Uniunea Europeana Istorie i Tratate Istorie l l

Uniunea Europeana Istorie şi Tratate

Istorie l l Tentative de unificare a naţiunilor europene au existat încă dinaintea apariţiei statelor naţionale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celţi, iar mai târziu a fost cucerită şi condusă de Imperiul Roman, centrat în Meditarană. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forţa. Impreiul Franc al lui Carol cel Mare şi Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singură administraţie pentru sute ani. Uniunea vamală a lui Napoleon şi mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existenţă tranzitorie. Dată fiind diversitatea lingvistică şi culturală a Europei, aceste încercări au implicat de obicei ocupaţia militară a naţiunilor, conducând la instabilitate; unele încercări, însă, au durat mii de ani şi au fost însoţite de porogrese economice şi tehnologice, aşa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman în timpul aşa-numitei Pax Romana. Una dintre primele propuneri pentru o unificare pacifică prin cooperare şi egalitatea statutului de membru a fost făcută de Victor Hugo în 1851. În urma catastrofelor provocate de primul şi al doilea război mondial, necesitatea formării unei (ce a devenit mai târziu) Uniuni Europene a crescut, din cauza determinării de a reconstrui Europa şi de a elimina posbilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către Germania (de vest), Franţa, Italia şi ţările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952.

Istorie

Istorie l Prima uniune vamală totală, denumită iniţial ca Comunitatea Economică Europeană (informal chiar şi Piaţa Comună), a fost creată prin Tratatul de la Roma în 1957 şi implementată la 1 ianuarie 1958. Aceasta din urmă s-a transformat în Comunitatea Europeană care este în prezent "primul pilon" al Uniunii Europene. UE a evoluat dintr-un organ comercial într-un parteneriat economic şi politic. Definitivarea Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către ansamblul ţărilor membre ale Comunităţii Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie 1992. Ca preşedinte al Convenţiei pentru Viitorul Europei, fostul preşedinte francez Valéry Giscard d'Estaing a propus schimbarea numelui Uniunii Europene în Europa Unită, dar această moţiune nu a fost aprobată.

Istorie – Integrarea României în Uniunea Europeană l l România a fost prima ţară din Europa centrală şi de est care a avut relaţii oficiale cu Comunitatea Europeană. În 1974, o înţelegere a inclus România în Sistem Generalizat de Preferinţe al Comunităţii iar un acord asupra produselor industriale a fost semnat în 1980 Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare. Acordul european a intrat în funcţiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând din 1993 printr-un "Acord Interimar". România a trimis solicitarea deveni membru pe 22 iunie 1995. În iulie 1997, Comisia şi-a publicat "Opinia asupra solicitării României de a deveni membră a Uniunii Europene". În anul următor, a fost întocmit un "Raport privind progresele României în procesul de aderare la Uniunea Europeană". În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiţia îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000. Obiectivul României este de a obţine statutul de membru cu drepturi depline în 2007. La summit-ul de la Thessaloniki (Salonic) din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană sprijină acest obiectiv.

Istorie – Integrarea României în Uniunea Europeană l l l În Raportul de ţară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară europeană în grupul popularilor creştin-democraţi, se menţionează că "Finalizarea negocierilor de aderare la sfârşitul lui 2004 şi integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupţiei şi punerea în aplicare a reformei". Recomandările destinate autorităţilor române privesc: măsurile anticorupţie, independenţa şi funcţionarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor politiei. Amendamentul 19 al aceluiaşi raport a dat cele mai multe emoţii la Bucureşti, deoarece în acesta se propunea iniţial suspendarea negocierilor cu România. "Parlamentul European cere Comisiei o analiză detaliată şi o monitorizare permanentă a problemelor menţionate în raport şi raportarea acestora către parlament. Prin urmare, recomandă Comisiei şi Consiliului să reorienteze strategia de aderare a României, pentru a îndruma această ţară către un stat de drept. (. . . ) Cere Comisiei să stabilească de urgenţă un plan pentru o monitorizare mai bună şi mai eficientă a implementării acelei părţi a legislaţiei europene deja adoptate de România, în special în ceea ce priveşte justiţia şi afacerile interne", se arată în amendament. După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câştig de cauză, însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacţionat imediat prin realizarea unui plan de acţiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârşitul anului şi pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privinţa României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul al uniunii lărgite,

Istorie – Integrarea României în Uniunea Europeană l l După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câştig de cauză, însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacţionat imediat prin realizarea unui plan de acţiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârşitul anului şi pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privinţa României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul al uniunii lărgite, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria şi celălalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune şi că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului. România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg, (imagine) urmând ca cele două ţări să adere la 1 ianuarie 2007, cu excepţia cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).

Tratate – Tratatul de aderare 2005 l l l l Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană (sau Tratatul de aderare 2005) este o înţelegere între Uniunea Europeană şi două ţări (Bulgaria şi România), privind aderarea acestora la UE. De asemenea, acest document schimbă câteva prevederi care erau reglementate iniţial de Tratatul de la Nisa. Pe 13 aprilie 2005, Parlamentul European a aprobat semnarea Tratatului de Aderare a României şi Republicii Bulgaria, făcând posibilă aderarea lor la Uniunea Europeană. Parlamentul a votat cu 497 voturi pentru, 93 împotriva şi 71 de abţineri aderarea României. Aderarea Bulgariei a fost aprobată cu 522 de voturi pentru, 70 împotrivă şi 69 de abţineri. Ceremonia de semnare a tratatului s-a desfăşurat pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg şi este de aşteptat să intre în vigoare la 1 ianuarie 2007, ziua extinderii Uniunii Europene. Din partea României au semnat preşedintele Traian Băsescu, premierul Călin Popescu-Tăriceanu, ministrul afacerilor externe Mihai Răzvan Ungureanu şi negociatorul şef cu Uniunea Europeană, Leonard Orban. Uniunea Europeană este constitută pe mai multe structuri legale, datorită diverselor tratate internaţionale succesive care au fost semnate. Tratatul de Aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană modifică: Tratatul de la Roma (Tratatul de institutire a Comunităţii Europene), Tratatul Euratom şi Tratatul de la Maastricht (Tratatul de formare a Uniunii Europene) precum şi alte acte care îmrepună formează structura legală (acquis) a Uniunii.

Tratate – Tratatul de aderare 2005 l Numele integral al tratatului este: – Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană.

Tratate – Tratatul de la Amsterdam l l l l l Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16 -17 iulie 1997 şi semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui iniţial a fost de a asigura capacitatea de acţiune a UE şi după extinderea spre est. Reformarea profundă a UE a eşuat însă, făcând necesare alte măsuri Procesul de democratizare Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia la procesul decizional. Procesul codecizional fusese deja specificat în Tratatul de la Nisa, aducând parlamentul la acelaşi nivel cu Consiliul de Miniştri. Prin Tratatul de la Amsterdam dreptul parlamentului de participare la luarea deciziilor a fost extins în toate domeniile în care Consiliul de Miniştri hotărăşte cu o majoritate calificată. Excepţie face de la această regulă politica agrară – domeniul cel mai costisitor al UE. Drepturile Parlamentului European au fost extinse şi în procesul de desemnare a membrilor Comisiei Europene: Parlamentul nu numai că trebuie să fie de acord cu numirea membrilor acesteia, ci şi cu numirea preşedintelui comisiei. Au mai rămas totuşi anumite deficite d. p. d. v. democratic, fiindcă parlamentul – singurul organ la UE ales direct de populaţie – nu are încă nici un drept iniţiativ în elaborarea proiectelor de lege. Acest drept îl are în continuare numai Comisia Europeană. În plus, comisia răspunde şi de aplicarea legislaţiei europene, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului separaţiei puterii legislative de cea executivă. Acest lucru se va schimba însă odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei Europei. [modifică] Politica ocupaţională Datorită creşterii şomajului în Europa tratatele conţin pentru prima dată elemente de politică ocupaţională. Chiar dacă această politică rămâne o sarcină a statelor membre, s-a stabilit totuşi o mai bună coordonare a măsurilor individuale luate de acestea.

Tratate – Tratatul de la Amsterdam l l l l l Spaţiul libertăţii, securităţii şi al dreptului Prin Tratatul de la Amsterdam a fost instituit aşanumitul “Spaţiu al libertăţii, securităţii şi dreptului”. În acest context au fost extinse drepturile Oficiului European de Poliţie (EUROPOL) şi a fost integrat în actele comunitare Tratatul de la Schengen. Marea Britanie şi Irlanda şi-au rezervat totuşi dreptul de a nu adera la Acest tratat. Statele membre au convenit şi asupra unei colaborări mai strânse în domeniul vizelor, azilului şi imigrării. [modifică] Politica externă şi de securitate comună (PESC) În acest context a fost înfiinţat postul de Înalt reprezentant al Politicii Externe şi de Securitate Comune, care rolul de a reprezenta UE în afacerile externe. Hotărârile din Consiliul de Miniştri se iau însă în continuare cu unanimitate de voturi, fiecare ţară având deci un drept de veto. Majoritatea voturilor este necesară doar pentru aplicarea hotărârilor luate de consiliul cu unanimitate de voturi. [modifică] Reforma instituţiilor Uniunii Europene Pentru ca UE să-şi păstreze capacitatea de acţiune şi după extindere s-a stabilit ca ţările mai mari să renunţe la cel de-al doilea comisar. De asemenea, în Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit ca numărul maxim al deputaţilor din Parlamentul European să fie de 700 şi după extinderea UE.

Tratate – Tratatul de fuziune l Tratatul de la Bruxelles sau Tratatul de fuziune, semnat la 8 aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967. Cunoscut şi sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene”, tratatul de la Bruxelles a avut drept obiectiv înfiinţarea unor structuri unice pentru cele 3 Comunităţi Europene: Consiliul de miniştri (organ de decizie) şi Comisia Europeană (organ executiv).

Tratate - Tratatul de la Maastricht l l l l Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene. După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepţie de neconstituţionalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”. Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE şi a Tratatului EURATOM acest document este şi actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituţii definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene. Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuieşte însă vechile Comunităţi Europene, ci le reuneşte sub un numitor comun, acela al unei noi “politici şi forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente Comunităţile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene: Comunităţile Europene Colaborarea în politica externă şi de securitate (PESC), Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (CPJMP).

Tratate - Tratatul de la Maastricht l l l Uniunea monetară şi economică Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape. Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 şi cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o ţară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergenţă), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergenţă sunt următoarele: politica financiară, nivelul preţurilor, al dobânzilor şi al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% şi gradul de îndatorare < 60% din BIP) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referinţă 1997. Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mişcare un automatism, conform căruia ţările care îndeplinesc criteriile de convergenţă în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniştri pot participa şi la uniunea monetară. Numai Marea Britanie şi Danemarca şiau rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană. Politica externă şi de securitate comună Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC este un pilon al UE, deciziile sunt luate în cele din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri este nevoie de aceea de un vot în unanimitate. Cetăţenia europeană Nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează. Cetăţenia europeană o deţine orice persoană care cetăţenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele dreptul de şedere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv şi activ la alegerile locale precum şi dreptul de a alege deputaţii din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE. Procesul de democratizare O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta Parlamentul European are în anumite domenii aceleaşi drepturi ca şi Consiliul de Miniştri. În afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene. Colaborarea în domeniul politicii interne şi juridice În tratat s-a hotărât îmbunătăţirea colaborării în domeniul juridic şi al afacerilor interne. Pentru o mai bună coordonare a colaborării poliţieneşti a fost înfiinţat Oficiul European de Poliţie Europol, cu sediul la Haga. Tratatul UE a fost ulterior modificat şi completat prin Tratatul de la Amsterdam (1999) şi Tratatul de la Nisa (2003). Astfel, a fost consolidată poziţia Parlamentului European prin perfecţionarea şi extinderea procedeului codecizional.

Tratate - Tratatul de la Roma l l Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC) şi a fost semnat de Franţa, Germania de Vest, Italia, Belgia şi Luxemburg la 25 martie 1957. Iniţial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunităţii Economice Europene. Totuşi, Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând, printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunităţii cât şi al tratatului. Din acest motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunităţii Europene sau Tratatul CE. În aceaşi zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, Euratom) : cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de la Roma, cât şi Tratatul CEEA au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Tratatul iniţial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a încercat să consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul CE a rămas o secţiune de sine stătătoare în cadrul acestuia. Deşi intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un nou pas in direcţia integrării europene, luarea majorităţii deciziilor în cadrul Uniunii se face încă după baza legală a Tratatului CE, care rămâne principală sursă a legislaţiei comunitare.

Tratate - Tratatul de la Roma l l l l Tratatul a fost semnat de către următorii: Paul-Henri Spaak şi J. Ch. Snoy et d'Oppuers din partea Belgiei. Konrad Adenauer şi Walter Hallstein din partea Germaniei. Christian Pineau şi Maurice Faure din partea Franţei. Antonio Segni şi Gaetano Martino din partea Italiei. Joseph Bech şi Lambert Schaus din partea Luxemburgului. Joseph Luns şi J. Linthorst Homan din partea Olandei.

Tratate - Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa l l Pe 18 iulie 2003, proiectul final al tratatului constituţional (oficial Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa) pentru Uniunea Europeană a fost publicat în Praesidiumul Convenţiei pentru Viitorul Europei. Tratatul care instituie Constituţia Europeană (TCE), în mod obişnuit denumit Constituţia Europeană, este un tratat internaţional care ca scop creearea unei Constituţii pentru Uniunea Europeană. Acest Tratat a fost semnat în 2004 de către reprezentanţi ai Statelor Membre, dar două dintre acestea l-au respins ulterior prin referendum. Principalele sale scopuri au fost înlocuirea suprapunerilor existente în actualele tratate (vezi Tratatele Uniunii Europene) care alcătuiesc actuala "constituţie" a Uniunii, să dea o formulă comprehensivă drepturilor omului pe teritoriul UE, şi să fluentizeze procesul de luare a deciziilor în actuala organizaţie de 25 de State Membre. TCE a fost semnat de către reprezentanţi ai Statelor Membre pe 29 Octombrie 2004, şi a fost supus procesului de ratificare de către Statele Membre până când, în 2005, votanţii francezi (29 Mai) şi olandezi (1 Iunie) l-au respins în cursul referendumurilor. Eşecul înregistrat de constituţie în a câştiga sprijinul popular în aceste două ţări a făcut ca şi alte ţări să amâne sau să oprească procedura de ratificare, iar actualmente viitorul Constituţiei este foarte incert. Dacă ar fi fost ratificat, Tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1 Noiembrie 2006. Începând din Mai 2006 Tratatul Constituţiei Europene este ratificat în următoarele ţări: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia şi Spania.

Tratate - Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa l Obiectivele proiectului de constituţie sunt, în principal, cel de a simplifica seriile de Tratate şi Protocoale ce dau în prezent constituţia legală a Europei, şi cel de a spori funcţionarea viitoarei Uniuni când 10 până la 12 ţări din Europa de Est se vor alătura celor 15 state membre pe 1 mai 2004 respectiv 1 ianuarie 2007. Tratatul acorda personalitate juridică UE în dreptul internaţional (fiind subiect de drept internaţional), în dreptul comunitar şi în dreptul intern al statelor membre. Instituţiile UE vor fi conform Constituţiei Europene: Parlamentul European, Consiliul, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. De asemenea prevede şi izvoarele dreptului comunitar: legea europeană (înlocuieşte regulamentul), legea-cadru (înlocuieşte directiva), regulamentul - act non-legislativ edictat pentru aplicarea unor acte sau prevedri specifice Constituţiei, decizia, recomandarea şi avizul. Tratatul va înlocui Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeană, Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene şi tratatele care le amendează pe acestea. Tratatul Euroatom rămâne în vigoare. Carta drepturilor fundamentale UE este introdusă în tratat; se deschide astfel posibilitatea aderării UE la CEDO. Noul tratat prevede posibilitatea dezvoltării apărării europene şi introduce o clauză de solidaritate a UE în faţa unui atac extern. Înfiinţează un Parchet European competent în lupta contra fraudelor, dar şi împotriva criminalităţii grave.

Tratate - Tratatul de la Nisa l l l l l Tratatul de la Nisa este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităţilor Europene precum şi anumite acte conexe. A fost semnat de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre UE la 11 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa (Franţa) şi a intrat în vigoare după încheierea procesului de ratificare. Cele mai importante modificări: Deciziile se iau prin întrunirea majorităţii calificate (se renunţă la unanimitate) Se introduce majoritatea dublă, care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea statelor membre (pe principiul că fiecare stat ar avea un vot). Această formulă trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2005, însă data a fost modificată prin Tratatul de Aderare 2003 pentru 1 noiembrie 2004. Compoziţia şi funcţionarea organelor europene a fost modificată foarte puţin din anii 1950, deşi numărul de state membre a crescut de la 6 la început până la 15 şi Uniunea Europeană are astăzi mai multe atribuţii decât la începuturile integrării europene. O extindere a Uniunii Europene cu până la 12 state fără adaptarea instituţiilor acesteia ar fi trimis Uniunea în colaps. Într-o uniune de 27, cu regulile de până atunci, Comisia Europeană ar fi avut 33 de membri, numărul membrilor Parlamentului European ar fi depăşit cifra de 800, iar procesul de luare a deciziilor ar fi fost astfel puternic încetinit. După încheierea procesului de ratificare pentru noua constituţie europeană, aceasta din urmă va înlocui Tratatul de la Nissa. Procesul de ratificare a fost însă blocat datorită rezultatelor negative ale referendumurilor din Franţa şi Olanda. De la 1 noiembrie 2004, luarea decizilor în 25 se face după următoarea împărţirea voturilor.

Tratate – Tratatul de la Paris (1951) l l Tratatul de la Paris (1951), semnat în 18 aprilie 1951 între Belgia, Franţa, Germania de Vest, Italia, Luxembourg şi Olanda a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (European Coal and Steel Community sau ECSC), care a devenit ulterior parte a Uniunii Europene. Tratatul a expirat în 23 iulie 2002 la exact 50 de ani, după ce intrase în uz. Tratatul a fost considerat ca fundaţia aducerii Europei la pace după cel de-al doilea război mondial. Unele dintre fostele naţiuni duşmane au ajuns să folosească în comun producţia de cărbune şi oţel, care fuseseră în timpul conflagraţiei resursele cel mai solicitate.