STRUCTURA COMUNICRII 1 Argumentum 2 Precizri conceptuale 3

STRUCTURA COMUNICĂRII 1. Argumentum 2. Precizări conceptuale 3. Cât de noi sunt educaţiile noi? 4. Alternativele educaţionale în România 5. Legislaţia învăţământului alternativ

STRUCTURA COMUNICĂRII 6. Activitatea din subsistemul alternativelor educaţionale 6. 1. Iniţiatori – Planuri / Centre / Federaţii / Asociaţii 6. 2. Autorizare / Acreditare – Standarde / indicatori de evaluare pentru alternative 6. 3. Şcolarizare – Niveluri / Forme / Tipuri de învăţământ 6. 4. Reţea – Grupe / Clase / Unităţi 6. 5. Curriculum 6. 6. Evaluare / Monitorizare / Inspecţie / Control / Audit

STRUCTURA COMUNICĂRII 6. 7. Resurse 6. 7. 1. Umane 6. 7. 2. Financiare 6. 7. 3. Materiale 6. 7. 4. Informaţionale 6. 8. Formare şi dezvoltare profesională 6. 9. Management instituţional 6. 10. Comunicare / Parteneriate

“Să lăsăm natura să acţioneze în linişte şi încet , veghind doar asupra a ceea ce circumstanţele înconjurătoare susţin munca naturii” , , Secolul copilului’’, Ellen Key (1849 -1929) “Marea noastră eroare constă în încercarea de a obţine de la fiecare în parte virtuţi pe care nu le are, neglijând să le cultivăm pe cele pe care le posedă. ” Marguerite Yourcenar

“Tot ceea ce nu reuşeşte să mă omoare îmi dă forţă” F. Nietzsche “Societăţile stupide sunt cele în care convingerile valabile, modalităţile de a rezolva conflictele, sistemele de evaluare şi modurile de viaţă slăbesc posibilităţile inteligenţei personale. ” , , Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei’’ Jose Antonio Marina

Definiţia alternativelor educaţionale „Nimic nu este mai puternic decât o idee căreia i-a venit vremea” – Victor Hugo • „Dicţionarul de pedagogie”, apărut în 1979, nu conţine termenul. • „Dicţionarul de termeni pedagogici”, elaborat de Sorin Cristea, reia definiţia din „Dictionnaire actuel de l’éducation”. • „Dicţionarul de pedagogie”, autori Horst Schaub şi Karl G. Zenke, tradus la Editura Polirom, în 2001, înregistrează termenul învăţământ alternativ pe care îl defineşte ca fiind „activitatea care se desfăşoară în instituţii şcolare, după obiective, organizare, conţinut, forme de predare şi învăţare, mijloace, viaţa şcolii şi activitatea părinţilor, cu abatere totală sau parţială de la caracteristicile unitare ale şcolii de stat şi care oferă o altă variantă de instruire şi educare”.

ALTERNATIVE EDUCAŢIONALE MIRCEA ŞTEFAN - , , LEXICON PEDAGOGIC’’ 1. Modalităţi de a rezolva în variante diferite o anumită problemă pedagogică prezentând avantaje educative dar şi riscuri; 2. Diferite variante ale organizării şcolare oficializate prin Legea învăţământului; 3. Multitudinea curentelor, cooperante sau contradictorii, consultând sisteme alternative, mai mult sau mai puţin compatibile între ele. ÎNVĂŢĂM NT ALTERNATIV – formă de organizare a procesului didactic, care oferă o altă variantă organizatorică decât cea din şcoala oficială. PLURALISM EDUCAŢIONAL – existenţa unor instituţii şcolare, pe lângă sistemul de învăţământ oficial organizat de stat, care oferă o nouă variantă de instruire şi educare, propunând alte conţinuturi, strategii educaţionale şi forme de evaluare, considerate ca reprezentţnd un progres pedagogic. Pluralismul educaţional reprezintă expresia libertăţii şi democraţiei în domeniul învăţământului.

SISTEME ALTERNATIVE DE INSTRUIRE Moduri diferite de abordare a precesului instructiv-educativ, care se intalnesc atat la nivelul institutional, cat si la nivelul procesualitatii si metodologiei didactice. Alternativitatea poate fi inteleasa, pe de o parte, ca adaptare a unor tipuri de institutii educative care s-au bucurat de rasunet in trecut, incercand sa rezolvam prin ele problemele actuale invatamantului. Alternativitatea poare fi înţeleasă şi in sensul adoptarii unei viziuni de ansamblu asupra marilor sisteme pedagogice contemporane, precum si asupra practicilor scolare actuale din lume. , , Existenta mai multor sisteme nu prsupune neaparat negarea sau anularea reciproca’’. In realitate, ele sunt complementare. In raport cu cerintele dezvoltarii invatamantului nostru, putem folosi, intr-o etapa sau alta, in spirit pluralist, elementele care ne sunt necesare din diferitele sisteme alternative de instruire.

, , DUBLETE’’ PEDAGOGICE nou / vechi individ / masa tradiţional / modern conformism / nonconformism unitate / diversitate varietate / diferenţiere static / dinamic egocentrism / alteritate identitate / schimbare conducere / autoguvernare etilism / egalitarism autonomie / conformitate activism / pasivism centralizare / descentralizare omogenitate / eterogenitate constrângere / responsabilitate succes / eşec informativ / formativ dirijism / nondirectivitate

EDUCAŢIA NOUĂ Mişcare pedagogică care a reunit mai multe curente (şcolile noi, educaţia liberă, şcoala activă, şcoala muncii, şcoala în aer liber, centrele de interes, comunităţile şcolare, metoda complexelor, scoutismul etc. ) unite prin câteva idei principale privind posibilitîţile copilului: • de a-şi manifesta liber trebuinţele de cunoaştere, acţiune şi comuniune socială; • de a se elibera de constrângeri; • de a se integra în grup; • de a se racorda la viaţa reală; • punerea copilului în contact cu natura; • experienţa practică devine sursă de cunoaştere.

Coordonate ale educaţiei noi / şcolii active 1. 2. 3. 4. 5. 6. Studierea riguroasă a fiinţei copilului, într-o dublă perspectivă: conformarea la exigenţele vârstei şi individualizarea acestui proces; Educaţia se impune a fi funcţională, trebuie să rezolve o trebuinţă conştientizată; Noua educaţie trebuie să refacă legătura şcolii cu viaţa; Educaţia nouă se face printr-o şcoală activă, prin angajarea profundă a elevului în procesul propriei transformări; , , Şcolile gem sub povara materiilor de învăţământ şi de aceea trebuie cultivate preponderent forţele copilului în transformarea ştiinţei într-un bun cu valoare instrumentală pentru fiecare individ’’; Educaţia moral-cetăţenească se realizeaza prin acordarea unei mari autonomii copilului.

SOLUŢII PROPUSE DE EDUCAŢIA NOUĂ / ŞCOALA ACTIVĂ 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. Introducerea metodelor active; Promovarea unei legături permanente între şcoală şi viaţa practică; Individualizarea învăţământului; Studiul psihologic al individualităţii ca punct de sprijin pentu individualizare; Utilizarea intuiţiei ca modalitate de cunoaştere; Primatul culturii formative; Fructificarea spontaneităţii, ca mijloc de realizare a punctului de vedere funcţional; Dezideratele disciplinei libere, al autoconducerii, al cooperării şcolare, ca mijloace de integrare activă în realitatea socială.

CAT DE NOI SUNT NOILE EDUCATII? 1. ROUSSEAUISM 2. , , ŞCOALA NOUĂ’’ 3. PEDAGOGIA EXPERIMENTALĂ 4. SISTEMUL MANNHEIM 5. EDUCAŢIA LIBERĂ 6. NOILE EDUCAŢII 7. ÎNVĂŢĂM NTUL GLOBAL 8. PEDAGOGIA SCOUT 9. PEDAGOGIA ACŢIUNII 10. ŞCOALA CETATE 11. ŞCOALA MUNCII 12. PEDAGOGIA MONTESSORI

CAT DE NOI SUNT NOILE EDUCATII? 13. ŞCOALA ACTIVĂ 14. PLANUL DALTON 15. PLANUL WINNETKA 16. PEDAGOGIA WALDORF 17. PEDAGOGIA CURATIVĂ 18. TEHNICILE FREINET 19. PLANUL JENA 20. PROGRESIVISM 21. SELFGOVERNEMENT 22. ÎNVĂŢARE EXPERIENŢIALĂ 23. CENTRELE DE INTERES 24. PEDAGOGIA PSIHANALITICĂ

CAT DE NOI SUNT NOILE EDUCATII? 25. PEDAGOGIA PERSONALISTĂ 26. PEDAGOGIA EXPERIENŢIALĂ 27. EDUCAŢIA PROGRESIVĂ 28. METODA COUSINET 29. NONDIRECTIVISM 30. PEDAGOGIA EXISTENŢIALISTĂ 31. METODA PROIECTELOR 32. EDUCAŢIA NEGATIVĂ 33. CLASELE DESCHISE 34. PEDAGOGIA INSTITUŢIONALĂ 35. ŞCOALA COMPREHENSIVĂ 36. TRANZACŢIA EDUCAŢIONALĂ

CAT DE NOI SUNT NOILE EDUCATII? 37. PEDAGOGIA PROSPECTIVĂ 38. PEDAGOGIA RECONSTRUCŢIONISTĂ 39. KELLER PLAN 40. NOUL INFORMALISM 41. PROGRAMUL PARKWAY 42. STEP BY STEP 43. ORGANIZAŢIA AUTOPERFECTIBILĂ 44. PEDAGOGIA TERAPEUTICĂ 45. PEDAGOGIA SCEPTICĂ 46. PEDAGOGIA CONSTRUCTIVISTĂ

1. ROUSSEAUISM Orientare pedagogică în spiritul concepţiilor lui J. J. Rousseau: dezoltarea liberă a înclinaţiilor, educaţia în natură, conform naturii copilului, descoperirea adevărurilor prin cercetare proprie etc. Un rousseauist al secolului al XIX-lea a fost Lev Tolstoi, prin experimentul pedagogic de la Iasnaia Poliana. Mai multe curente pedagogice din secolul al XX-lea s-au declarat rousseauiste: educaţia nouă, nondirectivismul, noul informalism etc.

2. , , ŞCOALA NOUĂ’’ Tipuri de institutii novatoare, care utilizau procede didactice atractive, ofereau copiilor prilej de contact cu natura si îi implicau efectiv în activitatea manuala, instituind o relatie educationala bazata pe afectiune. Erau scoli internat, aparute spre sfarsitul secolului al XIX-lea, ca o reactie la intelectualismul invatamantului oficial. Principalele experiente de acest tip au fost facute de Cecil Reddie in Anglia, in 1889, de H. Lietz, in Austria, in 1896, de Ed. Demolins in Franta, in 1899, de G. Wyneken in Germania, in 1906. In 1899, s-a creat un Birou International al Scolilor Noi. Ulterior acest curent al scolilor noi s-a varsat in torentul puternic al miscarii pedagogice a educatiei noi.

3. PEDAGOGIA EXPERIMENTALĂ Metodologie experimentală utilizată în studierea proceselor de educaţie. A fost folosită pentru prima oară în 1900, de pedagogul german E. Neumann, împreună cu colaboratorul său W. Lang, autorul unei , , Didactici experimentale’’ (1903). La noi, un reprezentant valoros al pedagogiei experimentale la începuturile ei, a fost Vladimir Ghidionescu.

4. SISTEMUL MANNHEIM Mod de organizare a învăţământului pe clase de nivel, care a fost experimentat în anul 1901 de pedagogul german Dr. Sickinger, în oraşul Mannheim. Existau în paralel clase obişnuite, clase de dezvoltare, clase speciale şi o secţie specială pentru copii cu aptitudini superioare.

5. EDUCAŢIA LIBERĂ Ramura principală a educaţiei noi, cea mai radicală în proclamarea dezvoltării libere a copilului şi a nonintervenţionismului pedagogic care cere educatorului , , să lase natura să lucreze liniştit şi încet’’. Şi-a găsit expresia în cartea , , Secolul copilului’’ (1900), de Ellen Key, în Casa dei Bambini ai Mariei Montessori şi în şcoala organizată de Lev Tolstoi la Iasnaia Poliana.

6. NOILE EDUCAŢII Au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi au avut o mare influenţă în prima jumătate a secolului al XX-lea ca reacţie la intelectualismul şi rigorismul procesului de învăţământ tradiţional. Termen introdus de Ed. Demolins, creatorul şcolii de la Roches, prin lucrarea sa , , L’Education nouvelle’’, apărută în 1898. Diferitele curente s-au unificat în 1921, în Liga Internaţională pentru Educaţia Nouă. Principalii reprezentanţi ai acestei mişcări au fost: J. Dewey, M. Montessori, Ad. Ferriere, Ed. Claparede, P. Bovet, O. Decroly, R. Cousinet. Aceştia îl revendicau drept părinte spiritual pe J. J. Rousseau. Mişcarea a preconizat forme active şi ludice de învăţare, a deschis drumuri noi educaţiei fizice şi estetice în şcoală, precum şi activităţii extraşcolare, a bazat relaţia educaţională pe afecţiune şi încredere.

7. ÎNVĂŢĂM NTUL GLOBAL Conceput de iniţiatorul său Berthold Otto (1859 -1939) drept , , contrariul a tot ceea ce pana acum s-a numit invatamant’’. Copilului i se acorda autonomie totala, prin preluarea initiativei si stabilirea a ceea ce urmeaza a fi dezbatut, prin conversatii interactive, intre copii de varste diferite.

8. PEDAGOGIA SCOUT Curent pedagogic nonformal care îşi propune să-i ajute pe tineri să înţeleagă şi să respecte datoria faţă de Dumnezeu, datoria faţă de semeni şi faţă de ei înşişi. Curentul a fost lansat în 1907, în Anglia, pe baza experienţei şi a lucrărilor lui Robert Baden-Powell.

9. PEDAGOGIA ACŢIUNII Orientarea pedagogică care încearcă o extindere a îndeletnicirilor practice în învăţământ. A fost lansată de pedagogul german W. A. Lay, în 1911, prin lucrarea , , Die Tatschule’’ (Şcoala faptei).

10. ŞCOALA CETATE Sistem educativ american, care preconiza organizarea scolii dupa modelul viectii sociale: cu guvern ales de elevi, magistrati, functionari, munca productiva remunerata etc. A fost initiat de D. Gill, la inceputul secolului al XX-lea. Practic, s-a rezumat la cateva incercari izolate, cuprinzand mai ales tineri cu tulburari de comportament. Principalul atu pedagogic al sistemului scolii cetate era increderea acordata elevilor. Prototipul l-a constituit un oras al baietilor infiintat si condus cu mare succes de parintele Flanagan, în SUA, în anii ’ 30.

11. ŞCOALA MUNCII Curent pedagogic apropiat de miscarea educatiei noi, care lua in considerare rolul muncii in dezvoltarea copiilor si in pregatirea lor pentru viata. S-a dezvotat in prima jumatate a secolului al XX-lea, mai ales in Germania. Termenul a fost introdus de principalul promotor al curentului, G. Kerschensteiner, prin lucrarea sa Begriff der Arbeitsschule (Notiunea de scoala a muncii), publicata in 1912. El a pus accentul pe munca in ateliere si in laborator, pe introducerea indeletnicirilor practice, pe structurarea scolii de tip profesional. Educatia in spiritul muncii era imbinata cu educatia cetateneasca, de cultivare a devotamentului viitorilor muncitori fata de stat si de patronii lor.

12. PEDAGOGIA MONTESSORI Sistem de idei pedagogice care susţine că fiecare copil reprezintă o personalitate unică pe care trebuie s-o lăsăm să se dezvolte liber, prin propria activitate. Autorul noii educaţii este Maria Montessori, cu opera principală , , Il metodo della pedagogia scientifica applicato all’educazione infantile nelle Case dei Bambini’’ (1909). Cartea a fost tradusă şi în româneşte, în 1919.

13. ŞCOALA ACTIVĂ Curent pedagogic, care susţine dezvoltarea copilului printr-o activitate cât mai liberă, pornind de la interesele sale de cunoaştere şi acţiune. Termenul a fost creat de P. Bovet, în 1917 şi s-a dezvoltat, în prima jumătate a secolului al XX-lea, ca parte a educaţiei noi. Principalul său reprezentant a fost Ad. Ferriere, care a publicat, in 1924, cartea , , Scoala actiunii’’. Se inrudeste (dar nu in linie directa) cu scoala muncii a lui G. Kerschensteiner.

14. PLANUL DALTON Renunţă la predarea ca atare. Experimentat de Helen Parchurst, în 1919, la Universitatea din oraşul Dalton (Massachusset). Incearcă individualizarea învăţării, prin încheierea unui contract între elev şi profesor, prin care elevii se obligă să-şi însuşească materia, într-un timp determinat. La termenul stabilit, elevului i se administrează teste de verificare, după care se încheie un nou contract.

15. PLANUL WINNETKA Reorganizarea instruirii şcolare prin individualizarea muncii, în condiţiile păstrării claselor, care nu au o componentă fixă. Experimentat în 1920 de pedagogul C. Washburn la Winnetka (Illinois, S. U. A).

16. PEDAGOGIA WALDORF Teorie pedagogică care propune o adaptare a educaţiei la ritmurile biofiziologice ale copilului. Fundamentată, în 1907, de Rudolf Steiner, în lucrarea , , Educaţia copilului din perspectiva ştiinţelor spiritului’’. Aplicarea acestei teorii s-a făcut, în 1919, la şcoala pentru copiii angajaţilor de la fabrica de ţigarete Waldorf-Astoria din Stuttgart, după care s-a creat o întreagă reţea de şcoli. Asigură exprimarea liberă a copiilor prin activităţi artistice (muzică, dans, desen), lucrări practice (grădinărit, apicultură, silvicultură etc. ) şi euritmie (, , gimnastică pătrunsă de suflet’’). Nu se dădeau note şi toţi elevii erau consideraţi promovaţi.

17. PEDAGOGIA CURATIVĂ Ansamblu al acţiunilor educative, care sunt exercitate asupra persoanelor cu tulburări de natură fizică sau/şi psihică, în vederea ameliorării stării lor. Prima lacas de pedagogie curativa s-a infiintat la Lauenstein langa Jena, cu denumirea de , , Institut de tratament si educatie pentru copii ce necesita ingrijiri sufletesti’’. Rudolf Steiner recomanda ca , , mijloace adecvate’’: depasirea prejudecatilor colective, compasiunea obiectiva, completarea si echilibrarea defectologiei prin , , potentiologie’’. In sens modern termenul a fost reintrodus de M. Debesse, în 1950, dar în 1969 definiţia dată a fost modificată, el susţinând că pedagogia curativă este , , tratamentul acelor copii inadaptaţi, care, deşi inteligenţi, au rezultate şcolare slabe’’.

18. TEHNICILE FREINET Procedee de instruire si educare, care puneau accentul pe activitatea independenta, pe aproipierea de natura si mai ales pe viata comunitara, de grup, a elevilor. Novatoare pentru vremea lor, au fost concepute si aplicate de institutorul francez C. Freinet, incepand din 1924. Printre inovaţii: imprimeria scolara, corespondenta interscolara, textul liber si desenul liber, prin care copilul sa se exprime spontan, folosirea cinematografului si a radioului in scoala s. a. Curentul pedagogic centrat pe aceste tehnici s-a numit L’Ecole moderne.

19. PLANUL JENA Ansamblul măsurilor de reformare ale structurii şi metodologiei învăţământului, prin care se înlocuiau clasele şcolare cu comunităţile libere de muncă, cu program adecvat, conform înclinaţiilor copiilor. A fost conceput şi experimentat de pedagogul german Petersen, începând din 1924.

20. PROGRESIVISM Iniţiat de John Dewey. Promovează învăţarea prin acţiune. În jurul acestui curent s-a organizat Asociaţia pentru educaţie progresivă care a reunit Planul Dalton, Planul Winetka, Metoda Proiectelor.

21. SELFGOVERNEMENT Autoguvernarea este propusa de curentul pedagogic al educaţiei noi, dar a dus la multe exagerări. Raţional a fost susţinută de Ad. Ferriere, în cartea , , L’autonomie des ecoliers’’ (1921). In Romania încercări de preluare a orientarii au fost făcute de Radu Petre, autorul cărţii , , Conducerea de sine a clasei’’ (1925).

22. ÎNVĂŢARE EXPERIENŢIALĂ Termen introdus de părintele nondirectivismului, Carl Rogers. El consideră că nu putem comunica nimic prin predare deoarece aceasta îl face pe copil să-şi piardă încrederea în experienţă.

23. CENTRELE DE INTERES Predarea pe obiecte de invatamant era inlocuita cu centrarea invatarii pe anumite interese ale copiilor: procurarea hranei, apararea de intemperii, prevenirea riscurilor, desfasurarea de activitati constructive etc. Metoda a fost promovata de pedagogul belgian O. Decroly (1871 -1932). In Romania aceasta tehnica a fost prezentata in lucrari ale pedagogilor: I. C. Petrescu, Sevasta Dumitriu si Radu Petre. In 1938 programele analitice au fost alcatuite de Stanciu Stoian pe baza centrelor de interes.

24. PEDAGOGIA PSIHANALITICĂ Ansamblu de orientări pedagogice, care se referă la problemele educative, la problema afectivităţii, la formarea motivaţiei în activitatea şcolară, la formarea imaginii de sine, la constituirea caracterului etc. Se bazează pe contribuţiile lui C. G. Jung, A. Adler, J. Lacan, F. Dolta etc. J. Lacan consideră că , , dorinţa este resortul relaţiei pedagogice’’.

25. PEDAGOGIA PERSONALISTĂ Scopul educaţiei este realizarea personalităţii libere şi creatoare. În 1936 E. Mounier afirma: , , noi numim personaliste toate doctrinele care afirmă primatul persoanei umane asupra necesităţilor materiale şi asupra aparatelor colective care susţin dezvoltarea lor’’. Sustinatorii ei acuza scoala contemporană că depersonalizează copilul.

26. PEDAGOGIA EXPERIENŢIALĂ Ansamblul ideilor pedagogice, care sunt născute empiric, din experienţa practică sau din intuiţia educatorului. Termenul a fost introdus de pedagogul belgian R. Buyse, în 1935.

27. EDUCAŢIA PROGRESIVĂ Curent pedagogic american care a aparut la sfarsitul secolului al XIXlea si s-a dezvoltat puternic in prima jumatate a secolului al XX-lea, legat de numele lui J. Dewey, care a formulat principiul invatarii prin experienta personala. In studiul , , Experience and Education’’ (1939) el pledeaza pentru experientele de invatare, prin situatiile educative create, in raport cu obiectivele urmarite.

28. METODA COUSINET Educaţia se realizează prin munca liberă a copilului, prin cooperare în cadrul unor grupuri de lucru, în care regulile de comportare exprimă chiar cerinţele cooperării. Prezentată prima oară în lucrarea , , Une methode de travail libre par groups’’ (1943).

29. NONDIRECTIVISM Curent care susţine că dezvoltarea copilului nu trebuie şi nici nu poate fi direcţionată de educator, copilul purtând în sine resursele propriei sale dezvoltări. Curentul a fost lansat în anii ’ 40 ai secolului trecut de psihoterapeutul american Carl Rogers şi apoi a fost teoretizat în principala sa lucrare, cu caracter pedagogic , , Freedom to Learn’’ (1969). El preconizează o pedagogie experienţială, subliniind că experienţa personală trăită de copil, este adevărata sursă a educării acestuia.

30. PEDAGOGIA EXISTENŢIALISTĂ Ansamblu de curente pedagogice, care susţin că educaţia este , , trezire’’, prin care tânărul , , descoperă’’ libertatea şi responsabilitatea personală, implicate în actul devenirii proprii. Curentul se dezvoltă mai ales în S. U. A. şi are ca reprezentanţi pe F. O. Bolnow, F. G. Kneller etc.

31. METODA PROIECTELOR Formă de organizare a muncii şcolare, care înlocuieşte disciplinele şcolare tradiţionale cu proiecte realizate pe echipe, asigurându-se o însuşire interdisciplinară a cunoştinţelor, prin studiul independent al elevilor, la care se adaugă şi lucrări practice. A fost iniţiată şi experimentată de pedagogul american W. H. Kilpatrick, discipol al lui J. Dewey. Metoda proiectelor îi activează pe elevi, dar s-a dovedit vulnerabilă în ceea ce priveşte însuşirea sistematică a cunoştinţelor şi competenţelor.

32. EDUCAŢIA NEGATIVĂ Copilul se dezvoltă singur, conform naturii sale (J. J. Rousseau). Se dezvolta prin nondirectivism: să nu-i dăm copilului cunoştinţe ci doar mijloace de a le descoperi, să nu ştie nimic de la noi, ci numai ceea ce a înţeles el singur. Acceptă totuşi un directivism discret: copilul nu trebuie să facă decât ceea ce vrea, dar nu trebuie să vrea decât ceea ce trebuie să facă.

33. CLASELE DESCHISE Sistem de instruire care a fost propus si experimentat in SUA de J. L. Tewskbury si B. V. Parvan. In locul claselor obisnuite s-au organizat clase eterogene cuprinzand copii de varste diferite si la niveluri de pregatire diferite.

34. PEDAGOGIA INSTITUŢIONALĂ Curent pedagogic care critică violent, demolator, şcoala actuală cu accente de critică socială. Termenul a fost introdus în 1958, de J. Oury. Termenul instituţional sugerează că pentru a realiza schimbarea pe plan individual şi social trebuie să-l eliberăm pe copil de , , apăsarea’’ instituţiilor scolare. Educatorul trebuie să renunţe la puterea uzurpată şi să devină un simplu membru al grupului - clasa. Se pune accent pe autogestiune, rolul instituant revenind consiliului clasei, care-şi creează singur regulile, exercitând o , , instituţionalizare permanentă’’.

35. ŞCOALA COMPREHENSIVĂ Tip de institutie scolara, care era deschisa aproape tuturor copiilor de varsta scolii secundare. Termenul a fost introdus de J. B. Gardner, in 1959. Denumirea sublinia caracterul cuprinzator al acestui tip alternativ de scoala secundara, pe care il preconiza, dar si faptul că propunea o larga varietate de discipline scolare, in mare parte la libera alegere a elevilor. Scolile de acest tip au inceput a se raspandi in anii ’ 60 ai secolului trecut, în SUA, Franta, Anglia, Germania, Suedia, Spania.

36. TRANZACŢIA EDUCAŢIONALĂ Comunicare buna si intelegere intre participantii la procesul educativ (profesor-elev sau profesor-grup), in care fiecare tine seama de bunele intentii si trebuintele celuilalt, respectandu-se reciproc. Este subinteleasa aici si o anumita , , negociere’’, prin care se stabilesc , , regulile jocului’’ didactic. Se ajunge la un acord tacit, in care drepturile fiecaruia sunt respectate, cu conditia indeplinirii responsabilitatilor care le revin. Termenul ca atare a fost folosit, inca din anii ’ 30 ai secolului trecut, de J. Dewey. Abia in anii ’ 60, insa, psihopedagogii americani L. Bradford si J. Kidd au intreprins o analiza minutioasa a conceptului, in unele variante tranzactionandu-se chiar disciplinele din planul de invatamant, obiectivele didactice sau tehnologia evaluarii.

37. PEDAGOGIA PROSPECTIVĂ Concepţie pedagogică care susţine că în condiţiile evoluţiei accelerate a lumii, educaţia trebuie să se adapteze continuu acestei schimbări. Termenul a fost introdus de pedagogul francez Gaston Berger, în 1959. Noua orientare combate ideea unei educaţii care reproduce viaţa socială ca atare. Noua generaţie trebuie înarmată anticipativ cu capacităţile şi trăsăturile de personalitate necesare, cu mare probabilitate, în viitor: capacitate de adaptare rapidă, elasticitate spirituală, imaginaţie, cutezanţă, asumare de riscuri, spirit de echipă etc. La precizarea conceptului a participat şi R. Dottrens, autorul cărţii , , Vers une pedagogie prospective’’ (1961).

38. PEDAGOGIA RECONSTRUCŢIONISTĂ Orientare pedagogică americană care susţine , , reinventarea educaţiei cetăţeneşti’’. Sub aspect didactic propune o învăţare activă, care să elibereze capacitatea creativă a copiilor. Inspirată de lucrarea lui J. Dewey, , , Reconstruction in Philosophy’’. Unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui curent a fost Th. Brameld, autorul cărţii , , Education for Emerging Age’’ (1961).

39. KELLER PLAN Sistem de învăţământ care pune accent pe activitatea individuală a elevului, în ritm propriu, pe baza unor cursuri programate şi a unei bune cunoaşteri a obiectivelor. Îmbină autoînvăţarea de tip Winetka, cu elemente de instruire programată. A fost conceput şi validat de F. S. Keller la Universitatea din Brasilia, în 1964, răspândindu-se apoi în mai multe ţări. Această pedagogie exclude lecţiile, înlocuindu-le cu consultaţii.

40. NOUL INFORMALISM Curent pedagogic american, care compară clasa şcolară , , cu un grup de deţinuţi, care înaintează sub ameninţare pe un drum dificil, care nu le place şi a cărei direcţie nu o cunosc’’. Actul de naştere a fost cartea , , How Children Fail’’ (Cum dau greş copiii), apărută în 1964, sub semnătura lui J. Holt, la care s-au adăugat apoi lucrări de H. Kohl, E. Friedenberg etc. Curentul neagă rolul instruirii şcolare, al programelor, manualelor şi al oricărei proiectări didactice, toate fiind considerate , , constrângeri’’. Cadrul ideal pentru educaţie ar fi influenţele informale. , , Strada poate fi cel mai interesant şi mai fertil mediu educativ’’, scrie J. Holt.

41. PROGRAMUL PARKWAY Program pedagogic experimental, desfăşurat la Philadelphia în anii ’ 70 ai secolului trecut. Orientarea este cunoscuta şi sub numele de , , metoda parcurilor’’ pentu că propunea în locul organizatiei şcolare, parcurile, unde activităţile se desfăşurau în aer liber. Grupuri mici, de circa 15 elevi, lucrau la organizarea unor proiecte, în parte în mediul natural, dar şi în întreprinderi, biblioteci, muzee, cu care se încheiau contracte. Elevii se întâlneau la şcoală doar câteva ore pe săptămână, pentru a-şi evalua rezultatele.

42. STEP BY STEP Alternativa educationala, care este practicata in tara noastra , sub egida Centrului Step By Step pentru Educatie si Dezvoltare Profesionala. Centrul si-a inceput activitatea in 1994, cu sprijinul unor specialisti din SUA. Se porneste de la o buna cunoastere a copiilor, urmarindu-se valorizarea însusirilor pozitive ale fiecaruia, in special a initiativei, a intereselor de cunoastere, a nevoilor de activitate si comunicare. Invatarea este organizata interdisciplinar, pe centre de activitate si se desfasoara in buna masura sub forma de joc, respectandu-se optiunile si ritmurile de lucru personale. Se pune accentul pe relatiile dintre copii, pe legatura afectiva copileducator si pe implicarea parintilor in organizarea activitatilor.

43. ORGANIZAŢIA AUTOPERFECTIBILĂ Termen introdus de Peter Senge în , , The Fifth Discipline – The Art & Practice of the Learning Organisation’’, apărută în 1990. Autorul critică organizaţia tradiţională, autoritară, cu accent pe management, structurare ierarhică şi control şi preconizează organizaţia care învaţă, în care oamenii acţionează împreună, solidar, pentru a face faţă situaţiilor mereu noi.

44. PEDAGOGIA TERAPEUTICĂ Ansamblul acţiunilor pedagogice care pe lângă efectul lor educativ au şi efecte recuperatorii pe plan fizic sau psihic. Termenul a fost folosit de T. Heller, în 1992.

45. PEDAGOGIA SCEPTICĂ Afirmă neîncrederea în puterea formatoare a educaţiei şi atribuie calităţile personale numai moştenirii genetice. Contestă principiile pedagogiei, metodele de educaţie şi instruire şi chiar legitimitatea acţiunii educative. Lansat ca şi curent la colocviul organizat în 1993 de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei din Viena.

46. PEDAGOGIA CONSTRUCTIVISTĂ Orientare pedagogică contemporană care susţine că realitatea nu poate fi cunoscută în esenţa sa, ci numai aşa cum o construim. Centrul constructivismului este în Germania, unde a avut loc şi primul Congres de Constructivism (Heidelberg, 1998) şi unde trăiesc principalii săi reprezentanţi (E. von Glaserfeld, H. Siebert, F. Varela etc. ). Învăţarea reprezintă autoconstruirea realului de către cel ce învaţă.

ALTERNATIVELE EDUCAŢIONALE ÎN ROM NIA In evolutia alternativelor educationale se disting cinci etape: 1. Precursorii autohtoni (a doua jumătate a secolului al XIX-lea) 2. Noile educatii in Romania la inceputul secolului al XX-lea 3. Preluare critică, aplicare şi experimentare (contributii romanesti interbelice) 4. , , Lecţia de tăcere’’ (perioada comunistă) 5. Revenirea la pluralismul educaţional, dupa 1989

PRECURSORI St. C. Mihailescu , , O lecţiune de lucruri nu s-a pomenit, deşi peste tot se vorbeşte de metodul intuitiv’’ Apostol Culea , , Intuiţia este insuficient reprezentată în metodologia didactică, iar programele de învăţământ oglindesc insuficient nevoile locale şi regionale’’ N. Moisescu (1912) , , Şcoala veche şi şcoala nouă’’ Şcoala veche a devenit stânjenitoare Şcoala nouă dă întâietate stărilor sufleteşti, nu atât goana după cunoştinţe, cât mai ales stăruinţa de a găsi cât mai multe aplicaţiuni

NOILE EDUCAŢII ÎN ROM NIA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX Presa pedagogica: Scoala moderna, Revista generala a invatamantului, Educatia, Gazeta scoalei Legaturi cu practicile scolare moderne din Occident: Vladimir Ghidionescu – Scoala de la Mannheim Izabela Sadoveanu – Claparede, Bovet, Ferriere I. Nisipeanu – K. Gaudig Radu Petre – Decroly 1928 – vizita lui Ferriere la Cluj Traduceri C. V. Buţureanu (1910) – Curente pedagogice I. G. Marinescu – Lucrari ale lui A. Binet, John Dewey, Ferriere P. Itcus – Ellen Key

CONTRIBUTII ROMANESTI INTERBELICE Doctrinari I. C. Petrescu – Individualizarea învăţământului; regionalismul educativ Stanciu Stoian – Din problemele localismului educativ S. Mehedinti – Şcoala muncii M. Gradinaru, Gh. T. Dumitrescu, V. Duiculescu, P. R. Petrescu – Cooperaţia şcolară Ilie Popescu-Teiusan – Pedagogia comunităţilor şcolare de muncă Practicieni Radu Petre – Experimentele de autoguvernare de la şcolile Măgurele-Ilfov, Piteşti şi Râmnicu-Sărat C. Sporea – Conducerea de sine a clasei Toma Cocisiu-Blaj – Metoda centrelor de interes, metoda proiectelor D. Gusti – Metoda global sintetică, adaptarea doctrinei Decroly la realităţile noastre

LECŢIA DE TĂCERE Publicarea operelor unora dintre doctrinarii educaţiei noi: G. Berger; Ed. Claparede; R. Cousinet; J. Dewey; J. Hassenforder; M. Montessori; B. Suchodolski.

Miturile alternativelor educaţionale Mitul nu are accepţia jungiană ci sensurile atribuite acestuia de G. Durand, G. Sorel sau N. Deroche şi anume: „Reprezentare simplistă, admisă de cvasitotalitatea membrilor unei comunităţi. ” • • • Fondatorului Generaţiei spontanee Eternei reîntoarceri Paidocentrismului Abundenţei Străinătăţii Elitelor Minoritarului Alterităţii

Fondatorii • Pedagogia Waldorf – Rudolf Steiner (1867 -1925) • Pedagogia curativă – Karl König (1902 -1966) • Pedagogia Montessori – Maria Montessori (18701952) • Pedagogia Freinet – Celestin Freinet (1896 -1966) • Planul Jena – Petersen (1884 -1952) • Step-by-step – începuturi în anii ’ 60 ai secolului trecut, cu titulatura „Head Start”. Din 1995 funcţionează cu actuala denumire.

Generaţia spontanee • Şcoala activă – sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX • Vladimir Ghidovescu • M. Vasilache • Gh. Bogdan Duică • Perioada interbelică: Şcoala muncii, şcoala activă integral, regionalismul educativ şcoala creatoare, localismul educaţional • Cluj – Petre Ilcuş, Gheorgeh Cornilescu, Ştefănescu Goangă, • • • Dimitrie Tudoran Bucureşti – Ilie Şulea-Firu, Em. Brândză, Dumitru Muster Cooperaţia şi comunităţile de muncă – I. C. Petrescu, M. Grădinaru Şcoala normală Bacău – Grigore Tabacaru Măgurele, Ilfov, Piteşti, Rm. Sărat – Radu Petre Blaj – Toma Cocişiu Timiş – Emil Florescu • Traduceri: C. V. Butureanu, Ilie Şulea-Firu, P. Lenghel-Izeanu, A. Manolache, Lucian Bologa, Ştefan Barsănescu, Ilie Popescu Teiuşanu, M. Grădinaru

Eterna reîntoarcere Promotori ai alternativelor educaţionale în România, după 1989 Waldorf – Ernst Schuberth, Hans-Gerhard Wyneken, Leonida Pop, Adrian Pintea, Liliana Dumitriu, Gheorghe Paxino Step-by-step –Carmen Lică, Elena Mihai, Ioana Herseni, Carmen Anghelescu Montessori – Ilie Şulea-Firu, Elisabeta Negreanu, Mihaela Fulga, Mirela Tecău, Ramona Buzatu-Veleanu Freinet – Mihaela Rădulescu, Mariana Bândea, Smaranda Puşcaş, Mihaela Dobândă, Irina Haurileţ Planul Jena – Monica Cuciureanu, Teodora Călin, Mărioara Catană Pedagogia curativa – Ligia Vlad, Oana Cretu Ministerul Învăţământului – Gheorghe Ştefan, Liviu Maior, Ioan Neacşu Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei – Viorel Nicolescu

PAIDOCENTRISMUL Învăţământul tradiţional Învăţământul alternativ * Şcoala pregăteşte elevii pentru viaţă * Cadrul didactic pune cunoştinţele la dispoziţia elevilor *Şcolarizarea este o sarcină de suportat *Educaţia este privită ca rezultat *Şcoala face parte din viaţă *Procesul de învăţare este o progresie liniară prin acumularea de informaţii şi deprinderi *Procesul de învăţare este văzut ca o spirală care se tot extinde având conţinut, profunzime şi amplitudine *Elevii sunt activ implicaţi în soluţionarea problemelor şi participă la elaborarea proiectelor *Elevii sunt consumatori pasivi de informaţie şi autoritate *Cunoştinţele sunt descoperite de copil *Şcolarizarea este interesantă şi neconstrângătoare *Educaţia este privită ca proces

Reţeaua alternativelor educaţionale din România - Waldorf ▲- Pedagogie Curativă - Step by Step - Montessori - Freinet - Planul Jena - fără alternative

Legislaţie • Legea nr. 84/1995 modificată şi completată, Art. 14 alineatul 1 precizează că „în sistemul naţional de învăţământ, de stat şi particular, pot fi iniţiate şi organizate alternative educaţionale, cu acordul Ministerului Educaţiei Naţionale, conform legii” iar în alineatul 2 se stipulează că „evaluarea şi acreditarea alternativelor naţionale se fac de către Ministerul Educaţiei Naţionale, potrivit legii”. • Legea nr. 87/2006 de adoptare a O. U. G. nr. 75/2005 privind asigurarea calitatii in educatie. • OMEN nr. 4517/13. 09. 2000 privind „Regulamentul de organizare şi funcţionare a învăţământului alternativ (de stat şi particular)” • OMEN nr. 4516/13. 09. 2000 privind constituirea şi funcţionarea Comisiei Naţionale pentru Alternative Educaţionale • OMEN nr. 3840/16. 05. 2001 privind modificarea componenţei Comisiei Naţionale pentru Alternative Educaţionale

Proiectul pachetului legislativ Legea Invatamantului preuniversitar: Art. 13. In sistemul national de invatamant se pot initia si organiza, conform legii, alternative educationale, cu respectarea specificului alternativei, in conformitate cu acordurile, conventiile incheiate in acest sens, la care Ministerul Educatiei este parte. Invatamant alternativ Art. 61. In sistemul de invatamant preuniversitar pot fi initiate si organizate alternative educationale, cu acordul Ministerului Educatiei, pe baza unui regulament, aprobat prin ordin al ministrului. Art. 62. Alternativele educationale se evalueaza si se acrediteaza potrivit legii.

Structura învăţământului alternativ Inspectoratele Şcolare Judeţene

Bibliografie • Felea, Gheorghe – Alternativele educaţionale din România, Editura Triade, Cluj-Napoca, 2002 • Steiner, Rudolf – Antropologie generală, Editura Triade, Cluj-Napoca, 2001 • Carlgren, Frans – Educaţie pentru libertate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 • Burke, Walsh K. – Predarea orientată după necesităţile copilului, 1998 • Burke, Walsh K. - Crearea claselor orientate după neceseităţile copiilor de 8, 9, 10 ani, 1998 • Montessori, Maria – Descoperirea copilului, EDP, Bucureşti, 1977 • Rădulescu, Mihaela Şt. – Pedagogia Freinet. Un demers inovator, Editura Polirom, Iaşi, 1999 • *** - Un deceniu de pedagogie Freinet în România, Timişoara, 2003 • Petersen, Peter – O şcoală primară liberă şi generală după Planul Jena, Cultura Românească, Bucureşti, 1940

Bibliografie • Ştefan, Mircea – Lexicon pedagogic, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2006 • Cerghet, I. – Sisteme de instruire alternative şi complementare, Editura Aramis, Bucureşti, 2003 • Stoian, St. ; Alexandru, P. – Pedagogie şi folclor, Editura D. P. , Bucureşti, 1978 • Doll, W. – A Post-Modern Perspective on Curriculum, Teachers College Press, New-York, 1993 • Dewey, J. – Experienţă şi educaţie, în volumul trei, Scrieri despre educaţie, 1977 • Cousinet, R. – Educaţia nouă, EDP, Bucureşti, 1978 • Snzders, G. – Încotro merg pedagogiile nondirective, Editura D. P. , Bucureşti, 1978 • Ketele, J. M. de; Kahn, J. – La pedagogie du projet, Louvain la Neuve, 1982 • Suchodolski, B. – Pedagogia şi marile curente filosofice; Pedagogia esenţei şi pedagogia existenţei, E. D. P. , Bucureşti, 1975

Bibliografie • Siebert, H. – Pedagogie constructivistă. Bilanţ al dezbaterii constructiviste asupra politicii evaluative, Institutul European, Iaşi, 2001 • Marcade, Michel – Viaţa împreună, Editura Triade, Cluj-Napoca, 1999 • Debesse, M. – La pedagogie curative comme methode de readaptation, Cahiers de pedagogie moderne, Paris, 1969 • Peretti, Andre de; Bouchez, Eric– Ecoles et cultures en Europe, Savoir-Livre, Paris, 1990 • Landsheere, G. de – Istoria universala a pedagogiei experimentale, E. D. P. , Bucureşti, 1995 • Oury, F. ; Vasquez, A. – Vers une pedagogie institutionelle, Maspero, Paris, 1967 • Berger, G. – Omul modern si educatia sa, E. D. P. , Bucuresti, 1973 • Popescu-Teiusan, I. – Pedagogia comunitatilor de munca, Editura Ramuri, Craiova, 1940