, favorizând astfel şi vorbirea; în cazul febrei, în deshidratări, la administrarea de atropină apare o senzaţie dezagreabilă, de uscăciune a gurii. • Roluri chimico-digestive: – cu ajutorul amilazei salivare digeră amidonul preparat (fiert sau copt) până la maltoză, trecând prin stadii intermediare de dextrine; enzima îşi continuă activitatea şi în stomac, până la acidifierea completă a bolului alimentar. • Rol de eliminare (excretor): – metale grele (Pb, Hg, Bi) sau I, As, KSCN (sulfocianat de potasiu - cale de detoxifiere a organismului); – medicamente sau droguri de risc: antibiotice, alcool etilic, cocaină, nicotină, alcaloizi (morfina); – uree, acid uric (la persoanele cu gută sau cu afecţiuni renale), glucoză ( în cazul în care glicemia ≥ 200 -300 mg/ml); – virusuri (poliomielită, hepatită, rabie, parotidită epidemică). • Rol antibacterian - intervenine în menţinerea igienei cavităţii orale prin lizozim, tiocianat şi imunoglobuline.

CARACTERISTICI FIZICE ALE SALIVEI: • cantitatea totală de secreţie în 24 h este de 1 -1, 5 l; l în repaus 70% din secreţie este dată de submandibulară, după stimulare aceasta valoare poate să scadă la 62 -63%, în schimb parotida poate să crească de la 25% la 34%. • aspectul: saliva recoltată este în mod normal incoloră, transparentă, uşor filantă, datorită mucusului conţinut; în mod normal, saliva este inodoră. • ph-ul = 6 -7; pentru menţinerea p. H-ului salivar între anumite limite intervin sistemele tampon: -bicarbonat de Na/acid carbonic -fosfat disodic/fosfat monosodic -proteinat de Na/proteină acidă.

COMPOZIŢIA CHIMICĂ A SALIVEI • 99, 5% apă • 0, 5% reziduu uscat din care: -0, 2% – compuşi anorganici -0, 4% - compuşi organici • compuşi anorganici: — Na, Cl, Ca şi Mg au concentraţii mai mici decât în plasmă sanguină. — K, anionul bicarbonic şi fosfaţii au concentraţii mari, comparativ cu plasma. ₋ Concentraţia electroliţilor depinde de debitul secretor, de aportul hidric şi alimentar, de intervenţia unor hormoni (mineralocorticoizi, parathormonul, hormonii hipofizar). • componetele organice sunt: – substanţe neazotate: glucoza, cu o concentraţie variabilă în funcţie de glicemie. În hiperglicemie, glucoza din salivă creşte; • Mai conţine lipide, acizi graşi, colesterol, trigliceride, digliceride; – substante azotate neproteice: ureea, acidul uric, creatinina. – substanţe proteice

COMPOZIŢIA CHIMICĂ A SALIVEI - componetele organice - continuare • Substanţele proteice – Enzime: 1. amilaza, care scindeaza legăturile glicozidice ale amidonului preparat, până la maltoză, cu produşi intermendiari - dextrine. Găsim izoforme ale amilazei (izoamilaze) în secreţia pancreatică, în muşchi, în sânge, în urină. 2. Alte enzime: anhidraza carbonică; β glicuronidaza; fosfataza acidă; peroxidaze; pseudocolinesteraze; lipaze. – Mucusul - are următoarele roluri: - protecţia mecanică a mucoasei cavităţii bucale - intervine în formarea bolului alimentar - intervine în deglutiţie - asigură o protecţie chimică fiind o substanţă amfoteră În afară de enzime şi mucus, mai exista si proteine plasmatice (abumina, lobuline, transferina, ceruplasmina, imunoglobine). • O altă categorie de substanţe este reprezentată de antigenele din sistemul OAB şi Lewis. • Pesoanele în a căror salivă se găsesc aceste antigene se numesc secretori şi reprezintă 80 -85% din populaţie.

COMPOZIŢIA CHIMICĂ A SALIVEI - continuare • Factorii bacteriolitici – lizozimul, substanţă descoperită de Fleming, se găseşte şi în secreţia gastrică, lactată, lacrimală, la nivelul placentei. Conţinutul cel mai ridicat în lizozim îl găsim în secreţia submandibulara. • Rolul bactericid este realizat prin distrucţia membranei bacteriilor - bactericidina, care acţionează asupra bacilului lactic; prin acţiunea ei fermentaţia resturilor alimentare la nivelul cavitatii orale este limitată, având astfel un rol anticarie. • În salivă se găsesc şi factori antiproteazici sau inhibitori proteazici, care blochează activitatea enzimelor proteolitice. – Există preparate (Trasylol) extrase din glande parotide bovine, care au o activitate antikalicreinică, dar care pot inhiba şi alte enzime proteolitice cum ar fi tripsina şi plasmina (plasmina = enzima proteolitică care digeră reţelele de fibrină). – În anumite situaţii patologice, administrarea inhibitorilor proteazelor este benefică. O astfel de boala este pancreatita acută hemoragică în care proteoliza realizată de enzimele pancreatice eliberate local sau în sânge este intensă, putând duce la digerarea ţesutului pancreatic sau a proteinelor din sânge (de exemplu a factorilor coagulării). Administrarea inhibitorilor proteazici stopează activitatea enzimelor proteolitice.

COMPOZIŢIA CHIMICĂ A SALIVEI - continuare • SUBSTANŢE CU ROL HORMONAL secretate şi/sau prezente la nivelul glandelor salivare: – sialotonina - eliberată la stimularea parasimpaticului în urma apariţiei vasodilataţiei, având efect vasoconstrictor. – sialogastrona - este o chalonă, care inhibă secreţia gastrică. – NGF (neural growth factor) - determină hiperplazia neuronală, favorizând creşterea conţinutului în noradrenalină la nivelul terminaţiilor sinaptice simpatice. Este posibil ca la glandele salivare să aibă un posibil rol trofic. – EGF (epidermal growth factor)- stimulează keratinizarea şi creşterea în grosime a epidermului, stimulează erupţia dentară. – glucagonul: hormon cu efect hiperglicemiant, găsit, în general, în pancreasul endocrin. – parotina- izolată iniţial din parotidă, este un factor hipocalcemiant, stimulează dezvoltarea ţestului parenchimal, a ţesutului osos, are rol în menţinerea integrităţii tunicii elastice vasculare. – gustina- proteina cu Zn, favorizează simţul gustativ.

Calităţile salivei secretate depind de alimentele ingerate • alimentele uscate (biscuiţi, pesmet) determină o secreţie salivară abundentă cu un conţinut mare în apă şi electroliţi; • carnea – determină o salivă vâscoasă, redusă cantitativ, bogată în mucus şi ale componente organice; • laptele – salivă redusă cantitativ, cu mult mucus; • unele substante acide declanşează o salivă în cantitate mare.

Fazele secreţiei salivare • faza cefalică (are loc în momentul în care alimentele nu au intrat încă în cavitatea bucală şi secreţia este declanşată prin reflexe condiţionate, stimulul putând fi mirosul, vederea alimentelor etc. ) • faza orală - se declansează prin reflexe neconditionate si conditionate: declanşarea secreţiei salivare la introducerea alimentelor în cavitatea orală se datorează realizării unui reflex necondiţionat; reflexul codiţionat se realizează prin asocierea repetitivă, simultană a unui stimul necondiţionat, în cazul nostru introducerea alimentelor în cavitatea orala, cu un stimul iniţial indiferent (de. ex aprinderea luminii, sau sunetul unui clopotel). • • După un număr de asocieri, în funcţie de inteligenţa individului, se poate declanşa secreţia salivară doar prin aplicarea stimulului iniţial indiferent, care a devenit acum stimul condiţionat. Dacă se aplică mult timp doar stimulului condiţionat, reflexul nu mai este întărit şi el se va pierde. Relatia dintre secreţia salivară şi stimul a fost studiată de savantul rus Ivan Petrovitch Pavlov, care a elaborat astfel teoria reflexelor condiţionate, pentru care in 1904 a primit premiul Nobel pentru fiziologie. • faza gastrointestinală – declanşată în momentul în care alimentele ajung în stomac şi secreţia salivară este influenţată prin reflex gastro-salivar.

REGLAREA SECREŢIEI SALIVARE • Se realizează predominant prin mecanisme de tip nervos, la baza lor stând reflexele necondiţionate şi condiţionate. • Inervaţia la nivelul glandelor salivare este asigurată de sistemul nervos vegetativ parasimpatic şi simpatic. • Inervaţia parasimpatică – pentru glanda parotidă are origine în nucleul salivator inferior din bulb; fibrele aferente se ataşează iniţial nervului glosofaringian (IX), apoi ajung în ganglionul otic unde fac sinapsă cu fibrele postganglionare care urmează traiectul n. auriculo-temporal (ramură a n. V). – pentru submandibulare şi sublinguale, originea este în nucleul salivator superior din punte. Fibrele eferente ajung la cele 2 glande pe calea nervului facial (VII).

REGLAREA SECREŢIEI SALIVARE • Inervaţia simpatică – Fibrele simpatice, cu originea în măduva cervico–dorsală fac sinapsă în ganglionul cervical superior, iar fibrele postganglionare pătrund în glande împreună cu arterele. • Actul reflex are la bază arcul reflex, care reprezintă suportul morfologic. • ARCUL REFLEX : R (receptori) – CA (cale aferentă) – C (centru) – CE (cale eferentă) – E (efector - glande/ muşchi) • Mecanismul reflex necondiţionat: este declanşat de acţiunea stimulatoare a alimentelor asupra receptorilor gustativi. Stimul ALIMENTELE Calea aferentă Centrul Cale a eferentă Efector Răspuns contactul alimentelor cu mucoasa gustativă a limbii n. VII, IX Nucleul Salivator superior VII Submandibulară şi sublingulă contactul cu mucoasa cavităţii orale şi cu dinţii n. V Nucleul Salivator inferior IX Parotida saliva de masticaţie contactul cu mucoasa laringelui, faringelui, esofagului. n. X Nucleul Salivator inferior IX Parotida saliva de deglutiţie saliva de gustaţie

REGLAREA SECREŢIEI SALIVARE - continuare • Stimularea SNV parasimpatic (PS) – determină un răspuns imediat cu o salivă abundentă, fluidă, însoţită de creşterea sintezei şi a secreţiei amilazei salivare şi mai puţin a mucinei; – Mai determină şi vasodilataţie ca urmare a substanţelor vasodilatatoare eliberate: bradikinină – Acest răspuns se datorează acţiunii mediatorului chimic al parasimpaticului – acetilcolina - asupra receptorilor muscarinici (M 1, M 3); – Receptorii muscarinici pot fi blocaţi de către atropină. Această blocare va avea efecte mai ales asupra procesului secretor, afectând mai putin vasodilataţia. • Stimularea SNV simpatic (S) – Excitarea simpaticului determină secreţie redusă cantitativ, vâscoasă. – Se realizează prin NORADRENALINĂ (în principal) care acţionează pe receptori , dar şi prin Adrenalină, care stimulează receptorii şi β adrenergici.

Variaţii cantitative şi calitative ale secreţiei salivare • Fiziologice – Creşteri : în erupţii dentare, rău de altitudine, ingestie de coca, betel, la gravide). – Scăderi = aptialism, xerostomie , în stări afective, în emoţii, în somn, distensie gastrică şi în ultima parte a sarcinii. • Patologice: – Creşteri: afecţiuni ale cavităţii orale, sau a altor segmente digestive (cancere, ulcere, diskinezii biliare), în unele afecţiuni ale nervilornevralgia de trigemen, parkinson, unele encefalite, în unele afecţiuni psihiatrice (oligofreni, schizofrenici), intoxicaţii cu metale grele. – Scăderi ale secreţiei: în stări de deshidratare, după administrarea medicamentelor (atropina), în afecţiuni psihiatrice de tip sindrom maniaco-depresiv. • Modificări calitative în stări uremice, în diabet zaharat, intoxicaţii cu metale grele (vezi L. P. digestie – alte modificări la nivel oral în cazul intoxicaţiilor)

http: //www. zuniv. net/physiology/book/chapt er 22. html