Traditii si obiceiuri din Dobrogea Baterea Alvitei Practic

Traditii si obiceiuri din Dobrogea

Baterea Alvitei • Practică magică de aflare a norocului şi a ursitei la Lăsatul Secului de Paşti, sărbătoare care a asimilat un scenariu ritual de înnoire a timpului calendaristic. Tinerii, copii adunaţi în cerc, încercau sa prindă cu gura, fără ajutorul mâinii , alviţa prinsă cu o sfoară de cuiul bătut în grinda centrală a podinei. Cei care reuşeau, muşcau din ea, îşi puneau o dorinţă, crezându-se că vor fi însoţiţi de noroc şi împliniri, iar tinerii se vor căsători.

Paparuda • Paparuda este un obicei care se practică în a treia zi de Paşti în localităţile Niculiţel, Luncaviţa, Jijila, Văcăreni, dar şi în mare parte din sudul României. Are drept rol invocaţia către ploaie, iar un gest ce trebuie respectat în ritual este stropitul cu apă a celor care participă în alai. Grupuri de tinere sau de femei bătrâne, împodobite cu flori sau cu ramuri verzi, intră din gospodărie în gospodărie. Ele cântă pentru ploaie şi dansează. Apoi sunt udate de gazdă sau se udă între ele cu apă rece. Stropitul cu apă reprezintă un gest de magie, prin analogie. În mentalitatea arhaică şi tradiţională se consideră că imitarea ploii era suficientă pentru producerea ei. De asemenea, se consideră că „masca verde” reprezintă spiritul antropomorf al vegetaţiei, ce se va regenera odată cu căderea ploilor. Se credea că purtarea „măştii verzi” (flori, frunze) va influenţa bogăţia culturilor.

Caloianul • Tot după Paşte şi într-o corelare cu „Paparuda” se practică şi obiceiul numit „Caloianul”. Acest obicei trimite spre ritul zeului care moare şi învie. O păpuşă realizată din lut era îngropată şi lăsată în câmp şi era deshumată (după 9 -40 zile), apoi ruptă în bucăţi ce erau aruncate pe câmp. Îngropat în pământ, „Caloianul” (aşa era numită păpuşa de lut) influenţa, asemenea zeului antic, belşugul culturilor şi regenerarea vegetaţiei. Toate aceste ritualuri sunt, de fapt, dedicate fertilităţii pământului şi bunăstării recoltelor.

Dragobetele Era un zeu tânăr al dacilor care era sărbătorit în Muntenia, Dobrogea, Oltenia şi Transilvania la o dată fixă în acelaşi sat. Data varia de la o zonă la alta (între 24 februarie şi 28 februarie, 1 martie şi 25 martie). Dragobetele era considerat patronul dragostei şi bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti. În unele tradiţii este considerat Cap de primăvară, Cap de vară, fiu al Baba Dochia şi cumnat al eroului vegetaţional Lăzărică. Dragobetele este identificat cu Cupidon, zeul dragostei din mitologia romană şi cu Eros zeul iubirii în mitologia greacă. Dragobetele este de asemenea o sărbătoare dedicată zeului dragostei cu nume omonim. La Dragobete păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în ziua de Dragobete se spune că rămâneau fără pui până în ziua de Dragobete a anului viitor. Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. Cei care nu se întâlneau cu un prieten în ziua de Dragobete se spune că nu era iubit tot anul. Dacă timpul era favorabil, fetele şi băieţii se adunau în cete şi ieşeau la pădure chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere din Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Transilvania făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile anului, pentru păstrarea frumuseţii. Fetele ignorate de băieţi în această zi le acuzau pe celelalte că au făcut farmece la Atanasii (17 şi 18 ianuarie), pentru a-i atrage pe băieţi. Această zi, potrivit tradiţiei, era propice farmecelor pentru alungarea iubirii dintre tineri.

Lazarelul-stravechi zeu al vegetatiei • Sâmbăta dinaintea duminicii Floriilor are o semnificaţie aparte în calendarul popular, dar şi în cel religios, purtând denumirea de Sâmbăta lui Lazăr. Obiceiurile care se practică în această zi se referă la o datină veche de sute de ani, aceea a Lăzărelului. Fetele merg împodobite cu coroniţe din salcie, cântă şi primesc ouă, pe care apoi le roşesc. Ele povestesc moartea nefericită a unui tânăr pe nume Lazăr. Una din fete, supranumită Lăzăriţa, se îmbracă în mireasă. Cântecul povesteşte despre plecarea lui Lazăr cu oile de acasă, moartea lui neaşteptată, scăldarea rituală în lapte dulce şi îmbrăcarea defunctului cu frunze de nuc şi aruncarea scaldei pe sub nuci. Lăzărelul, cu varianta sa regională Lăzăriţa, este un moment de înnoire a timpului calendaristic de tipul obiceiului popular „Focul lui Samedru” frecvent practicat odinioară în sudul Munteniei şi Dobrogea, de către cetele de fete în Sâmbăta Floriilor.

Focuriel de macinici • Incinerarea simbolică a spiritului iernii şi renaşterea spiritului verii se realizează simbolic, prin aprinderea focurilor rituale, în dimineaţa zilei de Măcinici (9 martie), echinocţiul de primăvară pe stilul vechi. Prin Banat copiii scormoneau şi băteau cu „botele” (beţele) în foc iar mamele împraştiau cenuşa rămasă dupa stingerea jarului în jurul caselor şi adăposturilor de animale şi păsări. Focurile de Măcinici aveau funcţii polivalente: purificatoare (curăţirea spaţiului de forţele malefice în ultima zi a anului vechi şi în prima zi a Anului Nou); profilactică (spre întâmpinarea neplăcerilor aduse oamenilor de şerpi şi de insecte pe timpul verii); fertilizarea grădinilor, livezilor şi viilor prin împrăştierea cenuşii pe pământ. Fiind aprinse la echinocţiul de primăvară (stil vechi), este de presupus ca principala funcţie ritomagică a focurilor de Măcinici a fost sprijinirea Soarelui să depăşească momentul critic al echilibrului perfect între lumina şi întuneric, să se înalţe tot mai sus pe cer.

Ziua pastelui • Sărbătoare cu dată fixă a pescarilor (17 martie) dedicată peştelui, este sinonimă cu Alexii. În această zi, când „se zbate” ştiuca sau peştele în apă înainte de depunerea icrelor pentru înmulţire, pescarii nu ieşeau la pescuit, ajunau sau prindeau un peşte mic, îl descântau şi îl mâncau crud.

Ursitoarele • Prin unele părţi ale Dobrogei bătrânii spun că există trei Ursitoare, care trăiesc laolaltă într-o casă, îngrijindu-se de „candelele” vieţii omeneşti. Un lucru important de precizat este faptul că acestea se hrănesc cu carne pe care o fură. Obişnuiesc să coboare în casă pe hornul acesteia, pentru a veghea la căpătâiul nou-născutului împreună cu mama copilului. În zona mai nordică a Dobrogei, a treia seară după naştere, mama copilului pune pe masă pâine, sare, mălai, o jumătate de sticlă de vin, două lumânări şi câteva fire de busuioc, şi le lasă aşa pentru ca Ursitoarele să aibă cu ce se ospăta. A doua zi, moaşa este cea care ia aceste bucate. Tot în această zonă, moaşa trebuie să viseze în această noapte pentru a-i putea tălmaci viitorul pruncului nou-născut. După unele credinţe Ursitoarele se numesc: Ursitoarea – care este cea mai mare dintre ele, fiind cea care ţine fusul şi furca, Soarta - cea care-i prezice destinul pruncului şi Moartea, cea care curma firul. Uneori se spune că acest fir este dat de către Dumnezeu Ursitoarelor, iar acestea trebuie să îl pună pe pământ, aşezând pe el toate întâmplările pe care le va avea omul şi de la care dânsul nu se va putea abate cu nici un chip. Mai toate popoarele cum ar fi sârbi, cehi, albanezi, ruşi, croaţi, sloveni deţin câte o denumire pentru Ursitoare, deşi tradiţiile sunt cu totul diferite, în funcţie de istoria poporului respectiv.

Oleleul • Obiceiul colindatului cu măşti se pierde în negura vremilor, fiind de fapt, rezultatul practicilor magice precreştine dinaintea Anului Nou, peste care s-a „grefat” sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului. În Dobrogea mai există încă acest obicei. Se adună o ceată de băieţi şi bărbaţi tineri care pleacă la colindat. Unul dintre ei este costumat: pe cap poartă o mască roşie, cu gura mare, dinţii mari, cu coarne legate între ele cu ardei roşii, iuţi, iar pe deasupra îmbrăcămintei poartă o şubă mare, mâţoasă, făcută din blană de oaie. Toată costumaţia este menită să înspăimânte. Oleleul pleacă la colindat, copii ies pe la porţi şi pe stradă să îl vadă şi se ţin după grupul de colindători. Din când în când oleleul se întoarce spre copii şi se face spre ei, cei mici ţipă şi fug extrem de încântaţi. Colindă împreună cu ceata lui numai şi numai la casele oamenilor înstăriţi şi foarte gospodari, nu din poartă-n poartă. Sunt primiţi cu voioşie şi mândrie de către gazde, li se dau bani, sunt puşi la masă, li se dă de mancare şi de băut. Tot anul care urmează, băiatul care a întruchipat oleleul nu intră în biserică, nu se spovedeşte şi nu se mărturiseşte.

Semanatul • În ajunul Anului Nou, în noaptea de Anul Nou sau dimineaţa de Anul Nou, în cultura populară tradiţională se practică un obicei numit „semănatul”. Cei care participă sunt copii, flăcăi sau bărbaţi. Fiecare în buzunar o mână de orez, grâu, secară sau porumb pentru semănat. Se spun versurile unei poezii populare despre semanat şi există credinţa că, dacă primul intrat pe uşă este o fata sau un baiat, acesta va fi indiciul că acel gospodar va avea parte în acel an de naşterea unor urmaşi de parte femeiască sau bărbătească, dar şi de animale născute în ograda femele sau masculi. Copiii se numesc „semănători”. La casele cu fete de măritat nu sunt acceptaţi decât flăcăi chipeşi şi sănătoşi. Seminţele se aruncă în casă, peste oameni, iar după „semănat” nu se mai mătură casa.

Olaria • Obiceiul constă în aprinderea pe dealuri a focurilor făcute din resturi vegetale, din furajele consumate de animale în timpul iernii, adică ale anului care şi-a încheiat ciclul. Prin ardere, totul se purifică, pentru a face loc noii vegetaţii. Gestul rostogolirii pe dealuri a roţilor de căruţă învelite în paie avea acelaşi sens al purificării a tot ce a fost rău pentru colectivitate şi, totodată, simboliza cursul Soarelui pe cer. Aceste practici trimit spre cultul vegetaţiei, dar şi al soarelui, fără de care nimic nu poate regenera, nu poate exista. Astăzi, obiceiul se mai practică la Visterna, Niculiţel şi Izvoarele.

Dansul ursului • Obicei al colindatului cu măşti, are la origine un joc din vremea dacilor. Conducătorul jocului, un Ursar, îi dirijează pe participanţii la ritual să joace după ritmul tobelor. Dansul Ursului simbolizează trecerea anotimpurilor de la moartea naturii la învierea ei, adică o vegetaţie bogată în roade. Acum se pregăteşte costumaţia căluţilor, ce vor dansa în Ajunul Anului Nou - în Muntenia, Moldova şi Nordul Dobrogei. Ceata de feciori care participă la joc poartă măşti. Capul şi gâtul căluţului, de obicei sunt sculptate în lemn şi apoi se acoperă cu basmale colorate în degradeuri de roşu sau în negru; indiferent de nuanţă, aceste pânze colorate ce acoperă capul caluţului sunt împodobite cu mărgele, beteală, panglici şi ciucuri de mătase şi lână.

Incuratul cailor • După ce preotul a terminat de oficiat slujba de sfinţire a apei, iar enoriaşii şi-au luat aghiazma, în Muntenia, Dobrogea şi Oltenia are loc şi actul de botezare a cailor. În aceste zone de câmpie, cresterea cailor este si astãzi o ocupatie importantã, calul fiind considerat nu numai un animal de tracţiune ci şi un tovaraş al omului, capabil să-l ajute dar săl şi ocrotească de spiritele rele. Pentru aceste motivaţii, la Bobotează trebuie să fie botezaţi (purificaţi) deopotrivă oamenii şi animalele. După botezul cailor de către preot urmează o întrecere (alergare) a cailor, o adevarată sarjă de cavalerie. Datina are rolul de a evidenţia în faţa comunităţii pe cei mai buni crescători de cai dar şi pe cei mai destoinici călăreţi.

Duminica Mare • In Dobrogea, precum bunăoară în comuna Enisala, judeţul Tulcea, mai este obiceiul ca în această zi să se adune flăcăii de prin mai multe sate şi să se apuce de luptă. Această luptă de pehlivani se numeşte pehlivănie. Luptătorii n-au nimic pe trup până la cingătoare; lupta se face numai din braţe. Prin alte sate, tot din Dobrogea, îşi ung corpul cu untdelemn.

-Andrei Dina Constantin -Clasa a 6 -a -Scoala Gimnaziala Costea Marinoiu