Premisele apariiei Comunitilor Europene l l Condiiile existente

Premisele apariţiei Comunităţilor Europene

l l Condiţiile existente la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, privite în toată complexitatea lor, au stat în mod hotărâtor la baza apariţiei Comunităţilor Europene. Cooperarea europeană se va dezvolta în trei etape şi pe trei planuri diferite: • pe plan economic, odată cu planul Marshall şi crearea în 1948 a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (O. E. C. E. ), care ulterior s-a transformat în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (O. C. D. E. ), • pe plan diplomatic şi militar (Pactul de la Bruxelles şi Pactul Atlanticului de Nord) • pe plan politic şi parlamentar (Consiliul Europei).

Cooperarea economica l l La 5 iunie 1947, într-un discurs ţinut la Universitatea Harvard, secretarul de stat american George Marshall propunea un plan de ajutor economic pentru Europa. Propunerea americană se adresa tuturor ţărilor europene, deci şi Uniunii Sovietice şi ţărilor din Estul Europei. În 1947, U. R. S. S. refuză participarea la planul Marshall, atât pentru sine, cât şi pentru statele aflate sub influenţa sa, aşa încât acest ajutor a fost destinat în final doar statelor vest-europene, fapt ce nu a făcut decât să accentueze ruptura dintre Estul şi Vestul Europei. Pentru punerea în practică a programului de ajutor economic, şi nu numai, s-a decis constituirea în 1948 a unui organism de cooperare economică europeană - Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O. E. C. E. ) – având sediul la Paris. Prin semnarea Convenţiei ce a stat la baza acestei organizaţii, statele membre se angajau să dezvolte cooperarea reciprocă, să diminueze restricţiile din schimburile comerciale şi monetare, să cerceteze posibilitatea constituirii unei uniuni vamale sau a unei zone de liber schimb, să-şi stabilizeze monedele naţionale, să utilizeze mai bine mâna de lucru disponibilă.

Cooperarea militara l l l Prin Tratatul semnat la Bruxelles la 17 martie 1948 de către cinci ţări europene (Anglia, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg), au fost reamintite valorile esenţiale civilizaţiei occidentale care merită să fie apărate: drepturile omului, libertăţile, principiile democratice → s-a afirmat dorinţa de cooperare pentru reconstruirea economiei europene şi pentru asigurarea securităţii, fiind instituit un sistem de asistenţă reciprocă în cazul unei agresiuni armate în Europa. Tratatul de la Bruxelles a reprezentat actul de naştere al unei organizaţii internaţionale: Uniunea Europei Occidentale, care a constituit prima etapă de cooperare europeană în toate domeniile, în principal diplomatic şi militar, dar şi economic, social şi cultural, fiind constituite în acest sens comitete specializate. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N. A. T. O) a luat naştere prin semnarea Tratului de la Washington la 4 aprilie 1949 de către cele cinci semnatare ale Pactului de la Bruxelles cărora li se adaugă SUA şi Canada, iar mai târziu Norvegia, Danemarca, Islanda, Portugalia şi Italia. De acum înainte apărarea Europei va fi organizată la nivelul Atlanticului de Nord şi va beneficia de un masiv ajutor militar şi economic din partea SUA.

Cooperarea politica l l la 5 mai 1949 este creată o nouă organizaţie europeană – Consiliul Europei – al cărei sediu a fost stabilit la Strasbourg. Statutul acestei organizaţii afirmă ataşamentul statelor membre faţă de “valorile spirituale şi morale care reprezintă patrimoniul comun al popoarelor şi care sunt la originea principiilor libertăţii individuale, libertăţii politice şi supremaţiei dreptului, principii pe care se fundamentează toate democraţiile veritabile”. Statele membre se angajau de asemenea să respecte drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Scopul Consiliului Europei era de “a realiza o uniune mai strânsă între statele membre pentru păstrarea şi promovarea idealurilor şi principiilor care constituie patrimoniul lor comun şi pentru favorizarea progresului lor economic şi social”. Competenţele acestui organism erau generale: economice, sociale, culturale, ştiinţifice, juridice şi administrative. Competenţele relative la apărarea naţională sunt excluse deoarece membrii Alianţei Atlanticului de Nord voiau să-şi păstreze competenţa exclusivă în acest domeniu. Cât priveşte mijloacele de acţiune ale Consiliului Europei, acestea se restrângeau la procedee diplomatice care vizau o convergenţă a eforturilor guvernamentale, fără să se ia vreo măsură concretă.

l Analizând organismele menţionate, observăm că ele prezintă următoarele inconveniente: • • • l nu reuneau aceleaşi state europene; participau şi state neeuropene care deţineau uneori chiar poziţia dominantă (cum este cazul SUA în cadrul NATO); aveau de multe ori aceleaşi scopuri politice, economice, culturale şi de securitate, iar organele de care dispuneau erau ineficiente. Aşadar, aceste mecanisme nu răspundeau nevoilor Europei, mai ales sub raport economic, dar şi pentru a rezolva problema europeană în complexitatea ei. Astfel, se conturează tot mai mult necesitatea constituirii unei comunităţi care să răspundă problemelor Europei Occidentale.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) l l Încă din 19 decembrie 1946, cu prilejul celebrului discurs ţinut la Zurich, Winston Churchill arătase că rezolvarea problemelor şi viitorul Europei rezidă în reconcilierea dintre Franţa şi Germania, idee care nu era nouă, însă la acea dată părea foarte greu de realizat. Deci trebuia găsită o formulă nouă care să permită un control internaţional asupra industriei grele a unei Germanii care începea să-şi redescopere personalitatea politică; să găsească o bază solidă şi realistă pentru colaborarea franco-germană; să dezvolte construcţia europeană mai eficient decât în cazul O. E. C. E. în scopul integrării Germaniei în Europa Occidentală; să prevină o posibilă criză a economiei europene printr-o acţiune colectivă în domeniul industriilor de bază; să caute să atenueze tensiunile internaţionale.

l l l Soluţia a fost dată de Robert Schuman, care urmărea încetarea pentru totdeauna a rivalităţii franco-germane, şi de Jean Monnet, care se gândea la o reorganizare a economiei europene, economia franceză neputându-se dezvolta armonios în condiţiile în care cea europeană nu era prosperă. Cum în organizarea europeană nu s-a putut pleca de la o bază franco-britanică, Monnet şi-a îndreptat atenţia spre crearea unei baze franco-germane, date fiind şi numeroasele declaraţii ale cancelarului Adenauer. Dar în perioada respectivă nu se putea proceda la o fuziune economică totală, ci trebuiau alese anumite sectoare de bază, bine determinate, astfel că opţiunea lui Jean Monnet a fost industria cărbunelui şi oţelului. Alegerea este justificată de faptul că în acea epocă cărbunele era considerat “pâinea industriei”, fiind în continuare cea mai importantă sursă de energie, iar prin punerea în comun a producţiei de cărbune erau eliminate dificultăţile cu care se confrunta economia franceză şi era înlăturat controlul concernelor Ruhr în acest domeniu. În ceea ce priveşte oţelul, acesta avea o importanţă psihologică considerabilă deoarece el constituia materia primă de bază în industria de armament; astfel că prin punerea în comun a producţiei celor două materii de bază devenea imposibilă izbucnirea unui nou război între Franţa şi Germania.

l l l declaraţia de la Paris din 9 mai 1950, declaraţie care conţine în fapt Planul Schuman ce a stat la baza semnării la 18 aprilie 1951 la Paris a Tratatului privind instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat intrat în vigoare la 25 iulie 1952 şi a cărui durată (teoretică) este de 50 de ani. Proiectul Schuman se bazează pe o serie de principii: • • • punerea în comun a producţiei a două materii de bază: cărbunele şi oţelul ; crearea unei pieţe comune pentru statele membre ; imposibilitatea materială a izbucnirii unui nou război mondial în zonă ; construirea comunităţii ca o solidaritate de fapt, inspirată de un pragmatism prudent ; se dă câştig de cauză integrării sectoriale în raport cu cea globală şi integrării economice în raport cu cea politică. Acestui proiect se alătură alte patru state : Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, care împreună cu Franţa şi Germania vor deveni membri fondatori ai primei comunităţi, aceea a cărbunelui şi oţelului

l Fundamentul economic al Tratatului de la Paris se află în dispoziţiile art. 4, în sensul că sunt recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi că vor fi abolite şi interzise : • • a) taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile cantitative privind circulaţia produselor ; b) măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între consumatori, în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de transport, precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului ; c) subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state, în orice formă ar fi ele; d) practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţei.

Din punct de vedere instituţional, CECO se prezintă ca un organism format din autorităţi cu caracter supranaţional. - Rolul central îl joacă Înalta Autoritate, organ independent de statele membre, cu funcţie de gestiune şi care reprezintă interesul comunităţii. Ea dispune de fonduri proprii provenite din prelevări directe percepute asupra agenţilor economici şi taxe vamale unice. Primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a fost Jean Monnet. - Consiliul de miniştri – organ interguvernamental cu funcţie de decizie; - Adunarea Comună – formată din parlamentari ai ţărilor membre, delegaţi de Parlamentele naţionale, preconizându-se pentru viitor alegeri directe pentru Adunare; - Curtea de Justiţie – ce are menirea de a asigura respectarea dreptului.

Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) l l semnarea la 25 martie 1957 la Roma a Tratatelor privind constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) sau Euratom şi a Comunităţii Economice Europene (CEE) sau Piaţa Comună. Tratatul de instituire a CEEA are ca obiectiv „să contribuie la stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiei nucleare, creşterii nivelului de trai în statele membre şi dezvoltării schimburilor cu alte ţări” (art. 1). Tratatul cuprinde dispoziţii relative la folosirea energiei atomice în exclusivitate în scopuri civile, prevăzând următoarele direcţii de acţiune: dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniu şi a distribuirii tehnicii de specialitate, stabilirea de norme de securitate comune, facilitarea investiţiilor în domeniul nuclear, crearea unei pieţe comune pentru materialele şi echipamentele nucleare, cât şi pentru capitalurile legate de domeniul nuclear ş. a.

Comunitatea Economică Europeană l l articolul 2 din Tratat este prevăzut scopul său: „Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, de a promova o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”. Potrivit Tratatului de la Roma, CEE intenţionează: • • realizarea unei uniuni vamale, economice şi monetare, prin desfiinţarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în comerţul dintre statele membre; stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faţă de terţi; promovarea liberei circulaţii a capitalurilor, serviciilor şi a forţei de muncă; realizarea unei politici economice comune în domeniul agriculturii, transporturilor, energeticii şi, în perspectivă, o politică bugetară comună.

l l O piaţă comună înseamnă o piaţă unică, cuprinsă pe teritoriul statelor membre şi care prezintă aceleaşi caracteristici ca o piaţă naţională. Ea se realizează prin crearea unei uniuni vamale şi o liberă circulaţie a mărfurilor, dublată de o protecţie externă, printr-un tarif vamal comun. Pentru realizarea pieţei comune sa prevăzut o perioadă de tranziţie de 12 ani. Uniunea vamală s-a realizat în 1968. Din punct de vedere instituţional, Tratatele de la Roma au reluat într-o mare măsură formula din cazul CECO. • Adunarea (parlamentară) şi Curtea de Justiţie aparţinând CECO erau în egală măsură competente şi pentru cele două noi comunităţi. Adunarea din cadrul CECO, prin creşterea numărului de membri de la 78 la 142, s-a transformat în Adunarea Parlamentară Europeană pentru cele trei comunităţi, iar mai târziu, prin rezoluţia din 30 martie 1962, îşi va lua numele de Parlament European. Atribuţiile sale erau de deliberare şi control. • Curtea de Justiţie avea rolul de a asigura respectarea dreptului cu ocazia interpretării şi aplicării tratatelor. • Înalta Autoritate este înlocuită de o Comisie, care deşi reprezintă interesul Comunităţii, şi-a pierdut caracterul dominant supranaţional. • Consiliul de miniştri rămâne un organ interguvernamental cu rol de decizie.

Transformarea Comunităţilor Europene în Uniunea Europeană

Lărgirea Comunităţilor Europene l l Până în anul 1973 cele trei comunităţi au fost constituite din cei şase membri fondatori: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. După refuzul iniţial din 1951 de a se alătura „celor şase”, Marea Britanie şi-a depus candidatura în două rânduri – 1961 şi 1967 - , ambele încercări de aderare eşuând datorită veto-ului exprimat de Franţa. Purtate pe parcursul a trei ani (1970 -1972), negocierile cu Marea Britanie s-au finalizat prin semnarea actului de aderare în 1972. Negocierile au mai avut în vedere şi alte trei state vest-europene: Danemarca, Norvegia şi Irlanda. Prin referendum poporul norvegian s-a opus aderării la Comunităţi, astfel încât, începând cu 1 ianuarie 1973, au devenit membre Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda.

l l De la 1 ianuarie 1981 numărul membrilor s-a extins la zece prin aderarea Greciei, iar de la 1 ianuarie 1986 putem vorbi de „cei 12”, prin aderarea la Comunităţi a Spaniei şi Portugaliei. În cursul anului 1994 s-au purtat negocieri cu patru state membre AELS: Suedia, Finlanda, Norvegia şi Austria. Pentru a doua oară în istorie poporul norvegian a votat împotriva aderării, astfel încât de la 1 ianuarie 1995 numărul membrilor Uniunii Europene este de 15, ca urmare a aderării Austriei, Suediei şi Finlandei. La 16 aprilie 2003, 10 state europene (Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia şi Ungaria) semnează la Atena Tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Astfel, începând cu 1 mai 2004, numărul statelor membre ale UE se ridică la 25. Începând cu 1 ianuarie 2007 devin membre ale Uniunii Europene România şi Bulgaria, iar de la 1 iulie 2013 Croatia adera la UE, astfel că în prezent vorbim de ”Uniunea celor 28”.

l l Şi astăzi sunt state necomunitare (Elveţia şi Norvegia) cu un grad de dezvoltare economică superior celor membre UE (Portugalia şi Grecia). Un statut aparte de asociere îl au statele foste colonii ale unor ţări membre. Sunt asociate la UE ţările din nordul Africii, precum şi cele 46 de state din Africa, Caraibe şi Pacific semnatare ale Convenţiei de la Lome ş. a. Statutul de asociat nu se confundă cu cel de membru, întrucât oferă doar unele facilităţi în domeniul vamal, schimburilor comerciale, investiţiilor, asistenţei tehnice ş. a. Uniunea Europeană are relaţii particulare cu SUA, Canada, cu NAFTA (Acordul Nord American de Comerţ Liber semnat de SUA, Canada şi Mexic), cât şi cu alte zone de liber schimb sau state puternic industrializate.

Actul Unic European (1) l l l În 1984, Consiliul European reunit la Fontainbleau înscrie în preocupările sale perfecţionarea instituţională a comunităţilor şi instituie "Comitetul Dooge" care avea sarcina să analizeze această problemă şi să facă propuneri. Raportul comitetului propunea să se iniţieze procedura de revizuire a tratatelor de instituire a comunităţilor şi se pronunţa pentru crearea unei "entităţi veritabile", perfecţionarea mecanismelor instituţionale şi realizarea unei pieţe comune veritabile. În baza acestui raport, Consiliul European a decis să se convoace o conferinţă interguvernamentală care urma să elaboreze un tratat asupra politicii externe şi de securitate comună şi să modifice tratatele comunitare.

Actul Unic European (2) l Conferinţa interguvernamentală de la Luxemburg (9 septembrie 1985) a elaborat textul "Actul Unic European" care a fost semnat în două etape: • • • l l 17 februarie 1986 de către nouă state membre, 28 februarie 1986 la Haga de către celelalte trei : Italia, Danemarca şi Grecia. AUE a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. AUE este cel mai important document adoptat după semnarea tratatelor de instituire a comunităţilor. El reuneşte într-un singur document dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene şi lărgeşte domeniul de competenţă comunitară, conţinând şi reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe.

Actul Unic European (3) l l l l AUE înlătura ultimele bariere în calea realizării pieţei unice, lărgeşte câmpul de acţiune comunitar în domeniul social, al protecţiei mediului înconjurător, al cercetării şi dezvoltării tehnologice. pe plan instituţional, a consfinţit generalizarea votului cu majoritate calificată în locul celui în unanimitate, instrument absolut necesar luării deciziilor şi funcţionării efective a pieţei unice interne, recunoaşte în mod oficial existenţa Consiliului European. AUE marchează şi momentul creşterii caracterului democratic al Comunităţii Europene prin sporirea rolului Parlamentului în procesul decizional care devine pentru prima dată asociat în procesul legislativ, instituindu-se principiul cooperării → o propunere legislativă care a fost respinsă de două ori în cadrul procedurii în faţa PE nu mai poate fi aprobată de Consiliu decât cu unanimitate de voturi. Se instituie dubla jurisdicţie, prin crearea Tribunalului de primă instanţă. realizarea unei politici externe comune, constând în informări şi consultări reciproce şi regulate la nivelul miniştrilor de externe.

Tratatul de la Maastricht (1) l l l Uniunea economică şi monetară - motorul creării Uniunii Europene - a fost avută permanent în vedere de către majoritatea statelor comunitare. februarie 1969 s-a decis crearea unei uniuni economice şi monetare europene → în martie 1970, Consiliul a însărcinat pe Pierre Werner să redacteze un raport în vederea reliefării aspectelor fundamentale creării uniunii. Raportul a propus ca într-o perioadă de zece ani să se treacă la realizarea uniunii economice şi monetare. Cu ocazia negocierii Actului Unic European s-a reluat problema realizării uniunii economice şi monetare, dar reţinerea Marii Britanii nu a permis decât reintroducerea unei prevederi generale de cooperare în domeniul economic şi monetar. Această prevedere a fost preluată cu ocazia Consiliului European de la Hanovra (27 -28 iunie 1988 ), care a decis crearea unui comitet pentru studierea realizării uniunii economice şi monetare, preşedinţia acestuia fiind încredinţată lui Jacques Delors.

Tratatul de la Maastricht (2) Uniunea politică l Consiliului European de la Dublin (aprilie 1990) a examinat propunerea Belgiei, Franţei şi Germaniei de realizare a Uniunii politice → a stabilit ca în decembrie să se desfăşoare la Roma două conferinţe interguvernamentale, una privind constituirea Uniunii economice şi monetare şi alta privind constituirea Uniunii politice. l s-a decis redactarea unui singur tratat, în locul celor două propuse, care să se refere la "Uniunea Europeană". l Consiliul European de la Maastricht (9 -10 decembrie 1991), pentru definitivarea tratatului negocierile au continuat la nivel de experţi, l Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht de către miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de finanţe ai celor douăsprezece state membre.

Tratatul de la Maastricht (3) l l Prin Tratatul de la Maastricht se creează o Uniune Europeană fondată pe comunităţile europene şi completată prin formele de cooperare şi politicile prevăzute de tratat. UE se sprijină pe trei piloni: • • • Comunităţile Europene • • • Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului; Comunitatea Economică Europeană; Comunitatea Europeană a Energiei Atomice; Politica externă şi de securitate comună (prevăzută în Titlul V al Tratatului de la Maastricht); Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (pilon introdus prin Titlul VI al Tratatului de la Maastricht).

Prevederile Tratatului de la Maastricht (1) Cetăţenia unională. Toţi cetăţenii statelor membre sunt cetăţeni ai uniunii. Fiecare cetăţean are dreptul: • • să se deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre; să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene care se desfăşoară în statul în care îşi are domiciliul; de a fi protejat de autorităţile diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru; de a se adresa Parlamentului şi funcţionarului însărcinat cu sondarea opiniei publice;

Prevederile Tratatului de la Maastricht (2) Uniunea economică şi monetară: • • uniunea economică, în sensul că direcţiile politicii economice ale statelor membre şi ale Comunităţilor vor fi adoptate de către Consiliul de miniştri, care, în acelaşi timp, va supraveghea evoluţia economiei în fiecare stat membru şi în Comunităţi; uniunea monetară. Comunităţile vor avea: • o singură politică monetară, • va exista un singur etalon monetar - ECU – • o nouă instituţie, Banca Centrală Europeană, care va forma, împreună cu băncile centrale statelor membre, Sistemul European al Băncilor Centrale.

Prevederile Tratatului de la Maastricht (3) Uniunea politică: • promovarea unei politici externe şi de securitate • • comună, inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună; creşterea rolului Parlamentului European; sporirea competenţei Comunităţilor; dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne; menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora.

Prevederile Tratatului de la Maastricht (4) Politicile comune privesc: • • • regimul trecerii frontierelor exterioare ale Uniunii Europene şi întărirea controlului; lupta împotriva terorismului, a criminalităţii, a traficului de droguri şi a crimei organizate; cooperarea în materie de justiţie penală şi civilă; crearea unui Oficiu european de poliţie etc. dreptul de imigrare şi azil, în cursul anului 1994 majoritatea statelor membre punând în practică dispoziţia conform căreia refuzul de a acorda drept de azil sau de imigrare dat de un stat membru obligă şi pe celelalte state să adopte aceeaşi soluţie.

Tratatul de la Amsterdam (1) l Conferinţa Interguvernamentală, Torino, martie 1996. • • • l l reforma sistemului instituţional care să funcţioneze cu o mai mare eficienţă, coerenţă şi legitimitate, simplificarea şi consolidarea tratatelor; elaborarea unor măsuri care să răspundă nevoilor şi preocupărilor oamenilor ce privesc protecţia indivizilor împotriva crimei internaţionale, terorismului şi traficului de droguri; politici naţional adecvate în domeniul şomajului, protecţiei mediului; întărirea capacităţii de acţiune externă, definirea mai clară a relaţiei dintre UE şi Uniunea Europei Occidentale ş. a. → a fost semnat în octombrie 1997 Tratatul de la Amsterdam, tratat ce modifică Tratatele de instituire a Comunităţilor Europene, Tratatul de instituire a Uniunii Europene şi unele acte legate de acestea. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam (2) l Cf. Tratatului de la Amsterdam, Uniunea îşi propune ca obiective: • • • promovarea progresului economic şi social şi a unui înalt nivel de folosire a forţei de muncă şi realizarea unei dezvoltări durabile şi echilibrate, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare, comportând în cele din urmă o monedă unică în conformitate cu prevederile Tratatului; afirmarea identităţii ei pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv elaborarea progresivă a unei politici de apărare comune, care ar putea să ducă la o apărare comună; întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii; menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în care libera circulaţie a persoanelor este asigurată în asociere cu măsuri specifice cu privire la controalele la graniţele exterioare, azil, imigrare şi combaterea criminalităţii; menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în scopul de a examina măsura în care politicile instituite de tratat ar trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare.

Tratatul de la Amsterdam (3) l l Sub aspect instituţional, au fost lărgite atribuţiile legislative şi de control politic ale Parlamentului European în perspectiva lărgirii Uniunii Europene, numărul maxim de membri fiind fixat la 700; au fost sporite atribuţiile celorlalte organe consultative care intervin în procesul decizional; au fost mai bine fixate raporturile dintre instituţii, organele complementare şi subsidiare. Tratatul de la Amsterdam a pus bazele unei Europe mai democratice, care să răspundă nevoilor sociale, de pace şi securitate în Europa.

Tratatul de la Nisa l l l conferinţa interguvernamentală de la Nisa, 7 -11 decembrie 2000, → Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene şi a tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a unor acte conexe, tratat semnat la 26 februarie 2001. Tratatul de la Nisa conţine prevederi menite să adâncească integrarea europeană prin perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva lărgirii Uniunii Europene la 27 de state membre, să mărească legitimitatea şi eficacitatea instituţiilor europene. Alături de reforma instituţională, reţin atenţia şi alte aspecte, cum ar fi: • • • Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; protejarea valorilor democratice; cooperarea consolidată; apărarea comună; dezbaterile cu privire la viitorul Europei.

Tratatul de la Lisabona La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, modificând Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE (fără a le înlocui). l O Europă mai democratică şi mai transparentă • • l Un rol consolidat pentru Parlamentul European: ales direct de către cetăţenii UE, procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice. Retragerea din Uniune: recunoaşte explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră. • • • votul cu majoritate calificată din Consiliu este extins la noi domenii politice, funcţia de preşedinte al Consiliului European (ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate), ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi - precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii).

l O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni. • • l Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea şi statele membre acţionează împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unei catastrofe naturale sau provocate de om. Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea beneficiază de o capacitate extinsă de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea sa de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. • • Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, Uniunea are o personalitate juridică unică,

Caracterele generale Comunităţilor l organizaţii internaţionale; l organizaţii bazate pe integrare economică; l au o structură instituţională proprie, originală.

Organizaţie internaţională l l Denumirea de Comunităţi arată că statele care le formează recunosc existenţa unei solidarităţi şi acceptă ca unele dintre competenţele lor, ce ţin de probleme de interes comun, să revină organizaţiei stabilite între ele, dacă aceasta este mai eficientă şi mai profitabilă, în raport cu ceea ce ar putea realiza fiecare stat în parte. Comunităţile s-au născut având la bază tratate semnate de reprezentanţii cu puteri depline ai statelor fondatoare, tratate ratificate şi intrate în vigoare după principiile clasice ale dreptului tratatelor: Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 (CECO) şi Tratatele de la Roma din 25 martie 1957 (CEE, CEEA). În ceea ce priveşte durata pentru care au fost create Comunităţile, observăm că în timp ce Tratatele constitutive CEE şi CEEA conţin dispoziţia expresă privind încheierea lor pe o perioadă nelimitată în timp, Tratatul CECO prevede o durată limitată de 50 de ani pentru care a fost încheiat. AUE a făcut referiri la interpretarea tratatelor în sensul caracterului nelimitat în timp al construcţiei europene.

Organizaţie bazată pe integrare economică l l l l Cele trei Comunităţi au fost create pentru a realiza şi gestiona o piaţă unică între ele, atât sectorială – cărbune, oţel, energie atomică - , cât şi generalizată. piaţă comună - o arie geografică unică, substitutivă diversităţii de pieţe naţionale care au fuzionat şi care este guvernată de aceleaşi reguli ale economiei de piaţă. dispariţia tuturor piedicilor în calea liberei circulaţii a produselor în interiorul acestei arii geografice unice şi aplicarea unor reguli de concurenţă unice. Suprimarea barierelor vamale şi a tarifelor naţionale şi aplicarea unui tarif vamal comun în raporturile dintre statele membre şi statele terţe. eliminarea tuturor taxelor şi contigentărilor, ca măsuri protecţioniste, precum şi a discriminărilor de natură publică sau privată bazate pe naţionalitate. cele patru libertăţi: • • libera circulaţie a persoanelor; libera circulaţie a mărfurilor; libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor; libera circulaţie a serviciilor. implicaţii juridice şi politice → armonizarea sistemelor naţionale de drept şi elaborarea unor politici comune în diverse domenii: comerţ, transporturi, mediu, agricultură etc.

Organizaţii cu o structură instituţională proprie, originală (1) l l l Uniunea Europeană se bazează pe o structură instituţională şi juridică proprie care nu corespunde principiului clasic al separaţiei puterilor, cele patru Instituţii reprezentând un corp dinamic care răspunde intereselor în prezenţă şi asigură realizarea finalităţii Uniunii. Consiliul, compus din reprezentanţii guvernelor, reprezintă interesele statelor membre şi corespunde într-o oarecare măsură organelor clasice ale organismelor internaţionale. Se deosebeşte fundamental prin procedura de deliberare (de regulă se cere votul cu majoritate calificată sau simplă) şi prin puterile proprii de decizie, fără a mai fi necesară ratificarea actelor sale de către statele membre. Parlamentul, compus iniţial din delegaţi ai parlamentelor naţionale, iar după 1979 din deputaţi aleşi direct de electoratul statelor membre, reprezintă interesul poporului. Fiind rezultatul unor alegeri directe, el poate reprezenta în acest mod voinţa electoratului Uniunii, care legitimează puterea de control şi de decizie proprie.

Organizaţii cu o structură instituţională proprie, originală (2) l l l Comisia, cea mai originală instituţie europeană, exprimă interesul Comunităţilor. Este independentă de orice autoritate statală şi dispune de putere de decizie şi control. În realitate este motorul întregii construcţii comunitare, garantul respectării Tratatelor şi al integrării. Acest tip de organ nu mai este întâlnit la nici o altă organizaţie internaţională. Curtea de Justiţie reprezintă interesul dreptului. Ea se prezintă ca o jurisdicţie internă, investită de Comunităţi cu toate componentele necesare realizării dreptului şi care cooperează cu jurisdicţiile naţionale, asigurând o interpretare şi aplicare uniformă a dreptului comunitar. Acestei structuri quadripartite Tratatul de la Maastricht i-a adăugat a cincea Instituţie – Consiliul European – care se prezintă sub forma unei conferinţe la nivelul şefilor de state şi de guverne, având rolul de a defini politica generală a Uniunii.

Bibliografie l l l Ina Raluca Tomescu, Instituții europene, Editura Academica Brâncuşi, Tg-Jiu, 2016. Bianca Maria Carmen Predescu, Drept Instituţional comunitar, Ed. Universul Juridic, 2013. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în UE, Ed. Polirom, Iaşi, 2008. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Universul Juridic, 2016. Gabriel-Liviu Ispas, Uniunea Europeană. Evoluţie. Mecanisme. Instituţii, Ed. Universul Juridic, 2012. Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.