Vinon codru la izvorul Care tremura pe prund

“Vino-n codru la izvorul Care tremura pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. Adormind de armonia Codrului batut de ganduri, Flori de tei deasupra noastra Or sa cada randuri. ”

Tema naturii în opera lui Mihai Eminescu

Între marile teme, proprii creației lui Eminescu, alături de meditația asupra artei, asupra vieții sociale sau asupra existenței în general, slăvirea iubirii si a frumuseților naturii ocupăun loc întru-totul deosebit.

Iubirea si dragostea de natura se îngemaneaza în poezia lui Eminescu, constituind o tema unitara, care îi largeste si îi întregeste universul liric, de o grandoare si autenticitate

Iubirea si natura sunt pentru Eminescu formele fundamentale de manifestare a personalitatii sale de exceptie, sunt fenomene care il insufletesc, il entusiasmeaza si il proiecteaza in eternitate, sunt cadrul si mijlocul de implinire , sunt esentile nevoi de

Eminescu este si un stralucit pictor al luminii si umbrelor, nu numai cantaretul unei naturi pline de murmur si soapte. Iata luciul fin si stralucitor al apei lacului: “Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni il incarca, tresarind in cercuri albe El cutremura o barca. . Sa plutin cuprinsi de farmec Sub lumina blandei lune. Vintu-n trestii lin fosneasca, Unduioasa apa sune! “

Natura multicoloră, unde totul palpită în tonalităţi variate şi mângâietoare şi în ale cărei nuanţe poetul îşi învăluie iubirea, îşi află o sinteză şi o armonie desăvârşită, ce îmbie la linişte după aprigele frământări şi amărăciuni ale zilei şi într-o simplă poezioară ca “Somnoroase pasarele. . . ”. “ Peste-a noptii feerie Se ridica mandra luna, Totu-i vis si armonie, Noapte buna!”

Natura, prietena omului, ia parte la sarbatorile intime a acestuia. Ea intelege cel mai bine tainele inimii celor do indragostiti, care “viseaza visul codrilor de fagi!”. . . Alteori dulce si impetuoasa, iubirea lui Eminescu este adanc ancorata in inima naturii ca in “O, ramai”, unde padurea copilariei care il intelege pe poet i marturisest dragostea, oferindu-i iar linistea si supremele ei delicii: “O, ramai la mine, Te iubesc atat de mult! Ale tale doruri toate Numai eu stiu sa le ascult. ”

Pentru gânditorul romantic Eminescu, natura este marea matcă a originilor şi puterilor în care se naşte omul şi în care ar trebui să rămână veşnic, pentru a-şi păstra, neatinse de trecerea timpului, tinereţea şi fericirea. Căci natura nu este supusă curgerii timpului obişnuit, cum este supusă viaţa omului. Dar numai în vârsta de aur a copilăriei, omul se bucură de privilegiul trăirii în tărâmurile magice ale naturii, ale codrului. “Unde esti, copilărie, Cu pădurea ta cu tot? ”

Natura pe care poetul o indrageste atat si de vraja careia va ramane toata viata strans legat, staruie in preajma poetului ca o prezenta intelegatoare si mangaietoare si acum cand in sufletul lui zbuciumat pamantul se infrunta cu cerul, iar dragostea de viata cu iubirea care l-a parasit, cu nostalgia sau regretul amar.

Simfonia naturii aduce, in sufletul poetului, cand impacare si farmec, cand neliniste, melancolie, visare. Natura il chema pe poet de oriunde ca un prieten statornic oferindu-i ocrotire. In acelasi timp, codrul inseamnca pentru poet

~Sfarsit~