Ecosistemul unei pajiti n pajitile naturale predomin plantele

Ecosistemul unei pajişti

În pajiştile naturale predomină plantele erbacee perene. În prezent, pajiştile naturale sunt tot mai puţine, datorită intervenţiei omului. Multe dintre ele sunt păşunate natural de oi, capre etc.

În solul unei pajişti se găsesc bacterii, ciuperci, alge, precum şi milioane de râme, care contribuire la formarea humusului şi mineralizarea substanţelor organice, creînd astfel condiţii favorabile pentru numeroase specii de plante. După talie, plantele formează stratul ierburilor scunde şi stratul ierburilor înalte.

Pajiştile se clasifică în funcţie de altitudine în pajişti: de stepă, subalpine şi alpine.

Ecosistemul unei pajişti de stepă Pajiştile de stepă sunt răspândite în unele zone de câmpie şi podişuri joase (de exemplu partea centrală şi sud-estică a Dobrogei şi stepa Bărăganului). Ele sunt, în general, lipsite de păduri. Rarele pâlcuri de păduri sunt alcătuite din specii iubitoare de căldură şi rezistente la secetă.

Pajiştile de stepă oferă condiţii favorabile de viaţă mai ales, insectelor şi vertebratelor mici. Plantele erbacee au, în general, rădăcini adânci, limbul frunzelor redus şi deseori acoperit cu ceară sau perişori protectori. Datorită desţelenirii terenurilor ocupate de pajişti şi transformării lor în terenuri agricole, suprafeţele cu pajişti tipice de stepă s-au redus.

Ecosistemul unei pajişti alpine Pajiştile de munte, subalpine şi alpine se găsesc la o altitudine de peste 1800 m. Pajiştile alpine ajung până la 2500 m. Ele se caracterizează printr-un biotop specific, cu temperaturi scăzute, vânturi puternice şi vieţuitoare adaptate la aceste condiţii vitrege de viaţă.

Plantele sunt pitice, multe dintre ele târâtoare sau cu frunze dispuse în rozetă la suprafaţa solului. Frunzele sunt acoperite cu ceară sau cu perişori protectori. Unele plante au frunze suculente. Datorită luminii puternice, în general, florile sunt viu colorate. Animalele au de obicei, culori închise, pentru a capta razele solare.

Ecosistemul unei peşteri

Peşterile sunt ecosisteme naturale subterane. Ele s-au format în timp îndelungat, în urma dizolvării rocilor calcaroase de către apele de infiltraţie carbogazoase. În unele peşteri există ape subterane curgătoare sau lacuri.

Caracteristici ale biotopului: • temperatura aproape constantă, în medie de 10 o. C; peşterile sunt izolate de variaţiile de temperatură ale mediului extern, • umiditate foarte ridicată • lumina nu pătrunde decât foarte puţin, la intrarea în peşteră • ventilaţia este slabă, peşterile fiind spaţii închise.

Componente ale biocenozei: Lumea vieţuitoarelor din peşteri este săracă. • Plantele lipsesc complet. Doar la intrare, unde pătrunde puţină lumină, se pot vedea pe pereţii umezi alge unicelulare asemănătoare cu verzeala zidurilor. În peşteri există bacterii şi unele ciuperci care se dezvoltă mai ales, în locurile unde apa de infiltraţie aduce materie organică. • Lumea animală este reprezentată prin specii de nevertebrate care se hrănesc şi se reproduc numai în condiţiile acestui biotop. Ele se numesc organisme troglobionte (de exemplu viermi, crustacee, păianjeni şi predominant reprezentanţi ai unor ordine de insecte).

Speciile adaptate la viaţa în peşteri se deosebesc de formele care trăiesc la suprafaţa pământului prin unele caractere cum sunt: pigmentaţia slabă a corpului (sau lipsa ei totală), alungirea apendicelor corpului (antene şi picioare) care servesc la orientarea în mediu prin miros şi piăit şi regresul ochilor. (În peştera Postojna din Slovenia trăieşte în apă un amfibian numit Proteus care este lipsit complet de ochi şi are corpul depigmentat. ) În apele subterane din peşteri trăiesc de asemenea, puţine vieţuitoare şi anume, larve de insecte, viermi, crustacee.

În multe peşteri se întâlnesc diferite specii de lilieci, mai ales, la intrarea în peşteră. Cu excrementele şi cadavrele lor se hrănesc unele nevertebrate care ajung aici prin reţeaua de fante sau deschideri ale peşterilor. Pe timp de iarnă, datorită temperaturii mai ridicate decât în exteriorul peşterii, alături de lilieci, uneori se retrag pentru hibernare chiar şi unele mamifere mari precum urşii.

Cu studiul ecosistemului peşterilor se ocupă biospeologia. Părintele aceste ştiinţe a fost savantul român Emil Racoviţă (1868 -1947), care a explorat aproximativ 1500 de peşteri, din ţară şi străinătate. În anul 1907, el a editat revista Biospeologica, care a stat la baza naşterii noii ştiinţe. În anul 1920, Emil Racoviţă a înfiinţat la Cluj primul institut de speologie din lume.

În prezent cele mai interesante peşteri din ţara noastră au fost declarate rezervaţii speologice, fiind ocrotite prin lege. În unele au fost găsite fosile de hienă, rinocer, mamut etc. În Peştera Urşilor- judeţul Bihor şi în peştera Muierilor- judeţul Gorj s-au găsit numeroase urme de viaţă şi resturi de fosile ale ursului de cavernă – Ursus spelaeus, dispărut cu mai bine de 15000 de ani.

Sfârşit