Textul narativ I operaionale Construcia Concepte subiectului i

Textul narativ I operaţionale ( Construcţia Concepte subiectului şi a discursului narativ ) Bacalaureat- proba scrisă, subiectul al III-lea

1. Construcţia subiectului ( incipit, final, episoade/secvenţe narative, tehnici narative, acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, momentele subiectului, povestire în ramă, alternanţă, înlănţuire , elipsă, pauză descriptivă ) 2. Instanţele comunicării: autor, cititor, personaj, narator 3. Perspectiva narativă: obiectivǎ, subiectivǎ 4. Personajele a) modalităţi de caracterizare a personajului b) tipuri de personaje 5. Particularităţile de limbaj : n n n modalităti ale narării mărci ale prezenţei naratorului stilul direct, stilul indirect şi stilul indirect liber limbajul personajelor registre stilistice

Construcţia subiectului şi a discursului narativ: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. incipit final episoade secvenţe narative tehnici narative acţiune conflict relaţii temporale şi spaţiale momentele subiectului povestire în ramă alternanţă înlănţuire elipsă pauză descriptivă

Secvenţă din filmul Felix şi Otilia ( 1972), în regia lui Iulian Mihu n n n 1. Incipit Formulǎ introductivǎ a textului literar; Element al construcţiei exterioare; Asigurǎ primul contact cu lumea ficţiunii; Nu coincide întotdeauna cu EXPOZITIUNEA; In textul construit sferic devine o “cheie de lecturǎ » : Ex. 1: Enigma Otiliei, G. Cǎlinescu: “Intr-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim. ” Ex. 2: Moara cu noroc, I. Slavici: Bătrâna: ”Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”; Ex. 3: Ion, L. Rebreanu: imaginea drumului, imaginea horei; Ex. 4: Moromeţii, M. Preda: : “In Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea aci fără conflicte mari. Era începutul verii”.

Incipitul poate fi : a) o descriere ( Ex. : Pescarul Amin , V. Voiculescu - descrierea n Dunǎrii, care vine nǎvalnicǎ şi se revarsǎ în bǎlţile din laturi, apa aducând cu ea mulţi peşti ); b) un dialog ( Ex. : Moara cu noroc, I. Slavici – soacra şi Ghiţǎ discutǎ în contradictoriu despre plecarea familiei la Moara cu noroc ). Secvenţă din filmul Moara cu noroc ( 1957), în regia lui Victor Iliu Tipuri: a) treptat= “captatio benevolentiae”; b) brusc= “ex abrupto”- fǎrǎ ca cititorul sǎ cunoascǎ deja ceva despre n personaje, spaţiu sau timp: Ex. : “. . . şi tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aş avea trei ochi aş vedea-o şi mare, şi cu cât mai mulţi ochi aş avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. “ ( Sărmanul Dionis, Mihai Eminescu )

2. Final n n formula finalǎ a operei literare; element al construcţiei exterioare; de obicei, prezintǎ rezolvarea conflictului; în textele sferice este simetric cu incipitul;

Tipuri de final: a) închis: Enigma Otiliei, G. Cǎlinescu: când ştim ce s-a întâmplat cu fiecare personaj, care au fost urmǎrile faptelor acestora; b) deschis: nu ştim sigur ce se întâmplǎ pânǎ la sfârşit cu personajul: Ex. 1: In vreme de rǎzboi, I. L. Caragiale: Stavrache înnnebuneşte, dar nu ştim ce se va întâmpla cu fratele lui, popa Iancu. Ex. 2: La ţigǎnci, M. Eliade; Lostriţa, V. Voiculescu: finalul textului fantastic este ambiguu, neclar. Ex. 3: Ultima noapte de dragoste. . , C. Petrescu: nu ştim ce se va întâmpla în continuare cu Stefan Gheorghidiu. c) simetric: finalul este simetric cu incipitul: Ex. 1: Moara cu noroc, I. Slavici: bǎtrâna: ”Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat. Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe”. Ex. 2: Ion, L. Rebreanu: imaginea horei, imaginea drumului. Ex. 3: Enigma Otiliei, G. Cǎlinescu: Felix trece pe lângă fosta casă a lui Costache Giurgiuveanu şi aude din nou răspunsul avarului: “Aici nu stă nimeni”. Ex. 4: Moromeţii(I), M. Preda: “In următorii ani gospodăria ţărănească continua să se ruineze. Moromete intră într-o lungă stare depresivă, din care n-avea să fie scos decât de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea rǎbdare. ‘’ Ex. 5: In basme finalul sugereazǎ ieşirea din universul fabulos. d) fericit: în comedie, în basme; e) tragic: tragedie. Secvenţă din filmul Moromeţii ( 1988 ), în regia lui Stere Gulea

3. Episod narativ n n n n n o parte a unei acţiuni în textul narativ; diviziune a acţiunii în textul narativ şi în cel dramatic; o acţiune secundarǎ, o singurǎ situaţie; toate episoadele narative formeazǎ acţiunea textului. Exemple: Scǎldatul lui Nicǎ (Amintiri din copilǎrie, I. Creangǎ ) Nunta lui Ion şi a Anei ( Ion, L. Rebreanu ); Sǎrutarea pǎmântului ( Ion, L. Rebreanu ); Vizitarea conacului de la Ciulniţa ( Enigma Otiliei, G. Cǎlinescu ); Episodul logodnei din romanul Maitreyi de M. Eliade; Lupta eroului cu cei 3 zmei ( în basme ).

4. SECVENTA NARATIVA < EPISODUL unitate de legǎturǎ între episoade; prezintǎ o singurǎ acţiune ( unul sau mai multe personaje ); Mai multe secvenţe formeazǎ un episod. n n Exemple: Moromeţii, M. Preda: secvenţa cǎderii salcâmului în interiorul episodului tǎierii salcâmului; n Ion, L. Rebreanu: secvenţa sinuciderii Anei. Secvenţele narative se leagǎ între ele prin: a) înlǎnţuire: o secvenţǎ genereazǎ secvenţa urmǎtoare ( expoziţiune →deznodǎmânt: Moara cu noroc, I. Slavici ); b) inserţie: se intercaleazǎ o povestire în alta ( Exemplu: povestire în povestire/ în ramǎ / “cu sertare” ); c)_alternanţǎ: se împletesc cel puţin 2 povestiri, întrerupându-se pe rând ( Exemplu: familia Herdelea, familia lui Ion ). n

5. ACTIUNEA n n totalitatea întâmplǎrilor care au loc într-un anumit timp şi spaţiu; specificǎ genurilor epic şi dramatic; TIPURI: n Din punctul de vedere al timpului, acţiunea poate fi: A) continuǎ ( cronologicǎ ): întâmplǎrile sunt relatate în ordinea în care s-au petrecut ( Moara cu noroc, Slavici ); B) discontinuǎ: nu se respectǎ ordinea logicǎ a întâmplǎrilor, ci ordinea afectivǎ ( cum îşi aminteşte personajul narator- pers. I: Ultima noapte de dragoste. . . , C. Petrescu; Maitreyi, M. Eliade ); Din punctul de vedere al spaţiului, acţiunea poate fi: A) liniarǎ : în principal, prezintǎ evoluţia unui singur personaj n ( Lăpuşneanu) B) în planuri paralele: evoluţia mai multor personaje Ex. : Enigma Otiliei, G. C. – Otilia, Felix, Stǎnicǎ; Ion, L. Rebreanu - Ion, George, Vasile Baciu, familia Herdelea. Secvenţă din filmul Felix şi Otilia ( 1972), în regia lui Iulian Mihu

6. CONFLICT ( lat. ciocnire, şoc ): disputǎ, ceartǎ între 2 sau mai multe : 1. personaje ( Harap-Alb / Spânul ); 2. sentimente ( iubire – urǎ ); 3. idei ( datoria faţǎ de ţarǎ – datoria faţǎ de propria conştiinţǎ: Pǎdurea spânzuraţilor, L. Rebreanu ). Secvenţă din filmul Pădurea spânzuraţilor ( 1964), în regia lui Liviu Ciulei • specific operelor epice şi dramatice; • se declanşeazǎ în INTRIGA şi se rezolvǎ în DEZNODAMANT.

Tipuri de conflict: I. MANIFEST: a) exterior ( social ): stare tensionalǎ dintre personaje. Exemple: - Ion – Vasile Baciu ( din cauza zestrei Anei ); - Ghiţǎ – Licǎ ( din cauza ameninţǎrilor lui Licǎ ); - Alexandru Lǎpuşneanul – boieri. b) interior ( psihologic ): personajul luptǎ cu el însuşi. Secvenţă din filmul Moara cu noroc Exemple: ( 1957), în regia lui Victor Iliu - Ion: glasul pǎmântului – glasul iubirii; - Ghiţǎ: cinste – dorinţa de avere; - Stavrache: dragostea de frate – dragostea de bani; Stefan cel Mare: datoria de domn – slǎbiciunea omului ( Apus de Soare, B. St. Delavrancea ); c) de idei ( dramele lui Camil Petrescu ). Secvenţă din filmul Pădurea spânzuraţilor ( 1964), în regia lui Liviu Ciulei II. LATENT: o tensiune nemanifestatǎ, dar decisivǎ pentru desfǎşurarea acţiunii. Exemplu: Apostol Bologa asistǎ la spânzurarea lui Svoboda, fapt care-l va influenţa în continuare. III. PRINCIPAL ( MAJOR ) / SECUNDAR

7. RELATII SPATIALE SI TEMPORALE PERSPECTIVA SPATIALA: Tipuri de spaţiu: n real / imaginar ( La ţigǎnci, M. Eliade ) n închis ( interior ) / deschis ( exterior ): Hanul Ancuţei este deschis ziua, pentru a primi cǎlǎtorii şi închis noaptea, pentru a-i proteja pe drumeţi; n orizontal / vertical ( aspiraţia spre înalt/ absolut ).

RELATII TEMPORALE: n TIMPUL: foarte scurt ( câteva ore ) → foarte lung ( câteva generaţii ); PERSPECTIVA TEMPORALA: A) CRONOLOGICA ( CONTINUA ) = timp obiectiv: întâmplǎrile sunt prezentate în ordinea în care s-au petrecut( tehnica înlănţuirii); B) DISCONTINUA Tehnici: n DILATAREA ( în Moromeţii ( I ), în primele 200 de pagini sunt prezentate întâmplǎrile care au loc de sâmbǎtǎ seara pânǎ duminicǎ seara ); n COMPRIMAREA ( ultimii 4 ani din cea de-a doua domnie a lui Al. Lǎpuşneanul sunt comprimaţi, rezumaţi în câteva rânduri; - 10 ani din viaţa lui Niculae Moromete sunt prezentaţi, în volumul al II-lea, în câteva pagini ); n ALTERNAREA TEMPORALA A EVENIMENTELOR: întâmplǎrile sunt dislocate prin: n flashback( DOOM 2)( Apostol Bologa îşi aminteşte o scenǎ din copilǎria sa, care vine sǎ explice comportamentul lui de mai târziu ). n feedback ( DOOM 2) ( In loc sǎ înceapǎ cu momentul cǎsǎtoriei, Stefan Gheorghidiu povesteşte mai întâi ce se întâmplǎ pe front, iar apoi îşi aminteşte cei 2 ani şi jumǎtate anteriori întâmplǎrilor de pe linia frontului. )

8. SUBIECTUL n n 1. 2. 3. 4. 5. Lanţul de întâmplări care formează acţiunea şi care sunt prezentate de scriitor într-o anumită ordine, alcătuieşte SUBIECTUL. In desfăşurarea subiectului distingem mai multe momente principale: EXPOZITIUNEA= loc, timp, unele personaje; INTRIGA= declanşarea conflictului; DESFĂŞURAREA ACTIUNII= desfăşurarea întâmplărilor; PUNCTUL CULMINANT= tensiune maximă; DEZNODAMANT= rezolvarea conflictului declanşat prin intrigă.

9. POVESTIRE IN RAMA / POVESTIRE IN POVESTIRE/ POVESTIRE „CU SERTARE” - povestire intercalată în interiorul altei povestiri, aşa-numita "povestire cu sertare"; - transformarea povestitorilor în personaje ale naraţiunii; - naratorul şi interlocutorii acestuia sunt prezenţi în acelaşi spaţiu şi în acelaşi timp/ cadru. tehnica apare în Hanu Ancuţei de M. Sadoveanu, în Decameronul lui Boccaccio şi în ciclul O mie şi una de nopţi. Hanu Ancuţei, M. Sadoveanu: n Povestirea cadru: la hanul Ancuţei se întâlnesc diverşi cǎlǎtori, care seara spun şi ascultǎ poveşti; n Povestirea în povestire / în ramǎ: toate poveştile spuse la Hanul Ancuţei; Decameronul, Boccaccio: n Povestirea cadru: Pentru a scǎpa de ciumǎ, 10 tineri nobili ( 5 bǎrbaţi şi 5 femei ) se retrag undeva la ţarǎ. Timp de 10 zile se spun câte 10 povestiri, în total 100; n Povestirea în povestire / în ramǎ: fiecare din cele 100 de poveşti spuse de cei 10 tineri; Ciclul arab O mie şi una de nopţi=Halima: Şeherezada povestind n Povestirea cadru: Pentru a-şi salva viaţa, Seherezada povesteşte în fiecare noapte regelui Shahryar câte o întâmplare. Când povestea se sfârşeşte, ea promite sǎ relateze una mai interesantǎ. Dupǎ 1001 de nopţi sultanul hotǎrǎşte cǎ ea va fi soţia sa de acum încolo. Ea scapǎ cu viaţǎ datoritǎ talentului de a povesti. n Povestirea în povestire / în ramǎ: Aladin şi lampa fermecatǎ , Ali Baba şi cei 40 de hoţi, Cele şapte călătorii ale lui Sinbad marinarul. ş. a.

10. TITLUL Este: a) un cuvânt (ex Lostriţa, V. Voiculescu, Mara, I. Slavici, Baltagul, M. Sadoveanu ), b) o sintagmă (ex: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război , Enigma Otiliei ) sau, c) mai rar, o propoziţie (ex: Fiind băiet, păduri cutreieram , Eu nu cred nici în Iehova , M. Eminescu) care anunţă realist sau simbolic un conţinut artistic. - După Jean Ricardou, „nefiind nici alt text, nici chiar textul, titlul este un onomatext: formează numele textului". - Titlul poate face trimitere: a) la un personaj principal (ex: Ion, de Liviu Rebreanu, Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi, Maitreyi, de Mircea Eliade ), b) la un personaj secundar, cu un rol esenţial în operă (ex: Mara de loan Slavici), c) la o situaţie reprezentativă (ex: O scrisoare pierdută, de I. L Caragiale), d) la un obiect simbolic (ex: Baltagul, de M. Sadoveanu), Ecranizare după romanul e) la o stare sufletească (ex: Plumb, de George Bacovia), Maitreyi: The Bengali f) la un mit (ex: Paradis în destrămare de Lucian Blaga), Night ( 1988), cu Hugh g) la un destin (ex: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă), Grant h) la o specie (ex: Pasteluri de V. Alecsandri) etc. - In viziunea aceluiaşi autor francez, se poate distinge între: a) titlul-hiperbolă („cartea promite, sub un anumit aspect, mai mult decât oferă") şi b) titlul-litotă („cartea oferă mai mult decât promite"). - In general, titlul oferă o cheie de lectură a textului şi este o primă formulă de captare a lectorului în interiorul universului de ficţiune propus de autor. ( Aurelia Nedelcu, Literatura românǎ pentru BAC- Concepte operaţionale, Bucureşti, Ed. Booklet )

11. ALTERNANTA EPICA n n n alternanţa planurilor de acţiune / a timpului / a spaţiului; modalitate narativǎ de schimbare, cu planuri paralele, neinfluenţânduse unul pe altul; procedeu narativ prin care sunt prezentate rând pe rând 2 povestiri; Ex. : Planul familiei Moromete alterneazǎ cu planul familiei Bǎlosu/ Boţoghinǎ/ Tugurlan. Planul familiei Glanetaşu alterneazǎ cu planul familiei Herdelea. Secvenţă din filmul Moromeţii ( 1988 ), în regia lui Stere Gulea

12. INLANTUIRE - succesiunea întâmplǎrilor, a timpului şi a spaţiului; înlǎnţuirea planurilor narative influenţeazǎ evoluţia destinelor personajelor, fiecare acţiune având urmǎri asupra destinelor personajelor. Ecranizarea romanului Ion, de Liviu Rebreanu: Blestemul pământului, blestemul iubirii ( 1979 ), în regia lui Mircea Mureşan Ex. : Faptele lui Ion influenţeazǎ viaţa Anei, a învǎţǎtorului Herdelea, a lui George Bulbuc şi a Floricǎi.

13. ELIPSA NARATIVA ( gr. lipsǎ, omisiune ) - se trece sub tǎcere povestirea unor întâmplǎri mai puţin importante, prin comprimarea lor, pentru a fi acordatǎ o mai mare atenţie perioadelor mai însemnate; Ex. : In Povestea lui Harap-Alb, Ion Creangǎ omite sǎ descrie cǎlǎtoria Spânului şi a lui Harap-Alb pânǎ la Impǎratul Verde, precizând doar cǎ au strǎbǎtut „ 9 mǎri, 9 ţǎri şi 9 ape mari”.

14. PAUZA DESCRIPTIVA n n în interiorul povestirii, naratorul insereazǎ o descriere pentru a prezenta un personaj, un peisaj; are rol ornamental. Ex. : In basmul Fǎt-Frumos din lacrimǎ M. Eminescu intercaleazǎ o descriere a naturii, care e uimitǎ de frumuseţea doinelor pe care le cântǎ Fǎt-Frumos: “Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul […] ca să-l audă , fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor”.

Bibliografie: Mariana Badea, Aurora Techirdalian, Limba şi literatura română pentru elevii de liceu. Concepte operaţionale, Bucuresti, 2003. L. Paicu, M. Lazăr, Literatura română. Eseul, Bucuresti, Art, 2007. Aurelia Nedelcu, Literatura românǎ pentru Bac: concepte operaţionale, Ed. Booklet, Bucureşti, 2007. Naomi Ionicǎ, Dicţionar de concepte operaţionale pentru literatura românǎ, clasele IX –XII, Ed. Aula, Braşov, 2001. Anamaria Bota, Adriana Bǎrbat, Gabriel Angelescu, Limbǎ şi comunicare, clasele IX-XII, Ed. Aula, Braşov, 2002. Anca Dumitrescu, Concepte operaţionale ( dicţionar ), Ed. Diversitas. Anton Nicolae, Livia Coanta-Nicolai, Teorie literarǎ şi comunicare, Ed. Aula, Braşov, 2002. Laura Avasilichioaie, Anamaria Bota, Dana Cristea, Limba românǎ. Teoria literaturii, Ed. Aula, Braşov, 2001. Imaginile sunt preluate de pe Internet