PLANTE MEDICINALE Pg 1 TITLUL LUCRARII Pg 2

PLANTE MEDICINALE

Pg 1. TITLUL LUCRARII Pg 2 -6. CUPRINS Pg 7. Anghinaria Pg 8. Afinul Pg 9. Anason Pg 10 - 11. Armurariu Pg 12. Brusture dulce Pg 13. Brandusa Pg 14. Busuioc Pg 15. Calinul Pg 16 -17. Catina alba Pg 18. Captalan Pg 19. Cicoare Pg 20. Coada soricelului Pg 21 -22. Coada calului CUPRINS

Pg 23. Chimion Pg 24. Coriandru Pg 25 26. Crusin Pg 27. Dud Pg 28. Dracila Pg 29. Degetelul Pg 30. Feriga dulce Pg 31. Frag Pg 32. Frunze de nuc Pg 33 34. Galbenele Pg 35. Gentiana Pg 36. Ghintura Pg 37. Grepfruit

Pg 38. Hrean Pg 39. Ienupar Pg 40. Iarba fiarelor Pg 41. Ipsorita Pg 42. Lacramioara Pg 43. Leurda Pg 44. Lavanda Pg 45. Maces Pg 46. Macrisul iepurelui Pg 47. Maselarita Pg 48. Menta Pg 49. Mesteacan Pg 50. Mustar

Pg 51. Nalba Pg 52. Nemtisor Pg 53 54. Papadia Pg 55. Paducel Pg 56. Pinul Pg 57. Pufulita cu flori mici Pg 58. Roinita Pg 59. Salcamul Pg 60. Salcia Pg 61. Scaiul vanat Pg 62. Salvie Pg 63. Smochin Pg 64 65. Splinuta

Pg 66. Sulfina Pg 67. Sunetoarea Pg 68. Talpa gastii Pg 69 70. Traista ciobanului Pg 71. Trifoiul alb Pg 72. Turita mare Pg 73 74. Urzica Pg 75. Vascul Pg 76. Valeriana Pg 77. Vinarita Pg 78. Zmeur Pg 79. mesaj catre vizitatori

Anghinaria Anghinaria (Cynara Scolynmis. L. ) infloreste din luna mai, sfarsitul lunii si pana la sfarsitul lunii septembrie. Denumiri populare: anghina, angina. Se recolteaza intreaga planta, mai utilizate sunt frunzele cand ating lungimea de aproximativ 30 35 cm. Perioada de recoltare e din luna iunie pană în septembrie. Bolile în care poate fi utilizată: Are un spectru extrem de vast de acţiune, se utilizează în tratarea unor boli ca nefrite cronice, vărsături, enterite, fermentaţii intestinale, hemoroizi, angicolite, colestite, constipaţii, hipertensiune, hipercolesterolemie. Eficacitatea ei se datorează conţinutului bogat de cinarină, oxidanţi, polifenoli, flavone, insulină, săruri de potasiu şi magneziu. Aceste substanţe au o acţiune de excitare a secreţiei biliare, ajută la scăderea zaharului în sânge, regenereaza celulele hepatice, e un bun colagog, se utilizează în cazul lipsei poftei de mâncare. Infuzie: 2 lingurite cu virf de planta la cantitatea de 300 ml apa clocotita, se bea în inghitituri rare cate o cana inainte cu jumatate de ora, inainte de principalele mese.

Afinul este un arbust mic, cu ramuri anguloase. Frunzele sunt ovate, denticulate, verzi pe ambele fete. Florile sunt verzui rosietice, dispuse cate 1 2 la subtioara frunzelor. Infloreste in mai iunie. Fructul este o baca albastra cu suc violaceu. Creste in regiuni montane, in paduri de conifere, pasuni, pe stanci, pe soluri silicoase, pana la 2500 m altitudine. Produsul vegetal folosit: frunzele si fructele Folia et fructus vaccini myrtilis. Frunzele, impreuna cu ramurile, se recolteaza pe vreme insorita, in lunile mai septembrie, iar fructele cand sunt bine coapte, in lunile iulie septembrie. Principii active: Frunzele contin : tanin, arbutina, hidrochinona, mirtilina, neomirtilina. Fructele contin: tanin, pectine, mirtilina, zaharuri, provitamina A, vitamina C, acizi organici (citric, malic, oxalic, succinic, lactic). Acţiune farmaceutică: astrigent, bacteriostatic, hipoglicemiant, antidiareic, diuretic, creste acuitatea vizuala, antihelmintic. Indicii terapeutice: diabet, reumatism, guta, enterocolita, parazitoze intestinale, infectii urinare, uremie. Mod de utilizare: Sub forma de infuzie, care se obtine din frunze. Se beau 2 -3 cani pe zi. Frunzele şi fructele de afin au proprietati astringente datorita taninului. Au activitate antibiotica, modificand favorabil flora patogena intestinala. Actiunea hipoglicemianta a frunzelor de afin este controversata. Frunzele intra in compozitia ceaiului dietetic. Afinul mai este indicat in infectia urinara, ca antiseptic minor si diuretic, in reumatism, in guta, in colita de fermentatie sau de putrefactie.

Anason fructe pubescente, acoperite cu peri aspri, foarte scurti. De forma ovala, subcordate la baza, de 3 5 mm lungime si 2 3 mm grosime. fiecare fruct este format din doua mericarpe (achene) unite intre ele, greu separabile, fiind ornamentate cu 5 coaste liniare, 3 dorsale si 2 marginale, echidistante. In partea superioara se observa stilopodul in forma de disc purtand resturile stilulilor, iar la baza un peduncul subtire. De culoare cenusiu verzui sau galbene cenusii, au miros placut, caracteristic, aromat, gust dulceag, slab arzator. Compozitia chimica: Fructele contin 2 3% ulei volatil format din 80 90% anetol, metilcavicol sau izoanetol, cantitati mici de cetone si aldehide anisice si aldehida acetica; 10 20% lipide, colina, 20% substante albuminoide (protide), zaharuri, amidon, 6 10% substante minerale. Actiune farmacodinamica utilizari terapeutice: Datorita uleiului volatil au actiune expectoranta, carminativa si galactogoga. Excita peristaltismul intestinal, stimuleaza secretia salivara, gastrica, intestinala si pancreatica. Asupra sistemului nervos central, in doze terapeutice, au efect stimulant in special asupra centrilor respiratiei si circulatiei. Supradozate, preparatele pe baza de ulei volatil de anason (sau fructele in cantitati peste 5 g pe zi) produc stari de excitatie puternica manifestate prin insomnii, excitatii motorii si psihice, tulburari de vorbire, euforie, urmate de convulsii puternice, dupa care pot aparea stari cometoase si puternica depresiune asupra sistemului nervos central. Utilizarea indelungata chiar in doze mai mici produce iritarea mucoaselor digestive. Se utilizeaza in anorexii si dispepsii, ca expectorant, carminativ si corectiv al gustului unor medicamente. Intra in formula "Species pectoralis" (FR. VIII); uleiul volatil in Calmotusin, Carbocif, Gastrosedol, in spirtul de amoniac anisat, in spirtul de clorura de amoniu anisat, tinctura etc. Contraindicat in gastrite hiperacide si ulcer gastric si duodenal, enterocolite cronice si acute.

Armurariu • Armurariu este o planta tepoasa, de vreun metru inaltime, cu tulpini si frunze de un verde sters, • • cu flori rosietice, care fac niste seminte cu gust amarui. Acest scaiete este printre cele mai utilizate plante medicinale din lume. De ce? Pentru ca in semintele sale se ascund substante cu o extraordinara actiune benefica asupra ficatului. Studii facute in Germania, Statele Unite, Italia, Austria au aratat ca armurariul este in prezent unul dintre cele mai puternice remedii naturale contra afectiunilor hepatice, aflate in explozie in ultimul deceniu. Mai mult, armurariul este un anti toxic redutabil, ajutand organismul sa reziste celor mai puternice otravuri, de la ciupercile toxice, pana la gazele industriale sau metalele grele. Sa cunoastem in continuare mai bine acest remediu, cu adevarat miraculos. Unde gasim armurariul Armurariul (Silybum marianum) este la noi in tara o planta exclusiv de cultura, care creste in zone mai calde, cum ar fi Dobrogea, Oltenia, sudul Moldovei, Subcarpatii Sudici. Candva se cultiva in aceste zone pe suprafete intinse, fiind obtinut chiar un soi romanesc original, numit „de Prahova”, bogat in silimarina, principala substanta activa a acestei plante. In zilele noastre, planta este cultivata doar pe suprafete reduse, de catre producatorii particulari. Gasim in prezent semintele de armurariu in Plafaruri, sub forma de ceai sau preparate sub forma de tinctura. Inainte de a cumpara ceaiul de armurariu, uitati va cu atentie la termenul sau de valabilitate, intrucat este o planta cu principii active foarte sensibile si care se degradeaza puternic in timp. Din acest motiv si prepararea sa este foarte delicata, asa cum vom vedea in continuare: • Ceaiul de armurariu Este, conform parerii cercetatorilor americani, varianta cea mai putin inspirata de a folosi armurariul, intrucat flavonoidele din compozitia sa se degradeaza puternic in contact cu apa clocotita. Din acest motiv, formele de administrare preferabile sunt cele pe care le vom prezenta in continuare:

Pulberea Se obtine prin macinarea cu rasnita electrica de cafea dupa care se face o cernere prin sita pentru faina alba. Ideal ar fi, spun biochimistii, sa se macine pulberea cu 5 10 minute inainte de administrare, asa incat oxidarea principiilor active sa fie cat mai redusa. Daca procedeul vi se pare dificil atunci pastrati pulberea de armurariu intr un borcan ermetic inchis, la rece si la intuneric, nu mai mult de 4 5 zile. Se ia 1 lingurita rasa de pulbere de 4 ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se tine sub limba vreme de 10 15 minute, dupa care se inghite cu apa. Extractul hidroalcoolic (tinctura) Este, probabil, forma de administrare ideala, pentru ca acest preparat se poate pastra mult timp (2 ani), fara a si pierde calitatile terapeutice. Iata cum se prepara tinctura: se pun intr un borcan douazeci de linguri de pulbere de seminte de armurariu, care se acopera cu alcool alimentar de 50 de grade, amestecand incontinuu. Cand intreaga masa de pulbere a fost acoperita, ramanand deasupra un strat de alcool de doua degete, se inchide borcanul ermetic si se lasa continutul la macerat vreme de 14 zile, dupa care se strecoara. Extractul obtinut se pune in sticlute mici, inchise la culoare, si se pastreaza vreme de maximum 2 ani. Se administreaza de regula o lingurita, de 4 ori pe zi. Infuzia combinata Cum arata si numele, combina extractia la rece cu cea la cald, ajutand astfel la conservarea principiilor active. Se prepara astfel: 1 2 lingurite de pulbere de seminte de armurariu se lasa la inmuiat intr o jumatate de cana de apa de seara pana dimineata, cand se filtreaza; maceratul se pune deoparte, iar pulberea ramasa se opareste cu o jumatate de cana de apa fierbinte 20 minute, dupa care se lasa la racit; se combina cele doua extracte; se bea acest preparat cu un sfert de ora inainte de masa. Doza: 3 cani pe zi. Cataplasma 2 3 linguri de pulbere fin macinata din seminte de armurariu se amesteca cu apa calduta pentru a forma o pasta ce va fi aplicata extern pe locurile afectate. Se leaga deasupra un tifon curat, cataplasma fiind mentinuta astfel timp de minimum 2 3 ore.

Brusture dulce Brusture dulce poate fi intalnit pe intreg teritoriul tarii, mai des creste pe malurile raurilor si paraelor, in locuri umede, in santuri si liziere. Brusture dulce mai poate fi vazut în apropierea gunoistilor de balegar, în jurul izvoarelor, uneori în zone de campie. Brusture dulce creşte de la începutul lunii martie până la sfârşitul lunii octombrie. Pe întreaga perioadă de vegetaţie se recoltează rădăcinile, efectul lor maxim se atinge dacă sau recoltat înainte de perioada de înflorire. Frunzele se utilizează la comprese. Boli în care se utilizează: Ceaiurile se utilizează în caz de febră, insuficienţă respiratorie, artrită, epilepsie, astm. Comprese se folosesc în caz de luxaţii, entoarse, picioare rănite de mult umblat, arsuri, leziuni ulceroase, canceroase, plăgi usturătoare. Ceaiul o lingură rasă de rădăcini de brusture se pune peste noapte la macerat în 1/4 litru de apă, se încălzeşte dimineaţa şi se strecoară. Comprese frunzele proaspete sunt spălate, zdrobite şi aplicate sub forma de comprese, care se înoiesc zilnic.

Brandusa de toamna este o planta vivace, inalta de 20 45 cm. In pamant are un bulb carnos, invelit in scuame brune. Primavara rasar 3 4 frunze lunguiete, cu maginile intregi, in mijlocul carora iese ovarul pe cale de transformare in fruct care este o capsula umlata lunga de 4, 5 6, 5 cm si cu un diametru de cca. 2 2, 5 cm. In lunile iunie iulie, fructele sunt deplin dezvoltate, capatand o forma ovala, iar culoarea verde de la inceput devine albicioasa. In acest stadiu, semintele au culoarea alba. Cand capsulele sunt complet coapte, ele se deschid prin trei despartituri, lasand sa cada semintele devenite brune. Dupa vestejirea frunzelor, prin luna septembrie octombrie, apar 1 3 flori de culoare violet purpurie. Fiecare floare este formata din 6 petale, unite la partea inferioara intr un tub lung de 20 30 cm care inconjoara ovarul, aflat in pamant, fixat de bulb. Brandusa de toamna creste prin fanete mai ales prin cele umede din regiunea muntoasa. De la brandusa de toamna se recolteaza semintele. Pentru a le obtine se culeg fructele (capsulele) in momentul cand ele au devenit albicioase si cu varful brun, dar inainte de a se deschide, ceea ce corespunde de cele mai multe ori cu perioada de cosire a fanului. Brandusa de toamna este o planta otravitoare. De aceea, frunzele si tulpinile ramase de la separarea capsulelor se vor arde sau ingropa. Capsulele se intind la soare. Dupa cateva zile ele capata o culoare bruna, se deschid, lasand sa cada semintele. Daca timpul nu permite, uscarea se poate face si pe cale artificiala. Samanta obtinuta se lasa 1 2 zile la soare pentru definitivarea uscarii, dupa care se pune in saci de hartie si se pastreaza la loc uscat. Din 1, 1 1, 5 kg seminte aproape uscate rezulta 1 kg de produs uscat. Samanta de brandusa este folosita pentru extragerea unro substante active medicamentoase, iar in agricultura ca stimulent al cresterii plantelor, actionand puternic asupra diviziunii celulare, obtinand forme poliploide.

Busuioc • Busuioc formata din tulpini si ramuri tinere acoperite cu frunze de culoare • • • verde, terminate cu sau fara inflorescente; florile au corola alba sau alburie roz cu tubul scurt, bilabiata. Mirosul este placut aromat, caracteristic, gustul aromat specific. Ulei volatil (0, 10 0, 20%) cu compozitia chimica diferita in functie de chemotipul de la care provine: linalol, metilcavicol sau estragol, cineol, camfor, a pinen, cinamat de metil, eugenol, acid oleanolic, anetol, b sitosterol; saponozide triterpenice, tanoizi etc. Semintele sunt bogate in mucilagii. Utilizari terapeutice: Putin studiata din punct de vedere farmacodinamic. Utilizat empiric in tulburari gastro intestinale, ca stimulent al digestiei, ca diuretic sau in inflamatii ale cailor respiratorii. • Uleiul volatil are proprietati antimicrobiene si antifungice. Se utilizeaza si in industria parfumurilor.

Calinul • Calinul este un arbust stufos a carui inaltime ajunge pana la 4 m. Are • • • scoarta la inceput neteda, de culoare verde cenusie, care insa cu timpul devine cenusie si cu crapaturi. Frunzele sunt oval alungite, divizate in 3 5 lobi dintati pe margini, cu un petiol scurt, prevazut cu un jgheab, avand 2 4 glande rosietice vizibile. Toamna frunzele se coloreaza in rosu, la fel ca si fructele. Florile sunt de culoare alb verzuie, formand o inflorescenta umbeliforma cu diametrul de 5 7 cm. Infloreste in lunile mai iunie. Creste in padurile de la campie pana in cele din regiunea de munte. De la calin se strange coaja de pe ramurile si tulpinile tinere. Recoltarea se face primavara, in momentul cand seva incepe sa circule mai intens (aprile mai). Se fac taieturi inelare pe ramuri la distante de 15 25 cm. Inelele se unesc intre ele printr o taietura facuta in lungime. Cu varful cutitului se desprinde coaja de pe ramuri si tulpini. Coaja de calin se usuca in straturi subtiri, in aer liber sau in uscatorii la temperatura de 40 45 grade C. Din 2 3 kg coaja proaspata se obtine 1 kg de produs uscat. Coaja de calin se foloseste in industria de medicamente la prepararea unor extracte cu actiune calmanta si homeostatica. Intern: astringent, sedativ, antidismenoreic.

Catina alba creste spontan in zona subcarpatica din Moldova si Muntenia, incepand din bazinul superior al Siretului pana la Olt. In agricultura, ea se foloseste in unele zone pentru imbogatirea in azot a solurilor, datorita nodozitatilor similare celor intalnite la leguminoase (voi vorbi despre acestea mai pe larg), dar si pentru consolidarea terenurilor predispuse la eroziune datorita capacitatii mari de drajonare. In subcarpatii Moldovei se intalneste pe vaile raurilor Bistrita, Trotus, Putna si Milcov. In zona subcarpatica a judetului Buzau catina alba are o frecventa mai mare decat in alte zone din Romania. De asemenea, se mai intalneste pe vaile raurilor Teleajen si Dambovita, precum si in Delta Dunarii. Prezenta catinei albe este insa semnalata de profesorul Ion Simionescu inca din secolul 19 pe vaile Prahovei si Siretului, in palcuri mixte de catina rosie Tamarix gallica si catina alba Hippophae rhamnoides. Catina alba este un arbust spinos ce creste in palcuri sau tufarisuri pe malurile raurilor, in regiunile mlastinoase pe nisipuri si pietrisuri, mai ales pe formatiuni geologice salinifere. Catina se recolteaza in decursul lunilor august septembrie. Se recomanda ca fructele de catina sa fie recoltate pană la lasarea primului ger, dupa care continutul in vitamina C scade brusc. Uz intern: hepatita epidemica, hepatita cronica, urticarie, nevroze, alcoolism, guta, reumatism, ciroza hepatica, ateroscleroza, anemie. Uz extern: la arsuri, degeraturi, radiatii. Infuzie 2 linguri de fructe zdrobite la 500 ml apa clocotita; se lasa vasul acoperit 30 de minute; se bea fractionat in cursul unei zile (o bautura placuta si racorotoare se obtine din 750 g fructe cu 6 l apa si 1 kg zahar – după racire se toarna in sticle si se pastreaza la loc racoros) Fructul de catina contine de doua ori mai multa vitamina C decat macesul si de 10 ori mai mult decat citricele. In fructele coapte continutul depaseste 400 800 mg la 100 g suc proaspat. Alte vitamine prezente in fruct sunt A, B 1, B 2, B 6, B 9, E, K, P, F. Mai regasim celuloza, betacaroten (intr un procent net superior celui din pulpa de morcov), microelemente ca fosfor, calciu, magneziu, potasiu, fier si sodiu, uleiuri complexe, etc. Efectele benefice ale acestei plante sunt cunoscute inca din antichitate. In China de exemplu, medicina traditionala o recomanda in tratamentul bolilor digestive. Pe continentul european, exista insemnari privind importanta catinei ramase de la Dioscorid si Teophast.

• In prezent, de la catina se obtin urmatoarele produse: ceaiuri din fructe, muguri, frunze si • • chiar scoarta, siropuri de fructe, ulei de fructe. Acesta din urma este si cel mai valoros din punct de vedere medical. Uleiul de catina este utilizat in tratamentul unor afectiuni precum: ulcerul gastric si duodenal, alergiile, diarea, urticaria, reumatismul, afectiunile neuroendocrinologice, circulatorii, hepatice. Are o actiune reconfortanta, chiar cu efecte usor narcotice. De asemenea se mai foloseste in alcoolism, anemii, astenie si stres. Se utilizeaza si in geriatrie cu rezultate spectaculoase. Cu catina se mai trateaza afectiunile oftalmologice, coronariene, hipertensiunea arteriala si gingivitele. Prin prelucrari in laboratoarele farmaceutice din catina se obtin tratamente extraordinare pentru tratarea: depresiilor, bolii Parkinson, tumorilor, adenoamelor si leucemiei. Mugurii de catina au efect afrodisiac. Catina este si un foarte bun antiinflamator si inhiba pofta de mancare in cazul unor tratamente ale obezitatii. Prin prelucarea fructelor in industria alimentara se obtin produse foarte apreciate cum ar fi suc, nectar, sirop, gem, jeleu, dulceturi, peltea, lichioruri, diverse bauturi alcoolice. • Datorita capacitatii mari de drajonare, catina alba se utilizeaza pentru consolidarea terenurilor in panta, dar si sub forma de gard viu, avand in vedere numerosii spini puternici care impiedica patrunderea iepurilor si a altor animale in spatiile care necesita protectie (livezi, podgorii, diverse culturi).

Captalan • Captalan are frunze mari putind depasi 80 cm, rotunde si cu baza cordata, • • margine dintata, pe fata flabre, iar pe spate cu peri mici si desi care nu se ruleaza; petiol lung de 30 80 cm, gros si canaliculat la P. hybridus si compact la P. kablikianus. Frunzele contin ulei volatil, mucilagii, inulina, rezine, tanin, o substanta amara de natura glicozidica, substante de natura proteica, acid a aminoadipic, saruri minerale. Actiune farmacodinamica utilizari terapeutice: In trecut aceste specii datorita proprietatilor diuretice si diaforetice au fost utilizate in boli infectioase, in special in pesta, de unde si denumirea populara la unele popoare. Alte date se refera la utilizarea preparatelor de Petasites ca expectorant in bronsitele catarale, ca antiasmatic, ca hipotensiv etc. Cercetarile stiintifice din ultimele doua decenii au confirmat efectele hipotensive in unele forme de hipertensiune arteriala si actiunea antispastica a unor extracte sau subtante pure obtinute din aceste specii. • La specia P. hybridus componenta predominanta este furanopetazina. Cercetarile farmacodinamice efectuate asupra speciilor romanesti au pus in evidenta o actiune antispastica intensa de tip papaverinic (de tip musculotrop), fapt care deschide perspectivele valorificarii terapeutice acestor specii atat de raspandite in Carpati.

Cicoare este o planta usor adaptabila ce adevereste prezenta ei pretutindeni, in campie, prin pajisti, pe marginea drumurilor, si a cailor ferate, in poienele din padure, are multa nevoie de umeditate si luminozitate, prefera solrile cu textura mijlocie sau usoara, fertile, bogate in humus, profunde cu reactie neutra. Creşte din luna mai până în luna octombie, începutul lunii noiembrie. In scopuri medicinale pot fi utilizate partile aeriene, care se recolteaza in prima parte a perioadei de inflorire a plantei, in lunile iulie august, cand tulpinile nu au intrat in faza de lignificare. Pentru ca produsul sa fie de calitate superioara se taie si rozeta de frunze bazale. Radacinile se recolteaza in septembrie octombrie. Boli in care se utilizeaza in furunculoza si acnee (sub forma de ceai, in asociatie cu radacina de brusture si iarba de trei frati patati). & In angiocolite, deschinezii biliare, constipatii cronice, in alimentatie planta este cultivata pentru prepararea cafelei de cicoare cu proprietati gastrice. Uz intern: angiocolita, colicistita, tuse, insuficienta cardiaca, seboree. Uz extern: vindecarea rănilor şi tăieturilor. Decoct 2 lingurite de radacina maruntite în 200 ml apa rece, se fierbe 5 minute, se bea caldut în 3 reprize, inainte de mesele principale. O cura de 2 saptamini cu ceai de cicoare ajuta uimitor la cresterea secretiei de bila, a celulelor hepatice diminuate, mai ales în cazul consumatorilor de alcool.

Coada soricelului este o planta absolut nepretentioasa la conditiile mediului, ceea ce a facut o des intalnita in toate zonele din intreg teritoriul tarii. O puteti vedea atat in poieni, fanete, margini de padure, cat si margini de drum si cai ferate, soluri nisipoase relativ umede, insorite sau umbrite, in regiuni stancoase sau de campie. Florile sunt albe sau trandafirii şi au în soare un parfum aromatic, acrisor. Creşte din luna aprilie până la sfârşitul lunii septembrie. Se recoltează inflorescenţele şi partea aeriană a plantei în perioada de înflorire. Preferabil ca florile să fie colectate separat de frunze, fiindcă au o utilizare diversă. Florile trebuie culese în soare puternic, căci atunci le creşte conţinutul de uleiuri volatile. Este foarte binevenită în tratamentul ciclului neregulat, ameliorează starea femeilor aflate în menopauză, probleme în privinţa sănătăţii organelor genitale, inflamaţii ale ovarelor. Uz intern: stimularea poftei de mâncare, anorexie, bronşite, tuse, rinite, rinosinuzite, alergii, sedativ, colici hepato biliare, deschinezie biliară, balonări, cistite, ascaridioză, ulcer gastric, ulcer duodenal, cancerul organelor genitale, boli de ochi, hemoragii nazale, osteoporoză, hemoragii stomacale. Uz extern: afecţiuni vasculare, exeme, arsuri, contuzii, răni purulente, ulceraţii, hemoroizi, fisurile sânilor, abcese dentare, astm bronşic, mâncărimi vaginale, leucoree, prolaps uterin. Infuzie: o linguriţă de plante mărunţite se opareşte cu ¼ litru de apă, se lasă puţin în repaos. Tinctură: florile culese pe timp însorit se întroduc, fără a fi îndesite, într o sticlă până la gât, se toarnă rachiu de secară sau fructe de 38 40°, se lasă să stea 14 zile la soare

Coada calului Coada calului este constituita din tulpini sterile, subtiri, brazdate de 6 – 19 coaste pronuntate, aspre, cu lacuna centrala mica. Vaginile (tecile ) sunt cilindrice, de culoare verde, cu 6 – 19 dinti mai inchisi la culoare. Ramurile sunt de obicei simple, rar ramificate, de obicei 4 muchii adanci şi fara lacuna centrala, aspre la pipait. Fara miros, fara gust, mestecata intre dinti scartaie. Nu se admit parţi brunificate, resturi de rizomi sau alte specii de Equisetum. Pentru a evita confuzii si substituiri nu se admit tulpini fertile, desi sub aspect farmacodinamic si acestea au actiune similara tulpinilor sterile. Dintre componentele principale identificate mentionam acidul sicilic 5 – 7 % in materia prima uscata, din care 10 – 20 % se afla sub forma solubila, o saponina equisetonina (cca 5 %) substanta cu proprietati slab hemolitice care prin hidroliza da arabinoza, fructoza si equisetogenina. Alaturi de aceste componente principale, planta mai contine galuteolina şi izoquercetina, substante de natura flavonoidica, alcaloizii 3 metoxipiridina, nicotina, palustrina si palustridina, articulatidina si izoarticulatidina – substante de natura glicozidica considerate ca antivitamine B 1, o fitouterina b sitosterolul, acid malic şi oxalic, gliceride ale acizilor stearic, linoleic, linolic si oleic, dimetil sulfone, vitamina C si urme de ulei volatil. In sporii de E. arvense si E. maximum au fost identificati acizi cu lant lung a, w dicarboxilici prezenti în fractiunea lipidica. Utilizari terapeutice: Unii autori atribuie efectele diuretice prezentei acidului silicic, iar altii equisetoninei. S a demonstrat pe cale experimentala ca fractiunile extrase in alcool au o actiune diuretica puternica fata de extractele apoase obtinute la cald, deoarece in timpul fierberii substantele organice responsabile de actiunea diuretica s ar distruge. In ceea ce priveste actiunea hemostatica cunoscuta inca din antichitate, cercetarile efectuate “ in vitro ” au demonstrat ca sucul celular proaspat de E. maximum, care are, dupa cum s a aratat, o compozitie chimica foarte asemanatoare speciei E. arvense, are actiune anticoagulanta. In schimb, sucul celular proaspat “in vivo” administrat la animale de laborator are actiune coagulanta a sangelui. Dupa neutralizare, acest suc se separa in doua fractiuni, un precipitat şi o solutie limpede.

S a demonstrat, de asemenea, ca precipitatul are actiune coagulanta, in timp ce lichidul limpede rezultat in urma neutralizarii, anticoagulanta. Cercetarile recente atribuie actiunea anticoagulanta “in vitro” prezentei acizilor fosforici si aconitici, acizi care in organismul animal se inactiveaza repede, ramanand numai substante cu proprietati coagulante. Aceste experimentari demonstreaza actiunea coagulanta si justifica utilizarea extractelor fluide din E. arvense si E. maximum ca hemostatic in metroragii, menoragii, epistaxis sau hemoragii de alta natura si in tratamentul hemoroizilor. In prezent, preparatele din aceste doua specii se utilizeaza in primul rand pentru actiunea diuretica si decloruranta si in tratamentul hemoragiilor mentionate. Contraindicate, la cei cu litiaza renala, preparatele din speciile de Equisetum mentionate se utilizeaza ca remineralizant adjuvant in tuberculoza pulmonara. Actiunea hemostatica este explicata de unii autori printr o marire a numarului de eritrocite, ceea ce este valabil mai ales in tratamentul anemiei secundare post hemoragice, in timp ce anemiile primare ( cloroza şi anemie hipocroma ) nu se constata nici o actiune. S au obtinut rezultate bune in anemiile secundare la bolnavii de neoplasm gastric, metroragii, endometrice si ulcer gastric, in schimb nu s au obtinut rezultate in anemia alchilica si in cloroza. Equiseti herba intra in compozitia ceaiurilor antireumatic, diuretic nr. 2 si 3.

Chimion • Chimion – fructe ovoide – oblongi, usor arcuite, formate din doua achene prinse pe un carpofor • • • bifidat. Au 3 7 mm lungime, 1 1, 5 mm grosime, de culoare cenusie bruna, fiecare achena avand cate 5 coaste bine distincte, echidistante, mai deschise la culoare. Culoarea achenelor este cenusie bruna. Mirosul caracteristic, puternic aromat, gustul intepator, amarui. Fructele contin 3 7% ulei volatil format din 50 60% carvona, 30% limonen, dehidrocarvona, dihidrocarveol, 10 20% lipide, 20% substante albuminoide, 5 6% substante minerale, amidon, glucide, rezine, tanoizi etc. Utilizari terapeutice: Fructele au proprietati stomahice, carminative, galactogoge si stimulente. Se administreaza in doze de 0, 5 2 g pe zi, in mai multe reprize sub forma de pulbere sau infuzie. Se administreaza la copii mici, pentru combaterea colicilor cat şi la mamele care alapteaza. Sub acest aspect se considera ca este cel mai important produs vegetal, cu actiune carminativa. Fata de fenicul si anason, efectul carminativ al produsului poate fi astfel caracterizat: Carvi fructus, Foeniculi fructus, Anisi fructus, actiune ce descreste de la chimion la anason in aceeasi masura in care actiunea expectoranta creste. Actiunea carminativa este foarte importanta, deoarece pe de o parte, prin indepartarea meteorismului se actioneaza asupra starii psihice a bolnavului, iar pe de alta parte se intervine cauzal asupra bolii, prin aceea ca inima si vasele sunt degrevate, lucru deosebit de util mai ales pentru bolnavii cu insuficienta cardiaca sau scleroza coronariana. • Pe de alta parte, chimionul este si un condiment important. Actiunea carminativa provoaca declansarea secretiei gastrice, influenteaza peristaltismul intestinal, tensiunea arteriala si chiar functiile cordului.

Coriandru • Coriandru are fruct glabru, globulos sau sferic cu diametrul de 4 5 mm, cu • • • carpofor intreg si doua mericarpe (achene) concave la partea comisurala si convexe la partea exterioara, de cele mai multe ori unite. Fiecare mericarp este prevazut cu 5 coaste primare longitudinale, flexuos ondulate si 4 coaste intercalate pronuntate si crenelate. In partea superioara a fructului se observa stilopodul. Fructele au culoare galbena sau galbena maronie deschis. Mirosul si gustul la fructele uscate aromat, caracteristic, placut. La cele verzi dezagregabile. 0, 20 1% ulei volatil format din 60 70% d linalol sau coriandrol, geraniol, cimol, pinen, terpinen, felandren, dipentene, acid petroselinic etc. ; 15 20% lipide, 10% amidon, 4 5% substante minerale, pectine etc. Utilizari terapeutice: Actiune carminativa si stomahica, utilizat si corectiv pentru unele medicamente (uleiul volatil). Are proprietati bactericide si fungicide. Utilizat si in industria alimentara ca aromatizant si condiment. Indicat in anorexii si dispepsii. • Intra in compozitia ceaiului contra colicilor pentru copii, in ceaiul gastric nr. 2 si in ceaiul tonic aperitiv. Intra si in compozitia apei aromatice cu care se prepara apoi tinctura de malat de fier.

Crusin • Crusin Conform monografiei din farmacopee, produsul Frangulae cortex este format din • • scoartele recoltate de pe ramurile si trunchiurile in virsta de 3 4 ani ale arbustului Rhamnus frangula, din familia Rhamnaceae. Se prezinta sub forma de fragmente plate sau rasucite in tuburi şi jgheaburi. Suprafata externa este acoperita de crapaturi neregulate si lenticele albicioase, alungite transversal. Fata interioara este fin striata longitudinal. In ruptura este mai neteda catre exterior si fibroasa catre interior. De obicei, prezinta lungimi de 15 30 cm, grosimea scoartelor fiind de maximum 2 mm. Culoarea externa este brun cenusie, adesea cu pete albe datorita lichenilor, pe cand fata interna este portocalie sau brun galbuie la scoartele mai vechi. Daca se zgarie fata externa apare imediat, in profunzime, un strat de culoare rosie. Gustul este la inceput mucilaginos, apoi usor amar, slab astringent, iar mirosul este slab. Prin stropire cu solutie diluata de hidroxid de potasiu sau sodiu sau cu apa de var, suprafata interna se coloreaza in rosu visiniu. Scoarta de crusin contine ca principii active 2 6 % antracenozide si agliconii lor. Acestia se gasesc in cantitati mari in scoartele mai in varsta, recoltate de pe trunchiul arbustului, cantitatea maxima acumulandu se la inceputul perioadei de vegetatie, primavara. Contin glicozide antrachinonice : glucofrangulozida si frangulozida. In scoarta proaspata nu exista insa forme antrachinonice, demonstrat de faptul ca acestea nu dau reactia Bornträger, decat dupa oxigenarea cu apa oxigenata. Se admite ca in scoarta proaspata se gaseste o diantrona care in timpul uscarii este oxidata la antrachinona. Aceasta este bis glucozidoramnozida frangulaemodol di hidrodiantronei. In timpul procesului de uscare oxidare diantrona se scindeaza in doua nuclee antrachinonice, rezultatul fiind glucozido ramnozida frangulaemodolului. Deoarece ramnoza este legata glicozidic de frangulaemodol, in pozitia 6, atat sub forma alfa cat si beta glicozidica, exista doua combinatii asemanatoare care difera numai din punct de vedere sferic si care se numesc glucofrangulozida A si B. Prin hidroliza enzimatica, molecula de glucoza se scindeaza usor, ramanand combinatia ramnozidica, respectiv frangulozidele A şi B. Mai departe, eliberand si molecula de ramnoza, ramane agliconul frangulaemodolul.

• Alaturi de substantele aratate mai sus au mai fost identificate glicozide ale • • crizofanolului si fiscionei, de asemenea diantrone, dar cu mai mica semnificatie din cauza cantitatilor reduse. Scoarta de frangula mai contine o serie de substante ca principii amare, mucilagii, o saponina, sitosterol, flavone si chiar urmele a doi alcaloizi peptidici, denumiti frangulina si franganina, tanozide, ceruri si saruri minerale. Cercetarile mai recente efectuate in tara noastra au pus in evidenta 1 sau 8 monoglucozidemodina. Scoarta de frangula se administreaza ca laxativ sau purgativ, in functie de doza. In stare proaspata poseda actiune drastica cu colici şi vomismente, din care cauza este utilizata numai dupa uscare. Actiunea laxativa se manifesta la cca. 10 ore de la administrare prin stimularea motilitatii intestinului gros. Glucozidele pure, extrase din scoarta de frangula, determina o actiune relaxanta asupra ansei intestinale si numai extractele totale actioneaza prin marirea peristaltismului intestinal. Acesta se explica prin prezenta agliconilor oxidati in extracte, deoarece glicozidele pure, in absenta unei enzime hidrolizante, nu au actiune purgativa. Prin pastrare timp de un an sau uscare timp de o ora la 100°C, formele reduse, sub actiunea unei enzime oxidante termostabile, sunt trecute in forme antrachinonice lipsite de actiune emetica si spastica. Daca urina este alcalina, se va colora, la administrarea de preparate de frangula, in rosu. Produsul intra in compozitia unor specialitati si anume, sub forma de extract uscat in Carbocif, in Cortelax, Laxatin si in Lichiorul purgativ. De asemenea asociat cu alte produse vegetale, face parte din compozitia ceaiului hepatic, laxativ antihemoroidal si al pulberei laxativ purgativa.

Dud • Dud este un arbore înalt de aproximativ 15 m, cu frunze asimetric lobate şi • • • fructe dulci fade, albe (Morus alba) sau negru roşiatice (Morus nigra). Îl întâlnim pe tot întinsul ţării în regiunile de câmpie şi dealuri joase. În scopuri terapeutice se utilizează frunzele fără peţiol recoltate în mai şi iunie prin ciupire sau prin strângere, iar fructele mature proaspete. Boli în care se utilizează: diaree, diabetul zaharat, gastrită, ulcerul gastric şi duodenal, în cazul afecţiunilor pulmonare, cât şi la angine, stomatite, afte. Fructul bine copt se recomandă contra constipaţiei; fructele proaspete sub formă de sirop au efect laxativ şi usor diuretic. Infuzie: o lingură de frunze tocate, opărite cu 250 ml de apă clocotită. Se bea în 3 reprize după mesele principale, iar pentru diabet nu se îndulceşte cu zahar, ci cu zaharină sau ciclamat de sodiu. Sucul fructelor extras înainte de completa maturitate conţine 20 25 g acid citric la litru (se utilizează în sirop astringent pentru gargare contra anginelor, stomatitelor şi aftelor)

Dracila • Dracila mai este numita popular macris spinos, macris iepuresc, agris rosu. Aspectul • • • sau este de nuiele plecate din una si aceeasi radacina si in unele cazuri intalnim tulpini groase in diametru de 5 6 cm din care pleaca nuiele ajungand la o inaltime de 2 m. Aceste nuiele au ramurile acoperite cu ghimpi tripli, divergenti, ramuri de culoare rosie cand sunt tinere, dar cand se intareste, coaja lor se schimba in cenusiu murdar, iar lemnul este galben. Frunzele de dracila sunt adesea rosii, ovale si dispuse in fascicole care pornesc din acelasi loc cu ghimpi si struguri florali. Aceste flori sunt galbene cu miros neplacut si atarna in jos. Fructele sunt boabe ovoide, de culoare rosie aprinsa si au un gust acrisor si placut. Creste indeosebi prin tufisuri si lunci, spontan pe coaste etc. Recoltarea se face in mod deosebit asupra coajei, in perioada septembrie octombrie. Compozitia chimica a coajei de dracila consta in: alcaloizi, berberina (in mare cantitate), berbamina si oxiacanthin vinetin etc. Medicina stiintifica a constatat o stimulare a aparatului circulator si a respiratiei atunci cand se foloseste aceasta. Astfel, in starile de epuizare acuta sau cronica, circulatia sangelui se imbunatateste, pulsul devenind mai sanatos, iar respiratia mult mai usoara. Actiunea sa nu este violenta, dar foarte pretioasa. Dr. Riperger, dr. Newton si dr. Lippe o pretuiesc indeosebi ca un mare potrivnic al calculilor biliari. De asemenea, au actiune antiinflamatorie asupra ficatului, vezicii biliare, rinichilor si a basicii udului. Diminueaza durerile menstruale.

• • Degetelul sau degetelul lanos se intalneste si in tara noastra in flora spontana, in tufisuri, poieni si locuri pietroase. Este o planta bienala sau perena. In anul 1 formeaza o bogata coroana de fruzne, iar ijn anul urmator formeaza una sau mai multe tije floriefere, inalte de 30 70 cm, lanoase in partea superioara. Frunzele bazale sunt alungit lanceolate, lungi de 15 20 cm, cu marginile intregi, slab ondulate si dintate; cele de pe tulpina sunt alterne, eliptic lanceolate, sesile (fara peri). Florile sunt grupate intr un racem spiciform, terminal, glandulor lanos, lung pana la 25 cm. Infloreste din iunie pana in august. Fructul este o capsula ovoida lunga de circa 1 cm. Semintele sunt de forma prismatica, ruginii, lungi de 1, 5 mm si cu diametrul de 1, 6 mm. Semintele rasar in 6 zile daca se mentine o temperatura de 22 26 grade celsius si in 12 14 zile la o temperatura medie de 18 grade celsius. Rasaritul debuteaza izolat la pragul de 5 grade, si are loc in masa la temperatura de 10 grade. Fata de umiditate, degetelul nu are pretentii mari, fiind o planta rezistenta la seceta. Solurile potrivite sunt cele fertile, cu un drenaj bun, cu textura mijlocie. • Se recolteaza frunzele, in primul an. Prima recoltare se face la inceputul lui iulie, cand acestea sunt bine dezvoltate, iar a doua in septemrbie octombrie, in functie de vreme. Recoltarea se va face intr o zi cu cer senin, fara umiditate atmosferica excesiva.

Feriga dulce • Buruiana dulce, ferecei, feriga dulce, feresea, feriga, • • feriguţă, feristei, iarba dulce de munte, iarba dulce de pădure, iarba şarpelui, lemn dulce, navalnic, rădacină dulce de munte, spasul draculuieste. O plantă întâlnită în zonele stâncoase, umbrite şi umede, în păduri din regiunea montană şi submontană. Calităţi curabile poseda rizomul acestei plante care se recoltează din luna mai pâna în octombrie. Uz intern boli ale vezicii urinare, ale rinichilor, tuse cronica, constipaţii cronice, insuficienţă hepatică, gastrită.

• • • Frag creste prin locuri insorite, cu tulpinile serpuind prin iarba, fragul isi ridica floricele albe printre frunzele trifoliate. Pe masura ce florile se trec, bobite mici, rosii, dulci acrisoare si placut parfumate apar si te imbie sa le culegi. Fructele sunt bogate in vitamina A, acid salicilic si saruri minerale. Consumate proaspete, ele sunt reconfortante pentru organism. Medicina stiintifica le atribuie proprietatea de a elimina acidul uric din sange, fapt pentru care se recomanda folosirea lor in tratamentul gutei si a bolilor de rinichi. Frunzele uscate Folium Fragariae contin tanin, un fenol (fragarina), flavone, putin ulei volatil, vitamina C, substante minerale, zahar. Sub forma de ceai (o lingurita doua la o ceasca cu apa), frunzele se recomanda ca astringent in tratamentul diareei si ca diuretic in diferite boli de rinichi si basica udului. Datorita fragarinei, ele au proprietati dezinfectante (bactericide). In amestec cu frunzele de afin, zmeur si mur, frunzele de frag dau un ceai alimentar placut. Frunzele de frag intra in compozitia ceaiului aromat, o bautura placuta, folosita in scop alimentar. • Infuzie: o linguriţă de frunze la 200 ml apă clocotită, din care se beau 2 ceaiuri pe zi. Sucul: se pregăteşte din 200 g fructe spălate şi zvântate care se storc prin tifon, apoi se îndulcesc cu 5 g zahăr şi se consumă imediat. Gelatină: 250 g fructe proaspete, 20 g zahăr, 1. 5 foi gelatină şi 75 ml apă. Se extrage sucul din fructe, iar resturile se fierb cu 50 ml apă se strecoară. În jumatate din lichidul fierbinte rezultat, se dizolvă gelatină muiată în apă rece, se amestecă bine, apoi se răstoarnă într o formă umezită şi se dă la rece.

Frunze de nuc • Frunze de nuc foliole, oblong ovate, acute sau scurt acuminate, cu marginea intreaga, • • formeaza frunze imparipenat compuse, cu 5 9 foliole. Sunt glabre pe fata superioara prezentand pe fata inferioara, la jonctiunea nervurilor, peri tectori si glandulari. Lungimea foliolelor este de 6 15 cm, latimea de 3 8 cm, culoare verde inchis pe fata superioara, mai deschise pe partea inferioara, cu tendinta de brunificare in timp. Gust astringent si amarui, este usor aromat caracteristic. Foliolele contin pana la 10% taninuri elagice si derivati de naftochinona, acestia din urma constituind principiile active ale produsului vegetal. Ca derivati de naftochinona, frunzele de nuc contin iuglona, hidroiuglona si 0 glicozidele acestora. In plus, contin acid cafeic, p cumaric, ascorbic, glicozide flavonice si mici cantitati de ulei volatil ( pana la 0, 25% ) constituit din limonen, 1, 8 cineol, a si b pinen, linalool, borneol, carvona, acetat de bornil, p cimen, iuglona. Iuglona libera este instabila, polimerizandu se rapid, cu formarea unor pigmenţi brun negri şi care coloreaza fibrele textile in nuante de brun. Astringent datorita taninurilor, cu proprietati usor hipotensive, hipoglicemiante si antialergice. Se foloseste in preparate dermatologice, mai ales in dermatozele copiilor. Uleiul din seminte format din acizi grasi din care peste 50% acid linoleic este recomandat in alimentatia dietetica pentru prevenirea aterosclerozei. • Foliolele de nuc intra in compozitia ceaiurilor antidiareic si dietetic. Datorita formarii unor combinatii coloratii cu proteinele dermice, in nuante de brun, iuglona , ca si extractele obtinute din frunze si mai ales din mezocarpul fructelor, se folosesc in cosmetica pentru prepararea unor lotiuni si creme pentru pigmentare artificiala a pielei, dar si pentru obtinerea unor vopsele si sampoane colorante pentru par. De asemenea, frunzele de nuc proaspete, plasate in incaperi, dezvolta, datorita continutului in iuglona, proprietati insecticide.

Galbenele • Galbenele planta cu tulpina inalta, ramificata si paroasa, cu flori centrale, • • tubuloase, de culoare galbena. O putem întâlni în întreaga ţară pe terenuri necultivate, pe marginea drumurilor, a căilor ferate şi pe lângă garduri. Se recoltează florile fără codiţe când sunt complet dezvoltate. Recoltarea se face succesiv 3 4 zile, după ce se ridică roua şi până seara se usucă în straturi subţiri, la umbră. Uz intern: gastrite hiperacide, ulcer gastric, ulcer duodenal, colecistită, icter infecţios, ulceraţii canceroase, inflamaţii ale colonului, hemoroizi, vermifug, boli de ficat, cicatrizant intern, dismenoree. Uz extern: leucoree, trichomoniaza, acnee, arsuri, degerături, răni purulente, cancerul pielii, leziuni ulceroase ale sânilor, cancer mamar, boli tegumentare, micoze, osteoporoză. Infuzia: 2 linguriţe cu vârf de floare uscată la 300 ml apă clocotită. Din infuzie se bea călduţ ceaiul de 3 ori în decursul unei zile înainte cu o jumătate de oră de masă. O infuzie mai concentrată se prepară din 4 linguri de flori la 200 ml apă din care se beau 3 linguri pe zi. Tinctură: se poate obţine din florile proaspăt culese care se introduc într un recipient de sticlă de circa 1 litru, peste care se toarnă alcool până se acoperă florile. Vasul se asează în apropierea unei surse de caldură sau la soare unde trebuie să stea timp de 2 săptămâni. Pentru reglarea ciclului menstrual se pot lua de 3 ori pe zi câte 30 picături de tinctură în puţină apă.

Alifie: se înfierbântă 100 g de untură de porc nesîrată, peste care se pun 20 g de flori proaspete, se lasă să prăjească la foc mic. Se amestecă încet timp de 10 minute apoi se dă tigaia la o parte şi se lasă să stea aşa până a doua zi când se încălzeşte din nou amestecul şi se filtrează printr un tifon, într un borcan, în care se stoarce şi rezidul rezultat din prăjirea plantei. Se aplică alifia, în straturi subţiri în zonele cu arsuri şi degerături. Băile de şezut: 30 g de flori proaspat culese se lasă să stea în apă rece timp de 24 ore. După acest timp se fierb timp de 10 minute în apa în care au stat şi se adaugă în apa de baie din cada până la nivelul de 25 30 cm, atât cât să ne acopere şoldurile. Băile de şezut vor dura timp de 10 15 minute şi se fac de două ori pe zi timp de 12 zile.

• • • Gentiana este o planta vivace, inalta de 20 60 cm, cu o tulpina dreapta, cilindrica, slab muchiata, neramificata, glabra si goala la interior. In pamant are un rizom lung din care pornesc numeroase radacini. Frunzele sunt mari, ovale, opuse, sesile, cu 5 nervuri proeminente, iar cele de la baza petiolate. La subsuara frunzelor se gasesc florile, de culoare galben deschis si cu puncte brune. Petalele in numar de 5 sunt unite intre ele, formand un tub lung. Infloreste in lunile iulie septembrie. Creste pe stanci si prin pasunile alpine. Incepand din luna august si pana tamna tarziu se recolteaza rizomii cu radacinile. Radacinile recoltate primavara dau un produs mai slab in principii active. In scopuri medicinale, rizomii si radacinile se usuca imediat dupa recoltare. Ei se aseaza in straturi subtiri, intr un puternic curent de aer, la soare sau incaperi aerisite. Rizomii si radacinile mai groase se despica, iar cele lungi se scurteaza. Uscare artificiala se face la o temperatura de 40 60 grade C. Din 3 5 kg radacini proaspete se obtine 1 kg produs uscat. Radacina de gentiana se foloseste pentru stimularea poftei de mancare. Radacina fermentata se foloseste in industria de lichioruri. Intern: cresterea secretiilor gastrice si cresterea rezistentei organismului.

Ghintura • Ghintura creste in regiunea alpina a tarii. Gentiana lutea, cu florile de • culoare galbena, din cauza raritatii sale, a fost declarata monument al naturii. Gentiana punctata are florile galbene cu puncte brune. Aceste doua specii sunt numite popular: entura, dintura, intura si ochincea. In regiunea subalpina intalnim Gentiana asclepiadea, cu florile albastre, careia poporul ii spune lumanarica pamantului, besicuta, doi frati, intura, lumanarica albastra, taietura. Proprietatile ghinturei de a vindeca anumite boli sunt cunoscute inca din cele mai vechi timpuri. De la ea se foloseste radacina Radix Gentianae care contine o cantitate mica de ulei volatil si o serie de glicozizi ca: gentiopicrina, amarogentiina, cu proprietati tonice aperitive si stomahice, precum si materii colorante (gentisina) s. a. Sub forma de infuzie, decoctie, tinctura, sirop, vin, ghintura are insusirea de a excita secretiile gastrice, marind astfel pofta de mancare. In acelasi timp, in doze mici, ea este si un stimulent al sistemului nervos central, mareste secretia biliara, usurand astfel functiile ficatului. Radacina de ghintura are si proprietati vermifuge.

Grepfruit • Grepfruit este un fruct de care putem profita tot anul. • Soiul de culoare roşie este preferat de mulţi consumatori de citrice pentru că alungă rapid oboseala. Bogat în minerale, mai ales în fosfor, potasiu şi magneziu, dar şi în vitaminele C, B 1, B 2, PP (campioană este, fireşte, vitamina C), cu puţine calorii, 43 la 100 g, grepfrutul ţine departe de noi virozele şi răcelile. Este, de asemenea, un bun drenor hepatic şi renal, depurativ, aperitiv şi un tonic de renume. Nutriţioniştii îl recomandă în artrită, fragilitate capilară, insuficienţă biliară, afecţiuni febrile şi pulmonare, intoxicaţii, anorexie şi oboseală. O cură, sub formă de suc, de 3 pahare, înainte de masă, ne ajută să traversăm mai uşor sezonul rece.

Hrean • Hrean este o leguma cu radacina groasa, ramificata si adanca de culoare galbuie, cu • • interiorul alb, tulpina putandu i ajunge pana la 1 2 m. Are gust si miros intepator, si de aceea este folosit cel mai des ca si condiment. Frunzele interioare sunt mari, oval lanceolate, de regula intregi, iar frunzele superioare sunt lanceolate si au marginea inchisa. Florile sunt mici de culoare alba, iar fructele sunt silicule globuloase sau alungite (circa 5 mm)si de cele mai multe ori sunt seci. Este o planta spontana in semanaturi dar se poate si cultiva. Aroma hreanului este atat de puternic intepatoare incat iti dau lacrimile. Dar hreanul este un excelent diuretic, si foarte indicat pentru problemele de digestie. Se poate combina hreanul cu miere pentru a trata naturist tusea si astmul, fiind un bun expectorant, calmant in problemele respiratorii. Extern poate fi utilizat in atenuarea durerilor si a lipsei de mobilitate cauzate de reumatism, eliberand disconfortul prin stimularea debitului sanguin catre zonele inflamate. Pentru problemele respiratorii se utilizeaza mixturile pe cale orala cu planta in stare proaspata pentru a nu si pierde aroma. Pentru durerile reumatice se foloseste punandu se sub forma de compresa, taiat sau ras. Nu trebuie folosit in cantitati exagerate pentru ca poate produce disconfort digestiv sau transpiratii abundente. Aceasta planta deosebita si mai putin cunoscuta este si un cautat condiment, atat in stare proaspata cat si preparat in otet si in combinatie cu sfecla rosie sau mustar.

• • • Ienupar prefera locurile luminoase, cu umiditate atmosferica ridicata, rezista la ger si seceta, nepretentios fata de sol. Ienuparul creste in locurile stancoase, prin pasunile din regiunile muntoase si se mai numeste anaperi, archis, cetina, finior, ialovat, jireapan, jneapan, turtel. Fructele sale Fructus juniperi sunt folosite in medicina. Ele contin ulei volatil, care le da un miros placut de rasina, zaharuri, acizi organici (fumaric, acetic, oxalic), saruri de potasiu si calciu, precum si un principiu amar (iuniperina). Din fructele de ienupar se prepara un ceai care actiune diuretica si antiseptica, dand bune rezultate in bolile de rinichi si basica udului. Gravidele si bolnavii care prezinta inflamatii manifestate prin urinare cu sange vor evita folosirea lui. Ceaiul din fructele acestei plante se mai recomanda in bronsitele acute si cronice, usureaza tusea, mareste pofta de mancare, restabileste activitatea digestiva, inlatura dispepsiile de fermentatie, micsoreaza balonarile stomacului, mareste puterea de transpiratie, eliminand astfel toxinele din corp si pe aceasta cale. Primavara se recomanda o cura de fructe de ienupar sub forma de decoct (10 20 boabe la 1 l de apa). Infuzia se prepara din 10 g (2 lingurite) fructe la 200 g apa, din care se iau 3 4 linguri pe zi. Asociate cu frunze de mesteacan, fructele de ienupar isi maresc actiunea diuretica. Frictiunile cu uleiul de ienupar in amestec cu spirt, in proportie de 1 g ulei volatil la 100 g spirt, calmeaza durerile provocate de reumatism, lumbago si diferite stari nevralgice. Frictiunea se mai poate prepara si astfel: o mana de fructe zdrobite se amesteca cu cca. 100 g alcool, iar dupa cateva zile se adauga 1 l otet de vin. Dupa o macerare de 7 8 zile se strecoara si se intrebuinteaza la nevoie in stari febrile. Fructele intra in compozitia ceaiului antireumatic. Uz intern: bronşite cronice, enterocolite, diabet, acnee, eczeme, litiază vezicală, reumatism, hepatită epidemică, anorexie, edeme renale, edeme virotice, edeme cardio renale, gută, hidropizie (acmulări de lichid în ţesuturile şi seroasele organismului, ca pleură, pericard, peritoneu, articulaţii). • Uz extern: reumatism, stimularea circulaţiei periferice, tuse, gripă, guturai. Pentru tratamentul intern, infuzia o preparaţi în felul urmator: 2 linguriţe de fructe la 200 ml apă clocotită din care se iau 3 4 linguri pe zi între mese (în raport de dureri). Pentru tratamentul extern se recomandă uleiul de ienupăr: 10 g de ulei de ienupăr se amestecă cu 100 ml alcool, într o sticlă în care se lasă timp de 4 5 ore, folosindu se doar seara la culcare pentru frecţii. Soluţia pentru frecţii se mai poate prepara şi astfel: o mâna de fructe zdrobite se amestecă cu circa 100 g alcool, iar după citeva zile se adaugă un litru de oţet de vin. după o macerare de 7 8 zile se strecoară şi se

• • • Iarba fiarelor are in pamant un rizom din care pornesc numeroase radacini. Planta are inaltimea de 30 120 cm. Frunzele sunt asezate opus, rareori cate 3 4 in verticil, au forma ovala, cu marginile intregi si ascutite la varf. Florile sunt asezate mai multe la un loc, intr un ciorchine la subsuara frunzelor. Culoarea lor este alba, usor galbuie, au 5 petale ovale, unite intre ele la baza. Fructele sunt alungite, ascutite la varf, avand forma unor pastai. Semintele prezinta la partea superioara o coroana de peri lungi, matasosi. Planta infloreste in lunile mai august. Creste prin fanete, livezi, luminisuri de padure, tufisuri si locuri pietroase. Radacinile se recolteaza primavara in momentul cand apar mugurii sau primele frunze si toamna cand planta s a uscat si fructele incep sa se deschida. Radacinile se intind in straturi subtiri la soare sau in incaperi bine aerisite. Pe cale artificiala se pot usca la o temperatura de 40 50 grade C. Din 4 5 kg radacini proaspete se obtine 1 kg produs uscat. Fiind o planta foarte toxica, se foloseste doar la recomandarea si sub observatia unui specialist.

Ipsorita • Ipsorita este o planta perena, cu tulpina gabra, acoperita la baza cu peri mici, • • • formand tufe. In pamant are un rizom gros pana la 8 cm, cu radacini numeroase, cilindrice, infipte adanc, lungi de 1, 5 2 m. Frunzele sunt lanceolate, opuse, ascutite la varf si cu marginea intreaga. Florile sunt mici, numeroase, de culoare alba sau roz, avand un caliciu scurt, tubulos, terminat cu 5 dinti. Corola are 5 petale, de doua ori mai lungi decat caliciul, iar staminele sunt in numar de 10. Infloreste din iulie pana in septembrie. Creste prin locuri nisipoase, pe coaste stancoase si pe marginea drumurilor. Radacinile si rizomii se recolteaza incepand din luna august pana in noiembrie. La maturizarea semmintelor, radacinile au cea mai mare cantitate de saponine. O data cu inghetul, saponinele incep sa scada. Radacinile si rizomii se usuca asezati intr un strat subtire pe cale naturala la soare sau incaperi cu o buna aerisire. Pentru ca uscarea inceata si de lunga durata face sa scada continutul in saponine, se recomanda uscarea pe cale artificiala la o temperatura de 40 50 grade C. Din 3 5 kg radacini proaspete se obtine 1 kg produs uscat. Se foloseste ca expectorant, iar in industria alimentara la prepararea halvalei si alvitei.

Lacramioara • Lacramioara o intalnim prin padurile de foioase, mai ales stejarete, tufişuri, • • • lunci, in regiunile de campie si dealuri, prefera solurile fertile cu umiditate ridicata. Este o plantă erbacee, perenă. Înfloreşte începând din luna aprilie şi până în iunie. Se recoltează frunzele în perioada înfloririi, dar mai ales în lunile aprilie mai, până la coacerea fructelor. Cel mai mare conţinut în principii active avându l înainte de deschiderea florilor. Este indicat ca frunzele să se recolteze pecât posibil fără peţiol pe timp uscat şi se usuca în strat subţire, prevenindu le de îngălbenire. Bolile în care se utilizează: afecţiuni cardiace, migrene de natura nervoasă, nevralgii, dureri de cap, ameţeli. Utilizări populare: Contra durerilor de piept, sub formă de ceai realizat din tulpinile florifere în spălarea copiilor slabi, având convingerea ca îi întăreşte. Ceaiul de flori se foloseşte ca leucoree.

Leurda • Leurda creşte numai pe câmpii bogate în humus şi umede, sub tufişuri, în păduri de foioase şi alpine. • • Frunzele leurdei răsar din pământ în lunile aprilie şi mai, uneori chiar mai devreme. Florile devin însă vizibile abia pe la mijlocul lui mai sau iunie. Frunzele tinere se adună în aprilie şi mai, deci înainte de înflorire, iar bulbii la sfârşitul verii şi toamna. Uz intern: hipertensiune arterială, ateroscleroză, hematurie, diaree acută şi cronică, balonări şi colici, tuberculoză pulmonară, hidropizie, helmintiaze, constipaţie. Uz extern: exeme, reumatism, scrofuloză, răni. Este indicată în curele depurative de primavară şi ajută la vindecarea bolilor cronice de piele. Sub forma de condiment: Frunzele proaspete de leurda se mărunţesc ca pătrunjelul sau ceapa şi se presară pe pâine, în supe, sosuri, salate şi mâncăruri cu carne. Tinctură de leurda: Frunzele sau bulbii tăiaţi mărunt se introduc într o sticlă până la gât fără a se îndesa, se toarnă deasupra rachiu de secară, sau orice alt rachiu de 38 40 % făcut în casa şi se lasă 14 zile în soare sau în apropierea maşinii de gătit. Se iau de 4 ori pe zi câte 10 15 picături în puţină apă. Vin de leurda: Se ia 1 pumn de frunze tăiate mărunt, se lasă sa dea câteva clocote în litru de vin alb, se îndulceşte după gust cu miere sau sirop şi se bea din acest vin peste zi, încet, înghitiţură după înghiţitură.

Lavanda • Lavandulae flos – flori uscate desprinse de pe pedunculii inflorescenţelor, de • culoare albastru violet. Florile au bractee ovate, brune, membranoase, caliciul cilindric, păros şi glandulos, cu peri glandulari unicelulari sau 8 12 celulari, au 4 6 mm lungime şi diametrul de 3 4 mm; de culoare violet cenuşiu cu 10 15 nervuri paralele, cu 5 dinţi mici dintre care doi mai dezvoltaţi. Corola bilabiată, de 5 8 mm lungime, de culoare albastră violetă, pubescentă şi glanduloasă, cu tubul aproape drept. Labiul superior este bilobat, cel inferior trilobat cu lobii obtuzi. Nuanţa florilor diferă de la albastru violaceu până la albastru deschis. Mirosul este plăcut, aromat, iar gustul uşor amărui. Florile proaspete conţin 0, 5 1% ulei volatil iar cele uscate 1 3%. Uleiul volatil conţine 44 50% acetat de linalil, butirat de linalil, geraniol, linalol în stare liberă, valerianat de linali, borneol, cumarină, etil n amilcetonă, nerol, furfurol, a pinen, cariofilen, acizi şi esteri etc. Florile mai conţin tanin, un principiu amar, substanţe minerale. Datorită componentelor din uleiul volatil, aceasta este un aromatizant puternic cu actiune antiseptică locală şi uşor antispastică. Florile au acţiune carminativă şi slabe efecte stimulente nervoase. Se utilizează intern pentru acţiunea carminativă, în tulburări digestive, în cefalee şi ca stimulent general sub formă de porţiuni, ca aromatizant şi corectiv. Intră în compoziţia ţigărilor antiasmatice. Uleiul volatil de levănţică este foarte mult solicitat în parfumerie şi cosmetică.

• • • Maces este foarte raspandit in tara in rarituri de paduri de foioase sau pe marginea acestora, prin poieni, pe coastele cu insorite, in pasuni si finete, pe vaile si luncile raurilor, pe marginea drumurilor. Fructele se recoltează în lunile august septembrie, înainte de căderea brumei, când măceşele capată culoarea roşu închis. Se recomandă în avitaminoze, enterocolite, litiază (calculoză) renală, tulburări de circulaţie periferică, antihelmintic, litiază biliară, helmintiază, deschinezie biliară, sedativ. Decoct 2 linguriţe de fructe zdrobite la 500 ml apă, se fierb 10 min. Fructele se introduc în momentul când apa începe a clocoti pentru conservarea vitaminei C. După ce se răceşte, ceaiul se strecoară printr o pânz şi se îndulceşte după gust. Se bea calduţ sau rece, în decursul unei zile. Sub formă de băutură răcoritoare obţinută prin amestecarea a 100 g măceşe spălate şi zdrobite, cu un litru de apă rece. Se lasă la macerat 12 ore, se strecoară prin pânză deasă, se adaugă 100 g zahar şi se completeaza cu apă până la un l. Se pastrează la rece. Fructele de măceş din care s au eliminat sâmburii şi perii, pulverizate şi amestecate cu miere de albine, se recomandă pentru eliminarea viermilor intestinali. Pulpa măceşelor suculentă şi dulce, mai ales după căderea brumelor, se utilizează pentru prepararea jeleurilor, a pastei de fructe se recomandă tuturor, mai ales convalescenţilor.

Macrisul iepurelui • Macrisul iepurelui sau macris de padure, macrisul caprei, trifoi • • • acru sau macrisul pasarilor, este o planta medicinala utila in tratamentul afectiunilor canceroase localizate la nivelul tubului digestiv precum si in afectiunile hepatice. Macrisul iepurelui este raspandit in principal prin paduri sau fanete, in zona de campie si deal, mai putin la munte. De la planta se folosesc florile care se usuca si se utilizeaza in diferite amestecuri, si frunzele care se consuma in stare proaspata. Ceaiul din frunze de macrisul iepurelui este folosit pentru a inlatura arsurile stomacale, iar sucul de frunze, proaspat, este folosit in tratamentul formelor de cancer gastric; cam 3 5 picaturi o data pe ora.

Maselarita • Maselarita este o planta anuala, uneori bisanuala, ierbacee, cu tulpina inalta de 20 100 cm, de • • • obicei ramificata. Intreaga planta este acoperita cu peri glandulosi vascosi, care i dau un miros neplacut ce dispare prin uscare. Frunzele sunt mari, lungi de 5 20 cm, cele aflate la baza tulpinii au petioli lungi, si inconjoara tulpina. Forma lor este ovala cu marginile adanc scobite. La forma bisanuala apare in primul an o rozeta de frunze foarte mari ajungand pana la 30 cm lungime. In anul urmator, in mijlocul acesteia creste o tulpina cu frunzele si florile. Florile n au codite, sunt asezate la subsuara frunzelor si ingramadite spre varful tulpinii. Caliciul si corola sunt in forma de tub, dilatat la varf. Caliciul are 5 dinti care la uscare devin intepatori. Corola are 5 petale de culoare galben murdar, cu vinisoare violete, dispuse in forma de retea. Fructul este o capsula ce se deschide printr un capacel (pixida) lasand sa curga numeroase seminte de forma unui rinichi (reniforme). Infloreste in lunile iunie august. Creste prin locuri necultivate, in jurul caselor, pe marginea drumurilor din regiunea de campie pana in cea de munte. De la plantele anuale se culeg frunzele tulpinale, in momentul aparitiei primelor flori. De la plantele bisanuale se aduna in primul an rozeta de frunze, de obicei in luna august. Este bine ca planta sa se culeaga dimineata, dupa ce roua s a ridicat, pentru ca atunci planta contine cea mai mare cantitate de alcaloizi. Frunzele de maselarita se usuca in straturi subtiri, intinse una langa alta, sau insirate pe sfoara ca frunzele de tutun. Uscarea se face pe cale naturala sau in uscatorii la o temperatura de 40 50 grade C. Din 7 9 kg frunze proaspete se obtine 1 kg produs uscat. Fiind o planta otravitoare, se foloseste numai cu avizul medicului. Fenomenele de intoxicare sunt asemanatoare cu cele de la laur si matraguna. Semintele de maselarita sunt toxice.

Menta • Menta creste pe soluri usoare, afanate, bogate in materii nutritive, in locuri • • aluvionare, turboase si desecate. Menta este intalnita in intreaga tara. În perioada de înflorire se recoltează frunzele (iulie august), care se usucă în strat subţire, în încăperi bine aerisite sau la soare. Uz intern: infecţii gastrointestinale, ba lonări abdominale, diaree, vomă, nervozitate, dischinezie biliară, litiază (calculoză) renală, litiază biliara, diuretic, depurativ. infuzie: o linguriţă de frunze la 200 ml apă clocotită din care se beau 3 ceaiuri pe zi, reci. Uz extern: reumatism, dezinfectarea cavităţii bucale, oxiuriază, inflamaţiile urechii, guturai, gripă, dureri de cap. Băi: 200 g frunze uscate la 3 l de apă clocotită, se lasă vasul acoperit 15 20 de minute; se strecoară, iar lichidul rezultat se amestecă cu apă caldă; se lasă 15 20 minute; temperatura apei din cadă trebuie să fie 37 C. Frecţie preparată din 5 g ulei de mentă dizolvat în 95 g alcool concentrat care calmează durerile reumatice şi mincărimea pielii provocată de urticarie. Apă de gură racoritoare, antiseptică şi cu proprietăţi de a corija gustul şi mirosurile neplăcute; se obţine din 5 g ulei de mentă dizolvat în 95 g alcool concentrat. Inhalaţie în stări gripale manifestate prin laringită urmată de răguşeală, uleiul sau spirtul de mentă se amestecă cu apă fierbinte.

Mesteacan • Mesteacan este folosit in tratarea multor boli, incat pe drept cuvant i se spunea • "arborele vietii". De la mesteacan se intrebuinteaza frunzele, mugurii, coaja si seva. La noi in tara, in mod curent, se utilizeaza frunzele Folium Betulae pentru a mari diureza. Frunzele contin saponine, o substanta amara, mucilagii, tanin de natura pirocatehinica, ulei volatil, un glicozid de natura flavonica (betulina), zaharoza, rezine etc. Ceaiul de mesteacan, prin diureza puternica pe care o produce, face sa se elimine toxinele din corp, stimuleaza schimburile organice, avand in acelasi timp si o actiune depurativa. Multe boli de piele sunt influentate in bine de o cura facuta cu acest ceai. Diureza produsa are o actiune favorabila in reumatism, guta, inflamatii articulare si nefrite cronice. Se recomanda in formele cardio renale insotite de edeme si albuminurie, contribuind la eliminare apei retinuta in tesuturi. Nu provoaca iritatii ale parenchimului renal. Favorizeaza eliminarea acidului uric si colesterolului. Dupa unii autori, ceaiul de mesteacan are proprietatea de a dizolva piatra la rinichi (litiaza renala). Se recomanda si in boli de ficat. Infuzia din frunze de mesteacan se prepara in modul urmator: peste 20 g. frunze maruntite (2 3 linguri) se toarna 200 g. apa clocotita. Se acopera si se lasa pana se raceste la 40 grade C, apoi se adauga un varf de cutit de bicarbonat de sodiu care neutralizeaza acidul betuloretinic, deoarece acesta micsoreaza actiunea diuretica a frunzelor de mesteacan. Dupa 6 ore, se strecoara si se bea lichidul in doua reprize, la un interval de 4 ore. Extern, baile cu frunze de mesteacan intaresc radacina parului si influenteza in bine iritatiile parului. Cercetarile mai noi arata ca spre deosebire de frunze si muguri, seva de mesteacan nu are actiune diuretica. Mugurii, datorita uleiului volatil pe care l contin, au proprietati antibiotice. Frunzele de mesteacan intra in compozitia ceaiurilor antireumatic si diuretic.

Mustar • Mustar seminte globuloase cu diametrul de cca. 2 mm, albe galbui, cu • • suprafata punctata sau cu ingrosari neregulate, acoperite cu un strat mucilaginos. Uscate, fara miros, gust iute, intepator, caracteristic, prin zdrobire intre dinti. Compozitia chimica: ulei gras (cca 30%), mucilagii (cca 20%), substante de natura proteica (cca 25%), substante minerale, sinalbozid si mirozinaza. Principiul activ sinalbozidul similar sinigrozidului (din mustar negru) se comporta la fel ca acesta: sub actiunea fermentului (mirozinazei) se dedubleaza in mediu apos in glucoza, sulfat acid si izotiocianat de p hidroxibenzil care insa nu este volatil ca izotiocianatul de alil. Actiune farmacodinamica utilizari terapeutice: Datorita prezentei mucilagiilor in cantitati apreciabile, semintele intregi de mustar alb pot fi utilizate ca laxativ, de altfel singura utilizare terapeutica. In schimb este mult folosit in alimentatie in scopuri condimentare. Semintele de mustar alb constituie totodata o sursa de ulei vegetal.

Nalba • Nalba mare prefera solurile umede şi creşte în câmpie, fâneţe, pe lingă apele curgătoare şi bălţi. • • • Mai poate fi văzută pe ziduri vechi, pe lângă drumuri şi pe terenurile părăsite sau şi în vecinătatea celor locuite de om. Este utilizată şi la colorarea oţetului aromatic, vinurilor, siropurilor. De la această plantă se utilizează în scopuri curative frunzele, florile, rădăcinile care se recoltează respectiv în lunile iunie august, iulie septembrie, martie mai până în noiembrie. Florile, frunzele şi tijele se culeg până la uscarea lor, adică până în septembrie, deoarece prin uscare mucilagiul se pierde şi este mai bine să se utilizeze nalba cât mai proaspăt culeasă. Uz extern: laringite, traheite, spălături vaginale, ten uscat, furunculoză, fond antiinflamator, amigdalite, leucoree, hemoroizi. Uz intern: tuse, bronşită, laringită, traheită, boli ale rinichilor (nefrite, pielite, uretrite), afecţiuni digestive. Reţete: macerarea la rece o lingură de rădăcina la 250 ml apă la temperatura camerei, timp de 30 minute, după strecurare se adaugă puţin bicarbonat de sodiu, pentru a nu se produce iritaţii gastrice. Lichidul obţinut se bea în 3 4 reprize pe zi. Infuzie: 2 linguri de frunze în 250 ml apă clocotită, care se utilizează sub forma de cataplasme în furunculoză.

Nemtisor • Nemtisor de camp este intalnit ca buruiana practic in toate regiunile • • tarii, fiind o planta nepretentioasa la umeditate. Pentru dezvoltare normală necesită multă lumină şi de aceea nu poate fi vazută în locurile umbrite şi în păduri. Preferă câmpiile şi creşte în culturile de grâu, cartofi, creşte şi în zonele stâncoase şi pe solurile nisipoase. Pentru prepararea infuziilor se utilizează florile care trebuie colectate din luna iulie până n august. Uz intern: gută, astm bronşic, afecţiuni renale, tensiune, combaterea sterilităţii.

Papadia • Papadia frunzele, care se recolteaza primavara (mai august). Primavara au • • cantitatea cea mai mare de principii active: tijele (se recolteaza in timpul infloririi), radacinile se recolteaza primavara devreme (martie mai) sau toamna (septembrie noiembrie), intreaga planta impreuna cu radacinile, fara flori si fara fructificatii, se recolteaza primavara inainte sau in timpul formarii bobocilor florali, in lunile aprilie septembrie. In aceasta perioada, adica primavara inainte de inflorire, planta are cea mai mare cantitate de latex. Radacinile recoltate se curata de pamant si se despica in lungime. Uscarea se face la umbra in incaperi incalzite sau la soare, intinse in straturi subtiri. Se pot pastra si proaspete, in pivnite, in nisip. Radacinile uscate absorb cu usurinta apa si sunt usor atacate de insecte, de aceea ele se vor conserva la loc uscat. Cercetarile de laborator arata ca in lunile iulie august radacinile contin cantitati ridicate de principiu amar (taraxacina), atingand maximum in luna noiembrie. In luna august, radacinile au cca 40% inulina, un alt principiu activ de baza. Primavara, aceasta substanta se gaseste numai in proportie de 1 2%. In schimb, radacinile de primavara contin mai multa colina si latex. Radacinile recoltate se lasa 2 3 zile la soare pentru a se vesteji si cicatriza ranile provocate in urma taierii coletului si a radacinilor subtiri. Pe cat este posibil, radacinile nu se vor scurta, deoarece, prin taiere, latexul se scurge, diminuand valoarea terapeutica a produsului.

• Principii active: Principiu amar taraxacina , pectine, vitamina B, C, steroli. Radacinile: Alcooli triterpenici, fitosteroli, vitamine B 1, C si D, inulina, tanin, rezine, colina, taraxacina, acid nicotic. Acţiune farmaceutică: Colagog, coleretic, alcanilizant, laxativ, diuretic, venotonic, astringent. Indicii terapeutice: Gastrite hiperacide, dischinezii biliare cu tulburari intestinale, obezitate, guta, reumatism, ateroscleroza, varice, ulcer varicos. Primavara este indicata cura de tije prospete de papadie. Se face o cura de 14 zile, cu 6 tije pe zi. • Capitulul floral se indeparteaza numai dupa spalarea tijei. La inceput au un gust amar, apoi devin fragede si suculente. Cat timp planta este inflorita, diabeticilor li se recomanda sa manance zilnic 10 15 tije florale. Cura ajuta la eliminarea calculilor biliari, stimuland functia vezicii biliare. Mod de utilizare: 1 lingurita cu varf de radacina se pune in 250 g apa rece si se lasa la macerat 12 ore; dimineata se incalzeste pana la fierbere si se strecoara. Aceasta cantitate se bea cu inghitituri mici, rare, cu 30 de minute inainte de masa de dimineata si la 30 minute dupa masa de dimineata. Salata: Se prepara din radacini si frunze proaspete. Tijele: 6 tije florale se mananca zilnic timp de 2 saptamani.

• • Paducel – frunze variabile ca forma; lat ovate sau rombic obovate; la baza ascutite sau trunchiate, lungi de 3 5(7) cm, coriacee, pe fata lucioase, verzi, glabre, pe dos de culoare verde mai deschisa, penat lobate sau inegal sectate, cu 3 7 (9) lobi. Lobii care patrund mai mult de jumatatea laminei sunt numai spre varf neregulat simplu sau dublu serati (C. monogyna). La C. oxyacantha frunzele sunt numai cu 3 (5) lobi care abia patrund pana la jumatatea laminei. Flores Crataegi – flori cu peduncul de maximum 1 cm, cu sepale triunghiulare, rotunjite sau ascutite, glabre sau paroase la interior. Petalele rotunde, de 5 6 mm, de culoare alb crem. Au cca 20 stamine, cu un stil (foarte rar 2). Miros caracteristic, gust usor astringent. Folium Crataegi cum flore – este format din buchetele de flori cu frunze la baza, cu o ramurica de maximum 1 cm. Miros caracteristic, gust amarui. In partile inflorite cu frunze se afla acidul crataegic care este de fapt un complex format din compusi triterpenici: acid crategolic, neotegolic si acantolic; acid ursolic si oleanolic; derivati de natura flavonoidica: hiperozidul, un ramnozid al vitexinei, leucoantocianidina, un heptaoxiflavonbiozid cu actiune cardiotonica, cvercetina, acid clorogenic, acid cafeic, amigdalina, colina, sorbitol, vitamina C; amine: trimetilamina si amilamina; ulei volatil ce contine aldehida anisica; taninuri de natura catehica, pectine, saruri minerale etc. Utilizari terapeutice : La fel de complexe ca si compozitia chimica, produsele farmaceutice din frunzele, florile si fructele de paducel actioneaza sinergic asupra aparatului cardiovascular si asupra sistemului nervos central. Astfel, efectele simpatolitice, hipotensive arteriale, vasodilatatoare in special asupra coronarelor si actiunea sedativa asupra sistemului nervos central a acestor specii au fost demonstrate de majoritatea cercetarilor prin experimentari pe animale de laborator si au fost aplicate clinic cu bune rezultate. In doze terapeutice, extractele de paducel constituie unul dintre importantele medicamente de origine vegetala care dau bune rezultate in dereglarile cardio vasculare. Se aplica pentru actiunea vasodilatatoare generala si specifica pentru coronare, ca sedativ in nevroze cardiace si ca hipotensiv usor. Da rezultate bune si in angina pectorala si este un apreciat sedativ vegetal. Rezultate favorabile se obtin prin asocierea cu digitalicele. Frunzele cu flori intra in compozitia ceaiurilor antiastmatic si calmant impotriva tulburarilor cardiace, iar fructele in ceaiul calmant. Intra in produsul farmaceutic Pasinal. Preparatele de Crataegus sunt uneori recomandate ca inlocuitor de valeriana.

Pinul • Mugurii de pin sunt ovoizi, cilindrici ascutiti la varf, lungi pana la 3 cm, grosi • • pana la 4 mm, cu un ax central verde pe care sunt dispuse in spirala numeroase bractee brune, membranoase, lanceolate la baza carora se gasesc mici expansiuni, purtand fiecare o pereche de frunze aciculare, scurte, inconjurate de o teaca membranoasa. Componentul principal al mugurilor de pin este uleiul volatil format din pinen, limonen si silvestren, drept componenti predominanti cantitativ. Mugurii ca si cetina de pin contin o cantitate apreciabila de acid ascorbic (pana la 300 mg %), alaturi de pinitol (metoxi inozitol) si un principiu amar, pinipicrozida, care se gaseste in fractiunea rezinoasa. Utilizari terapeutice: Prin continutul lor, mugurii de pin constituie un modificator al secretiilor bronsice si totodata, un bun diuretic. Se administreaza sub forma de infuzie si sirop si se recomanda in tratamentul bronsitelor, pielitelor, cistitelor catarale sau uretrite. Ca antiseptic al cailor urinare se caracterizeaza prin faptul ca dupa administrare, urina capata miros de violete. Bune rezultate au dat mugurii de pin in tratamentul scorbutului ca si faina din cetina de pin, in general, prin continutul ridicat in acid ascorbic. Se mai foloseste in compozitia inhalantelor, ca aromatizant, intra in compozitia unor preparate antigripale si antireumatice; a figurat in Farmacopeea Romana Ed. A VII a ca inlocuitor al balsamului de Tolu si face parte din compozitia Ceaiului antibronsitic nr. 2.

Pufulita cu flori mici • Pufulita cu flori mici – tulpină înaltă până la 1 m, cilindrică, cu peri patenţi, • • uneori amestecaţi cu peri glanduloşi, scurţi. Baza tulpinii are lăstari scurţi. Frunze îngust – lanceolate, mărunt şi ascuţit – dinţate, cele inferioare şi mijlocii opuse, rareori alterne sau verticilate câte trei. Flori mici, cu receptacul infundibuliform; caliciul din 4 sepale; corola din 4 petale cordiforme; androceul din 8 stamine, cele episepale mai lungi; gineceul cu stigmat 4 lobat. Partea aeriană conţine un galotanin hidrolizabil, acizi terpenici pentaciclici, alcool cerilic, ß sitosterol, poliholozide, pectine, substanţe flavonozidice, glicozide ale flavonolilor cvercetol, kempferol şi mircetol, precum şi un număr de opt acizi graşi: palmitic, palmitoleic, stearic, oleic, arahidonic, arahidic, linoleic şi linolenic. Utilizari terapeutice: părţilor aeriene înflorite ale plantei i se atribuie proprietăţi depurative, astringente, regeneratoare.

Roinita • Roinita frunzele recoltate in timpul infloririi. Ele sunt petiolate, ovoide. cu • • varful obtuz, usor cordiforme, la baza, dintate pe margini, lungi de 5 8 cm, late de 4 5 cm, cu nervatiunea reticulat proeminenta pe suprafata inferioara, de culoare verde mai inchisa pe suprafata superioara, acoperite cu peri albi si scurti si mai deschis la culoare pe suprafata inferioara. Au miros si gust aromat, placut, de lamaie. La cerere sau pentru obtinerea uleiului volatil se poate utiliza ca materie prima si partea aeriana recoltata la inceputul infloririi: Herba Melissae, cu aspectul descris la caracterele de recunoastere ale plantei. Contine 0, 05 0, 30% ulei volatil format din citral, citronelol, citronelal, geraniol, linalol, tanin, acid cafeic un principiu amar cristalizat, acid ursolic si oleanolic, stachioza etc. Utilizari terapeutice: Datorita componentelor din uleiul volatil are actiune antispastica si sedativa. Datorita principiul amar si acidului cafeic are actiune coleretica, carminativa, stomahica. Se utilizeaza in tulburari digestive postprandiale in special la copii, in spasme, colici si nevroze intestinale si stomacale, in dischinezii biliare si in colite cronice.

Salcamul • Salcamul arbore originar din America de Nord, inalt pana la 25 m, cu frunze • • lungi de 20 30 cm, avand 9 21 foliole dispuse imparipenat, glabre, la baza petiolul fiind insotit de doi ghimpi puternici, brun roscati, proveniti din modificarea stipelor. Inflorescenta este in forma de strugure (racem), la inceput dreapta, dupa inflorire aplecata in jos. Floarea este formata dintr un caliciu cu 5 dinti, 5 petale care inconjoara 10 stamine libere. Ovarul este superior. Fructul este o pastaie turtita, de culoare brun roscat. Salcamul infloreste in lunile mai iunie. Creste pe tot cuprinsul tarii. Se culeg florile de pe axul principal al inflorescentei. Florile se intind in straturi subtiri in incaperi bine aerisite. Pe cale artificiala se pot usca la o temperatura de 35 40 grade C. Din 6 8 kg flori proaspete se obtine 1 kg produs finit. Sub forma de ceai in hiperaciditate si diferite afectiuni ale stomacului. Intern: hipoacidificant gastric, antispastic.

Salcia • Salcia, arbori sau arbusti care au ramurile netede si flexibile, cu frunze • • • asezate altern, cu flori dispuse in amenti (matisori). Se deosebesc: rachita alba sau salcia alburie (Salix alba), rachita rosie (Salix purpurea), rachita sau salcia frageda (Salix fragilis). Infloreste in lunile aprilie mai (salix alba) si in lunile martie aprilie, celelalte doua specii. De la cele trei specii se recolteaza coaja de pa ramurile tinere, primavara, cand seva incepe sa circule. Coaja de salcie se usuca la soare sau in incaperi cu o circulatie buna a aerului. Se poate usca si in camere incalzite la o temperatura de cel mult 60 grade C. Din 2 3 kg coaja proaspata, se obtine 1 kg produs uscat. Are proprietatea de a scadea febra si a calma durerile reumatice. Intern: astringent, antitermic, analgetic reumatismal, sedativ, vasodilatator cutanant, sudorific. Extern: cicatrizant, hemostatic.

Scaiul vanat • Scaiul vanat este o planta perena, cu o tulpina inalta de 30 60 cm, • • • cu ramuri de culoare albastra, terminate cu inflorescente globuloase, verzi la inceput, albastre in momentul infloririi si brune dupa ce florile s au trecut. Inflorescenta este inconjurata de bractee spinoase. Frunzele sunt tari la pipait, dintate pe margini si tepoase. Infloreste in lunile iulie august. Creste prin fanete umede, pasuni si la marginea drumurilor. Planta se culege in momentul infloririi, cand capata o frumoasa culoare albastra. Uscarea se face cu usurinta, planta continand putina apa. In timpul uscarii se va feri de lumina puternica. Din cca. 3 kg planta proaspata se obtine 1 kg produs uscat. Se foloseste in calmarea tusei. Intern: expectorant, antispastic bronsic.

Salvie • Salvie – frunze alungit oval sau lanceolate, mai rar eliptice, lungi de 2 8 cm si late de 0, 5 3 cm, • • • cu baza rotunjita sau cuneata, mai rar usor arcuiti sau rotunjiti. Marginea limbului este fin dintata, uneori aproape intreaga. Frunzele bazale si mijlocii sunt petiolate, iar cele superioare sesile, reticulat si penat nervata. Pe partea inferioara si pe partile proeminente ale partii superioare frunzele sunt des albicios – paroase cu peri pluricelulari, fini, ce le confera un aspect general verde – argintiu. Mirosul este caracteristic, gustul aromatic – amar. Partile aeriene ale plantei contin 0, 20 0, 60% ulei volatil, iar frunzele recoltate la inceputul infloririi 1 – 2%. Uleiul volatil este format din tuiona sau salvinol sau absintol, a si b pinen, acetat de linalil, camfor, borneol, acetat de bornil, cineol, sescviterpene diferite, etc. Frunzele mai contin tanin, acid ursolic, acid oleanolic, un principiu amar – picrosalvina, sitosteroli, acizii : fumaric, clorogenic, nicotinic, cafeic, etc ; saponozide, rezine si oleorezine, substante estrogene, vitamina B 1 si C, azotat de potasiu, etc. Utilizari terapeutice: Datorita compozitiei chimice complexe a uleiului volatil si a celorlalte principii active din frunzele, extractele din aceasta planta medicinala au proprietati coleretice, carminatve, estrogene, antiseptice si usor astringente. Se utilizeaza ca eupeptic – amar, stimulent in dispepsii si atonii gastro intestinale, colagog si disfunctii ovariene. Extractele din aceasta specie au actiune antisudorifica pronuntata ( scad secretiile activate de pilocarpina ). Au efect usor hipotermizante. Uleiul volatil ca atare este foarte toxic. Frunzele intra in compozitia ceaiului antiastmatic, ceaiului pentru gargara si in tigarile antiastmatice.

• • • Smochin este o planta de origine mediteraneana. Era foarte raspandit in Antichitate in Grecia, la Roma, in nordul Africii (Cartagina) unde fructele lui erau foarte apreciate si erau socotite ca au o actiune favorabila asupra organismului din cauza virtutilor sale intaritoare si igienice. Grecii si romanii aveau o consideratie deosebita pentru acest fruct. Se povesteste ca, prin contemporanii sai, Caton aprecia atat de mult acest fruct incat era supranumit philo suxo (iubitorul de smochine). Socotita ca extrem de hranitoare si de intaritoare (intr adevar, datorita mai ales bogatiei sale in zahar) smochina era consumata de toti cei care aveau de facut eforturi mari fizice; atletii consumau multe smochine atunci cand faceau antrenament fizic intens si mai ales in timpul concursurilor. Printre muncitori, mai ales la tara, smochinele formau o parte importanta a alimentatiei. Galien povesteste ca, multumita consumarii lor, paznicii viilor care in perioada culesului se hraneau numai cu paine, struguri si smochine se simteau foarte bine in urma acestei alimentatii fiindca se ingrasau simtitor. Proprietatile nutritive ale smochinelor. In timpul Renasterii smochinele erau des recomandate datorita proprietatilor nutritive de netagaduit si a virtutilor laxative. Compozitia smochinelor este cu totul diferita, dupa cum este vorba despre smochine proaspete sau uscate: smochine proaspete: apa 84, 8%, materii azotate 0, 79%, celuloza 1, 23% si materii extractive 12, 15 (dintre care 3, 7 zahar); smochine uscate: materii azotate 5, 20%, materii grase 2, 10, materii extractive 79, 94 (din care 48, 4 zahar), celuloza 8, 06 si cenusa 4, 70. Un cercetator contemporan a gasit in toate partile smochinului un latex capabil sa digere fibrina si datorita acestei afectiuni el a fost comparat cu sucul pancreatic. Acest latex cuprinde o amilaza care lucreaza asupra amidonului si o proteza care ataca mai ales laptele fiert. Este interesant de amintit ca grecii din antichitate intrebuintau latex ul smochinului la prepararea branzeturilor. Smochinele nu au contraindicatii. Smochina proaspata are un miros duceag, o aroma delicata si patrunzatoare, se topeste in gura si lasa o minunata senzatie de prospetime, cu un parfum subtil, nedefinit. Din pacate la cea mai neinsemnata lovire, coaja ei extrem de subtire crapa, carnea se vestejeste, fermenteaza si capata un gust de putreziciune. Semintele pe care le cuprind dau smochinelor proprietati laxative, care sunt cunoscute din totdeauna si sunt apreciate de foarte multe persoane cu intestinul lenes. Uscate, smochinele sunt si mai hranitoare pentru ca substantele pe care le cuprind se gasesc in proportii mai ridicate (100 grame de smochine uscate produc 250 calorii). Decoctia de smochine da un lichid care poate sluji drept gargara in angine. Intrebuintarea sa a fost recomandata, de asemenea, contra abceselor gingiilor; in acest scop se aplica o jumatate de smochina pe regiunea umflata. Smochinele nu au contraindicatii. Cand sunt culese prea devreme pot sa provoace unele iritatii pe mucoasele gurii si tubului digestiv (diaree) si, la persoanele predispuse, pot provoca reactii cutanate (acnee, eczema etc. ). Singura contraindicatie in cazul smochinelor uscate este pentru diabetici care digera perfect smochinele proaspete, dar nu le suporta intotdeauna bine uscate.

Splinuta • Splinuta, florile se pot aduna din iulie pina in octombrie. Se utilizeaza in bolile si hemoragiile • intestinale. Splinuta este apreciata insa cu predilectie ca planta de leac impotriva bolilor renale. Florile si frunzele creeaza o senzatie racoritoare si intrucit planta deshidrateaza, ea este recomandata in afectiunile renale si vezicale. Marele medic naturist, preotul Kunzle, istoriseste in scrierile sale despre un barbat de 45 de ani care suferea de o boala grea de rinichi ce se tot agrava. In cele din urma a trebuit sa i fie scos un rinichi. Si celalalt rinichi avea puroi si nu mai putea functiona normal. Atunci omul s a pus pe o cura cu splinuta. A amestecat splinuta, dragaica (sinziene) si urzica moarta galbena in parti egale, si a pregatit din ele un ceai si a baut 3 4 cesti in timpul zilei, in inghitituri mici, drept care boala i a trecut complet, dupa cum singur a declarat, on 14 zile. • Splinuta are efect impreuna cu dragaica si urzica moarta galbena sau alba chiar si in scleroza renalal, in irigarea renala si la racordarea la rinichiul artificial, in toate cete trei cazuri am putut obtine succese prin tratamentut fitoterapeutic indicat. Astfel, un barbat in virsta de 52 de ani, considerat de doctor a avea scleroza renala incurabila si pensionat de boala, a venit grifind si asudind la mine, dupa ce a urcat scara pina la etajul intii si s a trintit rasuflind din greu intr un fotoliu.

• Dupa numai o saptamina in care a baut zilnic cite 3 cesti din amestecul de ceaiuri • • • mentionat, i a mers deja vizibil mai bine. Folosea insa toate plantele proaspete, din natura. Dupa a treia saptamina nu l mai supara nimic. Toate incordarile nervoase de pe urma diverselor stari sufletesti ale omului se descarca prin rinichi. De aceea, dupa un soc de ordin afectiv, fie moartea subita a cuiva apropiat si drag, fie orice alta nenorocire, se stie ca rinichiul este eel care sufera mai mult. Splinuta se dovedeste a fi o planta medicinala care influenteaza cit se poate de pozitiv viata afectiva. Ca atare, ceaiul de splinuta ar trebui consumat neaparat in cazul unor deceptii si al altor stari sufletesti stresante. Ingerul pazitor al plantelor medicinale se gaseste in imediata apropiere a splinutei. Simtim efectul ei de echilibrare in stari emotionale grele, asemenea unei miini care mingiie, consoleaza si calmeaza. Deja privelistea splinutei in mijlocul naturii actioneaza asupra noastra linistitor. Ar trebui sa fim recunoscatori ca stim in apropierea noastra o planta care aduce atita mingiiere. Ceaiul: Se opareste 1 lingurita (cu virf) de splinuta cu 1/4 litru de apa si se lasa sa stea putin.

Sulfina • Sulfina, numita si iarba de piatra, molotru galben, sul cina, trifoi mare, creste in • • locuri uscate, pe soluri aride, pietroase. Altitudinal creste din campie pana la 1300 1500 m. Florile de sulfina si levantica se pun intre haine si rufe pentru a le transmite un miros placut si a alunga moliile. Sulfina intra in compozitia tigarilor antiamatice si aroma tizantului pentru bai. In industrie se foloseste pentru aromati zarea tutunului. Contine glucoza si acid cumaric, cumarina, care imprima mirosul specific plantei uscate, melilotina, derivati ai acidului cumaric, taninuri, rezine, saruri minerale. Utilizare. Intern: vasodilatator periferic, mareste perme abilitatea vasculara, regenereaza celula hepatica, scade tensi unea arteriala; astringent si aromatizant. Intern: in astm bronsic, bronsite, hepatita cronica, afecti uni renale. Se utilizeaza ca expectorant si emolient in tulburari gastro intestinale si in bolile aparatului respirator. Extern: antiseptic, antiinflamator gingival, calmant (bai). Se utilizeaza ca antiseptic in bolile de ochi, sub forma de bai sau comprese, pentru spalarea ranilor, cataplasme pe umfla turi, gargara in abcese dentare, gingivite, afte, laringite, in reumatism, cataplasme aplicate pe locul dureros. Intern infuzie: o lingurita de flori la 250 ml apa clocotita; se beau 3 ceaiuri pe zi. Extern infuzie. Cantitatea de planta se dubleaza. Aceasta infuzie se foloseste in comprese, instilatii pentru ochi, spalaturi si gargara. Pentru bai: infuzie din 120 g planta uscata la 2, 5 litri de apa; lichidul rezultat se amesteca cu apa din cada, cu temper atura de 36^ C; se sta in cada 20 25 minute.

Sunetoarea • • • Sunetoare se mai numeste in limbaj popular si buruiana de naduf, buruiana de pe rozor, crucea voinicului, drobisor, floarea lui loan, hemei de pamtnt, lemnie, inchegatoare, osul iepurelui, pojarnita, sburatoare, sunaica, sovirvarita. Lungimea partilor care se recolteaza este de 20 – 30 cm, fiind prevazuta cu ramuri cilindrice, cu doua muchii longitudinale, de culoare verde sau roscat verzuie, cu frunze eliptice, opuse, glabre, verzi, cu mici puncte negre pe marginea intreaga si cu numeroase punctuatii (glande) pe toate suprafata limbului care privit prin transparenta pare perforat. Florile, dispuse in dichazii, au caliciul şi corola pentamere, sepale lanceolate, petale galbene aurii cu puncte negre. Miros caracteristic balsamic, gust aromatic amar, rezinos si astringent. Contine 0, 05 0, 10% ulei volatil in partile aeriene si 0, 40 0, 50% in flori; derivati polifenolici: o flavonoida hiperozida (galactozida cvercetolului), rutozid si cvercetol, acid cafeic si clorogenic; tanin de natura catehica pana la 12%, o substanta coloranta, rosul de Hypericum sau hipericina, care in lumina ultravioleta o puternica fluorescenta rosie, fiind un derivat al naftodiantronei, colina, carotenoide, saponine, acid ascorbic, nicotinic si valerianic. Uleiul volatil contine a pinen si carburi sescviterpenice, saruri minerale. Utilizari terapeutice: Se utilizeaza in medicina populara ca balsamic antiinflamator al cailor bronsice si genito urinare, ca antihemoragic, antihemoroidal, antinevralgic, cicatrizant si antiulceros. Poseda actiune hipotensiva si vasodilatatoare, analoga cu cea a musetelului si socului. De asemenea o actiune diuretica. A fost pusa in evidenta si este folosita, pentru actiunea coleretica si colagoga, administrandu se sub forma de infuzie sau decoct. Mai are si unele proprietati antibiotice, nefiind cunoscut principiul responsabil de aceasta actiune, iar hipericina ii confera proprietati fotosensibilisatoare, datorita unui efect fotodinamic. • Ca macerat uleios, Oleum Hyperici coctum sau untul de sunatoare este folosit, indeosebi in medicina populara, ca cicatrizant, in tratamentul arsurilor iar intern in tratamentul ulcerului gastric. Actiunea hipericinei este asemanatoare hematoporfirinei, produs de degradare al hemoglobinei, cu proprietati antidepresive. Este, de asemenea importanta, actiunea de vitamina P a sunatoarei determinata de glicozidele cvercetolului si in primul rand de hiperozida. Acesteia catena glucidica constituita din galactoza, ii confera o mai buna solubilitate, difuziune si permeabilitate, ceea ce explica si actiunea sa vasodilatatoare. Hyperici herba intra in compozitia ceaiului anticolitic, gastric nr. 2, hepatic nr. 2, preparate farmaceutice precum Fitogastrin, etc.

Talpa gastii • • • Talpa gastii (Leonurus cardiacd) sau creasta cocosului face parte din familia Lamiaceae si este o planta ierboasa cu inaltimea de aproape un metru si creste in zona de campie si de deal pana la poalele muntilor. Tulpina in patru muchii este bogat ramificata, iar frunzele au un aspect caracteristic, dintat, imitand conturul labelor de gasca, de unde si denumirea populara a plantei. Frunzele din partea de sus au trei lobi, iar cele din partea de jos au mai multi lobi. Florile sunt de dimensiuni mici si au culoare roz sau roz liliachie. De la talpa gastii se recolteaza in scop medicinal partea aeriana inflorita (Herba Leonuri), fara partile mai dure, lemnificate, incepand din luna iunie pana in prima parte a lunii august. De la talpa gastii se pot utiliza in scop terapeutic partile aeriene care se recolteaza, de asemenea, cand planta este inflorita. Se recomanda in starile depresive, de surescitare, planta regland bataile inimii. Scade tensiunea arteriala si produce somnolenta (este de 3 ori mai puternica decat valeriana!) Principiile active ale plantei produc relaxarea musculaturii netede a vaselor de sange ale inirnii, au un efect sedativ asupra sistemului nervos, mai pregnant decat cel al valerianei, cresc tonusul musculaturii uterului si au efect diuretic. Preparatele din talpa gastii se utilizeaza la pacienti cu tulburari functionale inimii (pe fond nervos), in tulburarile de menopauza , in stari de anxietate , neliniste, in cazuri de hipertensiune arteriala usoara, iar dupa unii autori au si efecte anafrodisiace. Infuzia se prepara din 2 lingurite de planta la 1 cana cu apa. Se beau 2 cani pe zi. Asocierea cu valeriana si paducel este deosebit de frecvent folosita si utila in afectiunile cardiace. Se poate prepara si o infuzie concentrata, din 3 linguri de planta la 1 cana cu apa. Infuzia aceasta se administreaza in doza de 3 5 linguri pe zi. Se poate administra si sub forma de pulbere. Se administreaza 1 varf de cutit de 3 ori pe zi, timp de 2 saptamani. Pentru tratarea durerilor reumatice se mai pot utiliza comprese locale cu infuzie din 25 g, planta maruntita oparita cu 250 ml apa.

Traista ciobanului • Ceaiul de traista ciobanului, din care se consuma zilnic 2 3 cesti, se intrebuinteaza cu mare • • succes in toate tipurile de hemoragii, ca de exemplu in hemoragiile nazale, stomacale, intestinale si in metroragii (hemoragii uterine nereguiate). In cazul ranilor singerinde, la care singele nu vrea sa se opreasca, infuzia de traista ciobanului are un efect hemostatic uimitor. In cazul menstruatiilor abundente, se beau, timp de 8 10 zile inainte de venirea ciclului, zilnic cite 2 cesti de ceai, fotosind 1 lingurita (cu virf) de traista ciobanului la 1 ceasca. Acest ceai serveste si la reglarea ciclului pe parcursul pubertatii. In timpul menopauzei, de asemenea, fiecare ferneie ar trebui sa bea 4 saptamini de a rindul cite 2 cesti zilnic, sa intrerupa apoi pentru 3 saptamini si sa repete periodic acest tratament. Pentru hemoroizii care singereaza, se fac mici clisme intestinaie, bai de sezut sau spalaturi cu infuzie calduta de traista ciobanului. Mamele care au sinii umflati in timpul alaptatului ar trebui sa si incalzeasca la aburi (intr o sita) traista ciobanului proaspata, s o puna intre pinze si sa si o aplice local calda, sub forma de comprese. Se recomanda cu succes in cazul hemoragiilor renale 2 cesti pe zi cu un amestec de ceaiuri din traista ciobanului si coada calului in parti egaie. Traista ciobanului este insa asemanator viscului si o planta medicinala care regleaza circulatia singelui, fiind indicata deci in mod deosebit atit ia hiperiensiune cit si la hipotensiune arteriala. Spre deosebire de ceaiul de visc, care se face lasindu se viscul peste noapte in apa la rece, acest ceai se pregateste oparind traista ciobanului. Se iau 2 cesti pe zi si se intrerupe consumul de ceai atunci cind circulatia s a normalizat. Un efect curativ la fel de bun ca si viscul il are traista ciobanului in hemoragiiie menstruale. Si in acest caz, ceaiul se bea numai o perioada de timp. Aceasta planta medicinala de mare valoare este de un real ajutor la toate bolile musculare externe.

• Este interesant ca despre acest lucru nu s a scris nimic in aproape • • nici o carte moderna de plante medicinale. Prepararea ceaiului: Se opareste 1 lingurita (cu virf) de plante cu 1/4 litru de apa si se lasa sa stea putin. Bai de sezut: A se vedea , , Bai de sezut". Comprese cu aburi: Se pun 2 muni pline de traista ciobanului, daca se poate proaspata, intr o sita care se tine peste abur. Planta muiata ia abur se baga intr o bucata de pinza care se aplica local sub forma de compresa. Tinctura de traista ciobanului: Traista ciobanului proaspata, cu fiori, frunze, tulpina si pastai, se taie marunt si se introduce intr o sticla pina la git, se toarna deasupra rachiu de secara sau de fructe de 38 40% (plantele sa fie acoperite) si se lasa sa stea 14 zile la soare sau la caldura.

Trifoiul alb • Trifoiul alb este o planta mica, perena, ierbacee, glabra, cu tulpina culcata • • • la pamant, din care pornesc radacini. Frunzele sunt trifoliate, adeseori patate cu alb sau o pata mai inchisa, dispuse pe un petiol lung. Pe tulpina, la baza petiolului, se gasesc stipele membranoase, ascutite la varf, albe galbui, cu nervuri verzi si liliachii. Florile sunt de culoare alba sau usor roze, pe masura infloririi ele se brunifica. Sunt dispuse in capitule globuloase, asezate la varful unor pedunculi drepti, mai lungi decat frunzele. Infloreste in luna mai pana in septembrie. Creste prin locuri cultivate, livezi si fanete. Capitulele florale fara codite se culeg la inceputul infloririi. Florile de trifoi se usuca pe cale naturala, la soare, sau in locuri aerisite. Uscarea pe cale artificiala se face la o temperatura de 35 40 grade C. Din 4 5 kg flori proaspete se obtine 1 kg produs finit. Sub forma de ceai in raceala, gripa.

Turita mare • Turita mare – tulpini obtuz costate sau rotunde cu diametrul de max. • • • 4 mm, simple sau ramificate spre varf, moi, paroase, indesuit foliate. Frunze de 8 16 cm, late de 4 8 cm, cu 5 9 foliole mari intre care sunt adesea 6 10 foliole mici. Foliolele sunt sesile, eliptice sau ovate, cu 6 13 dinti, dispers paroase sau cenuşiu pubescent tomentoase, uneori cu glande pe partea inferioara. Inflorescenta pana la 30 cm lungime. Sepale ovat triunghiulare, petale obovate de culoare galbena. Miros slab, gust amarui, astringent. Contine taninuri catehice, galotanin si elagitanin, cvercetina libera, hiperina si rutozid, glicozizi ai apigeninei si luteolinei, substante amare, urme de ulei volatil, bioxid de siliciu, acid nicotinic, vitaminele C si K, acid ursolic. Utilizari terapeutice: proprietati astringente datorita taninurilor si stimulente ale apetitului datorita substantelor amare. Indicata in afectiuni cronice stomacale si ca eupeptic amar. Intra in compozitia ceaiului antidiareic si hepatic nr. 2.

Urzica • • Urzica constituita din tulpini tinere recoltate inainte sau in timpul infloririi, avand frunze ovale cu marginea dintata, lungi de 7 14 cm, late de 2 4 cm, petiolate, cu varful ascutit, acoperite cu peri aspri, de culoare verde – inchis caracteristica. Mirosul specific, gustul amarui. Substantele de natura proteica, avand un mare numar de aminoacizi, substante de natura glucidice, amine, steroli, cetone ( metilheptenona şi acetofenona ), ulei volatil, substante grase, sitosteroli, acid formic si acetic vitaminele C, B 2, si K ( cca 400 unitati pe gram ), acid pantotenic, acid folic, clorofila 0, 3 – 0, 8, protoporfirina si coproporfirina, b caroten, saruri de Ca, Mg, Fe, Si, fosfati s. a. Substanta vezicanta pentru piele a plantei proaspete este formata din acid formic, o enzima si o toxalbumina. Prin uscare, aceste substante se pierd sau se transforma, disparand astfel proprietatile vezicante. In medicina traditionala, urzica a fost utilizata pentru proprietatile sale antianemice, hemostatice, antidiabetice, diuretice si colagoge. Mai importanta este insa pentru extractia b carotenului ca sursa de provitamina A si pentru obtinerea clorofilei. Aceasta din urma se foloseste mai rar ca atare, cat mai ales sub forma produsilor sai de degradare hidrolitica, operatie prin care clorofila este transformata in asa zisele clorofiline. Acestea, ca saruri de sodiu sunt solubile in apa si se folosesc ca antituberculoase, antianemice, cicatrizante ( in arsuri, dermatoze ), dar mai ales ca dezodorizante in tot felul de preparate medicamentoase si cosmetice sub forma de pomade, aerosoli, paste de dinti, guma de mestecat, sprayuri deodorante. Clorofilina de cupru, de culoare verde, este de asemenea, mult utilizata drept colorant verde sau deodorant. In afara de substantele amintite, urzica mai contine histamina, urme de acid formic si o toxina urticanta a carei compozitie chimica este inca nedeterminata. 1/10. 000 din aceasta toxina produce inca efectul urzicant la nivelul pielii. In urzicile tinere, productia toxinei inca nu are loc. De aceea, nu se vor folosi urzici mature sau batrane, care chiar dupa fierbere, atat lichidul cat si partea vegetala integrata, duce la aparitia unei iritatii gastrice, senzatia de arsura la nivelul pielii, edeme, imposibilitate de a urina. In ceea ce priveste actiunea diuretica, trebuie specificat ca frunzele de urzica se folosesc in special pentru tratamentul bolilor metabolice, ca reumatismul si guta.

• S a demonstrat ca extractele de urzica provoaca o eliminare renala abundenta de acid uric, iar • • • pe de alta parte deplaseaza acidul uric din tesuturi, trecandu l in circulatia sanguina. Se prescrie un decoct preparat astfel : o lingura produs vegetal se fierbe 5 minute cu 150 ml apa. Se beau zilnic 3 decocturi, timp de 4 6 saptamani. Empiric, cazurile de lombago şi sciatica se trateaza prin flagelarea locurilor dureroase cu un buchet de urzici proaspete. Operatia se efectueaza timp de 2 3 zile, dupa care se face o pauza tot de 2 3 zile ca urmare a sensibilitatii pielii. Procedeul este mai putin eroic decat pare, deoarece cei care aplica acest tratament capata obisnuinta, iar senzatia initiala de arsura se transforma intr o senzatie de caldura placuta care invaluie tot corpul. Pacientul nu are voie, insa sa vina peste zi in contact cu apa rece, deoarece senzatia placuta de caldura se transforma iarasi in arsura si usturime. Li se mai atribuie frunzelor de urzica si preparatelor obtinute din ele, proprietati hemostatice, astringente si antidiareice, si de asemenea se obtin bune rezultate in tulburarile gastrice datorate abuzului de tutun. Tot asa de importanta este actiunea hematopoetica, comparabila cu cea a spanacului si a preparatelor de fier. Asupra aparatului cardiovascular determina o actiune hipertensiva. Interesante sunt si proprietatile galactogoge si de stimulare a secretiei pancreatice. S a descris si un efect hipoglicemiant dar, ca si in alte cazuri, alaturi de principiul hipoglicemiant exista si unul hiperglicemiant. Se utilizeaza infuzia 5 10 %, decoctul 3 10 % si extractul 1: 2 in alcool de 70 °C. Pentru tratamentul enterocolitelor se administraza cate o lingura de infuzie la fiecare 1 3 ore, sau 2 5 picaturi de extract alcoolic. Ca purgativ se administreaza cate un paharel de decoct, dimineata, sau 5 10 picaturi de extract alcoolic, de 2 4 ori pe zi, timp de 5 15 zile pe luna.

Vascul • Vasc este o planta semiparazita, inalta de 30 60 cm. Creste pe ramurile arborilor, avand • • • aspectul unor tufe ramuroase, drepte sau aplecate in jos. Tulpina este scurta, cilindrica si groasa, ramificata din 2, ingrosata la nodri, de unde se rupe foarte usor, de culoare galben verzuie, uneori galben cenusie. Frunzele sunt opuse cu marginile intregi, lipsite de petioli, de culoare verzuie galbena, groase si pieloase la pipait, lunguiet ovale, mai late la varf decat la baza, cu varful rotunjit, fara peri, avand pe partea inferioara 4 5 nervuri vizibile. Lungimea frunzelor este de 2 4 cm, uneori mare sau mai mica. Ele nu cad toamna si raman verzi in timpul iernii. Florile sunt mici, lipsite de codita, asezate cate 2 3 la subsuara ramurilor. Vascul are doua feluri de flori, barbatesti si femeiesti, dispuse fiecare pe tufe separate. Fructele sunt de forma rotunda, la inceput de culoare verde, apoi alba, asezate cate 2 3 la un loc, prezentand 2 seminte acoperite cu o substanta cleioasa. Coacerea lor se termina in luna decembrie. O planta traieste cca 70 ani. Infloreste in lunile martie aprilie. Vascul paraziteaza de preferinta plopii, salcia, mesteacanul, perii, merii, scorusii, paducelul, prunul, ciresul, salcamul, artarul, castanul, teiul, in general toate foioasele, coniferele si foarte rar frasinul, carpenul si arinul. De la vasc se aduna ramurile tinere cu frunze. Recoltarea se poate face tot timpul anului. Uscarea vascului se face numai pe cale naturala, in incaperi bine aerisite, ferite de lumina. Din 2 3 kg planta proaspata se obtine 1 kg produs uscat. Vascul se foloseste ca hipotensiv. Intern: cardiotonic, antimiotic, brahicardizant. A nu se confunda vascul medicinal cu vascul de stejar sau margaritar (Loranthus europaeus), caracterizat prin: fructe de culoare galbui inchis, de forma ovala, asezate in forma de strugure, si tulpini de culoare brun negricioasa pana la cenusiu inchis. Tratamentul cu vasc se face numai sub control medical. Vascul este o planta parazita pe pomi fructiferi si unii arbori. S a stabilit ca exista o corelatie intre toxicitatea plantei si provenienta sa(pe ce pom a crescut). Cel mai valoros vasc este cel crescut pe mar. In ordine descrescatoare urmeaza cel crescut pe par, brad, mesteacan, trandafir si frasin.

Valeriana • • • Valeriana este o planta perena, inalta de 30 150 cm, cu un rizom scurt, gros, din care pornesc numeroase radacini ce prezinta un miros caracteristic. Tulpina este dreapta, fistuloasa (goala la interior), cilindrica, brazdata si acoperita cu frunze opuse. Frunzele sunt adanc divizate, cu segmentul terminal mai mare. Florile sunt de culoare alb roz, placut mirositoare, asezate la varful tulpinilor si al ramurilor. Fiecare floare 5 petale unite intre ele intr un tub scurt. Una dintre petale prezinta o mica umflatura la baza ei. Infloreste in luna mai pana in iulie. Creste prin fanetele umede si luminisurile de padure. Toamna, dupa ce partea ierboasa a valerianei s a vestejit, se recolteaza rizomul impreuna cu radacinile. In cazul in care radacinile se culeg primavara, scoaterea lor din pamant se face in lunile februarie martie. Radacinile de valeriana se usuca in incaperi bine aerisite. Ele se intind in straturi subtiri si se intorc in primele zile pentru a uniformiza uscarea. Radacinile se pot usca si in camere cu aer cald sau uscatorii, la o temperatura cuprinsa intre 35 40 grade C. Cu cat uscarea se face mai incet, cu atat produsul va fi mai aromat. Din 4 5 kg radacini proaspete se obtine 1 kg produs uscat. Radacinile de valeriana au actiune calmanta asupra sistemului nervos. Intern: sedativ, diminueaza secretiile gastrice, astispastic, antitiemetic. Valeriana se poate confunda cu canepa ciobanului (Eupatorium canabinum) cu care se aseamana prin inaltime, frunze opuse si divizate si inflorescenta de tip umbeliform. caracterele botanice sunt net diferentiate, iar radacina este lipsita de miros.

Vinarita • Vinarita este o planta vivace, ierbacee, inalta de 15 25 cm, cu tulpini drepte, in 4 • • muchii, neramificate, fara umflaturi la noduri. Frunzele sunt dispuse in verticile cate 6 in partea inferioara a tulpinii si 8 la cea superioara. Ele au o forma oval lunguiata, acoperite cu peri aspri pe margini si pe nervura principala. Intreaga planta este glabra, cu aspect lucios, mai ales pe partea superioara a frunzelor. Florile sunt albe, marunte si placut mirositoare, dispuse in buchete la varful tulpinii. O floare este compusa dintr un caliciu cu 4 sepale foarte mici, corola in forma de palnie cu 4 petale si 4 stamine. Fructul uscat este format din doua parti (caprpele) pe care se afla asezati peri tari cu varful intors in forma de carlig. Infloreste in lunile mai iunie. Creste prin paduri umbroase, de la ses pana in regiunea de munte. Vinarita se culege inainte sau la inceputul infloririi. Principiul activ (cumarina) se formeaza la inceputul dezvoltarii plantei si apare numai la uscarea ei. Vinarita se usuca la umbra, pe cale naturala, intinsa in straturi subtiri. In cazul uscarii pe cale artificiala, temperatura nu trebuie sa depaseasca 35 grade C. Din 6 7 kg planta proaspata se obtine 1 kg produs uscat. Se foloseste in bolile de ficat, ca diuretic si mai ales in industria lichiorurilor. Intern: dischinezia biliara.

Zmeur • Zmeur – foliole ovat lanceolate inegal dinţate pe margini fără peţiolul • • • principal, de culoare verde pe suprafaţa superioară şi albă sau albă – cenuşie pe cea inferioară. Mirosul frunzelor uscate este plăcut, gustul astringent. Frunzele conţin tanin (cca 10%) substanţe de natură flavonoidică, cca 800 mg% vitamina C. Fructele proaspete conţin acid citric, malic şi formic, zaharuri, tanin, pectine, antociani, glicozidici, substanţe de natură flavonoidică, vitamina C. (cca 50 mg%). Utilizari terapeutice: Fără a avea o acţiune farmacodinamică specifică, frunzele sunt utilizate empiric ca depurativ şi astringent, iar extern sub formă de gargară în afecţiuni faringiene. Intră în compoziţia ceaiului aromat. După unii autori, frunzele au acţiune antispastică şi uterotonică. Siropul obţinut din fructele proaspete este utilizat în farmacie corectiv pentru diferite siropuri medicinale.

• SPER SA VA AJUTE ACESTE IMFORMATII DESPRE PLANTELE MEDICINALE. MULTUMES PENTRU VIZIONAREA ARTICOLULUI.