SPECIILE GENULUI EPIC N PROZ 1 BASMUL CULT

SPECIILE GENULUI EPIC ÎN PROZĂ

1. BASMUL CULT 2. POVESTIREA 3. NUVELA a) istorică b) psihologică c) fantastică.

4. ROMANUL a) obiectiv; a) subiectiv.

Genul epic: ACŢIUNE, SUBIECT, PERSONAJE, ÎNT MPLĂRI, NARAŢIUNE, NARATOR. NARAŢIUNE NARATOR ACŢIUNE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU ÎNT MPLĂRI GENUL EPIC PERSONAJ SUBIECT

Genul epic I. Definire: grupare de opere literare în care autorul îşi exprimă gândurile şi sentimentele în mod indirect, prin intermediul personajelor, folosind ca mod de expunere naraţiunea. II. Trăsături (caracteristici): 1. Prezenţa unui narator (povestitor): a) b) c) d) narator neimplicat în desfăşurarea acţiunii ( voce narativă ): pers. III; narator implicat în desfăşurarea acţiunii: narator - martor ( participă la întâmplări, dar nu în calitate de personaj principal: pers. I, III narator - personaj ( chiar protagonistul întâmplării ): pers. I. Obs. : Nu trebuie confundat NARATORUL cu AUTORUL (vezi Nică din “Amintiri din copilărie”. Nică nu este Ion Creangă).

2. Lanţul de întâmplări care formează acţiunea şi care sunt prezentate de scriitor într-o anumită ordine, alcătuieşte SUBIECTUL. In desfăşurarea subiectului distingem mai multe momente principale: 1. Expoziţiunea = loc, timp, personaje; 2. Intriga = declanşarea conflictului; 3. Desfăşurarea acţiunii = desfăşurarea întâmplărilor; 4. Punctul culminant = tensiune maximă; 5. Deznodământ = rezolvarea conflictului declanşat prin intrigă.

3. Personaje: ► d. p. d. v. al locului: A) B) C) D) principal, secundar, episodic (apare într-un singur episod), figurant (simplu martor, al cărui rol în acţiune este lipsit de importanţă); ► d. p. d. v. al construcţiei: ► d. p. d. v. al moralităţii: ► d. p. d. v. al raportului cu realitatea: ► d. p. d. v. al investigaţiei psihologice: A) individual, B) colectiv; A) pozitiv, B) negativ; A) fantastice: Gerilă, Setilă, Flâmânzilă; B) legendare: Dan, căpitan de plai; C) cu atestare istorică: Stefan cel Mare, Alexandru Lăpuşneanul. A) plate (avarul); B) rotunde (complexe: şi bun şi rău);

4. Conflictul: a) exterior (stare tensională dintre personaje); b) interior (psihologic = stare tensionată din interiorul unui singur personaj). principal (major); ► secundar. ► 5. Timpul şi spaţiul istoriei creează atmosfera operei 6. Cuprinde opere: în proză (schiţă, basm, povestire, roman) B) în versuri (legendă, baladă, fabulă, poem); A)

BASMUL I. Definire: 1. specie a genului epic (popular sau cult, în proză şi foarte rar în versuri), mai mare decât schiţa şi mai mică decât romanul, în care predomină elemente de fabulos, înfăţişând lupta dintre bine şi rău, încheiată totdeauna cu triumful binelui. II. Trăsături (caracteristici): 1. Formule stereotipe: A) de început: (ne introduc în lumea imaginară): “Amu cică era odată într-o ţară un craiu”. ( timp fabulos + spaţiu imens = cuprins între cele două margini ale pământului ); ↑→Incertitudine= timp îndepărtat de momentul vorbirii; B) de mijloc/mediane: (naratorul controlează relaţia cu publicul ): “…dar cuvântul din poveste, înainte mult mai este”; C) de încheiere ( sfârşit ): ( ne readuce în lumea reală ): “”Incălecai pe-o şa”; “Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă, cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă”. III. Tema: triumful binelui asupra răului;

IV. Motive specifice: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. motivul împăratului fără urmaşi de sex masculin; motivul cifrei 3 şi a multiplilor ( 3 fete, 3 fii, 3 probe, 3 zile, de 3 ori îl roagă bătrâna să o miluiască , 9 mări, 9 ţări şi 9 ape mari ); motivul superiorităţii mezinului= eroul de basm este al treilea frate ( prâslea ) = aparent cel mai neajutorat. El creşte într-un ritm neobişnuit. Este rezultatul unei naşteri miraculoase (o boabă de piper, un măr, un os de peşte ). Este isteţ, bun, are simţul dreptăţii şi este viteaz. motivul interdicţiei ( tatăl îl sfătuieşte să se ferească de spân = fără păr, barbă şi mustăţi şi de omul roş = roşcat. În credinţele româneşti, orice fiinţă însemnată, adică marcată de un defect fizic, de un semn oarecare, are puteri oculte, iar unii, mai cu seamă oamenii cheli şi roşcaţi, sunt rău prevestitori. motivul drumului= al călătoriei = are rolul unei iniţieri, obstacolele întâlnite maturizându-l pe erou. Îl ajută pe erou să cunoască pe alţii şi pe el însuşi. Este o aluzie la destinul omului, toată viaţa omului fiind o călătorie. ( + motivul codrului ); Harap - Alb trebuie să străbată un drum de iniţiere, să acumuleze experienţă, să se formeze pentru viaţă în lupta cu forţele malefice şi să obţină o înţelepciune ca să acumuleze filosofia despre viaţă, adevăr, dreptate, luptă, despre iubire, prietenie etc. Când va ajunge împărat va crede celor necăjiţi şi asupriţi”. motivul încălcării interdicţiei; motivul supunerii prin vicleşug; motivul celor 3 probe depăşite cu ajutorul unor personaje miraculoase ( animale recunoscătoare= furnici, albine ): 1. proba salăţilor, 2. p. cerbului şi 3. p. aducerii fetei împăratului Roş ( proba focului din casa înroşită, proba mâncării şi a băuturii, alegerea macului de nisip, păzirea fetei, proba recunoaşterii miresei, aducerea apei vii şi moarte de către cal şi turturică ); motivul izbânzii binelui; motivul pedepsirii răului; motivul căsătoriei- Întâlnirea cu fata împăratului – de fapt supunerea ei, “o farmazoană cumplită căreia trebuie să-i strâmbi gâtul oleacă, să se înveţe ea altă dată a mai purta lumea pe degete”, este necesară întemeierea unei căsnicii în care femeia trebuie să asculte de bărbat.

V. VI. Personaje ( fantastice ): sunt construite antitetic: a) pozitive eroul : Făt-Frumos, Harap-Alb; - adjuvanţii eroului= câştigaţi datorită unor fapte bune sau prin simpatie ( personaje cu puteri supranaturale, personaje animaliere). b) negative ( adversarii eroului ): balauri, zmei, Muma-Pădurii, Statu-Palmă-Barbă-Cot, Spânul, Impăratul Roşu. Elemente magice: apa vie şi apa moartă, cele 3 smicele de măr dulce ( pentru învierea lui Harap. Alb ), obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, pielea ursului, armele şi hainele de mire ale tatălui; VII. Amestec de real şi fabulos: La început calul este “o răpciugă, dupuros şi slab”, dar se dovedeşte a fi năzdrăvan. Are însuşiri excepţionale: zboară, vorbeşte, se metamorfozează, anticipă faptele stăpânului, ştie rezolvările pentru încercările la care este supus acesta. Bătrâna cerşetoare =Sfânta Duminică. VIII. Limbaj oral: Oralitatea este poate cea mai importantă trăsătură a operei sale. Creangă nu povesteşte doar, ci dialoghează cu cititorul, comentează acţiunile şi vorbele personajelor şi chiar pe ale sale, se mustră sau se îndeamnă la povestire: “Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii”; Comentariile autorului sunt întărite de proverbe, zicători, adesea introduse prin formula stereotipă “vorba ceea”, care creează impresia de adresare directă, familiară: “Vorba ceea: Părinţii mănâncă aguridă şi fiilor li se strepezesc dinţii”. “Şi vorba ceea: La calic slujeşti, calic rămâi”. Vorbirea este în stilul oralităţii, Harap-Alb, fiu de crai, grăieşte asemenea oamenilor obişnuiţi, din spaţiul rural; La început basmele se spuneau la şezători. Ele păstrează aspectul de text vorbit prin: A) interjecţie: măi; B) onomatopei, expresii onomatopeice: zbrr, a găbui; C) locuţiunile verbale dau pregnanţă ideii şi tensiunii psihice “ a ţine seama de vorbele cuiva”, “a ajunge slugă la dârloagă”, “a-i fi capul în primejdie”. D) exclamaţie: ptiu, drace!; E) interogaţie: Ei, apoi şagă vă pare ? ; F) înşirare de fraze rimate şi versuri populare: “Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi””. IX.

POVESTIREA 1. 2. 3. 4. 5. Specie a genului epic, mai mare decât schiţa şi mai mică decât romanul; se confundă adesea cu nuvela. Deoarece povestirea este spusă de un povestitor care a fost martor sau erou al întâmplărilor, această specie este una subiectivă. In general povestirea conţine o singură întâmplare. Accentul nu cade pe personaj (ca în nuvelă), ci pe întâmplare. In povestire, timpul şi spaţiul sunt imprecise. Structura povestirii: autonomă; a) povestire în ramă ( povestire în povestire ) =Tehnica folosită este cea a povestirii în povestire ( povestire în ramă ). b) Tehnica apare şi în “Decameronul” lui Boccaccio şi în ciclul “O mie şi una de nopţi”.

Elementele povestirii: Importanţă < personajul ( =mai mare în nuvelă ); > o singură întâmplare care a avut loc în trecut ( de obicei mitic ) = uimirea comisului încurajează mărturisirea. 1. Ceremonial - pretextul care declanşează povestirea; - formule politicoase de adresare: “cinstite boierule”, vrednicilor creştini şi gospodari”, “vă rog să îngăduiţi”, “Cinstiţi prieteni”, “Iubiţi prieteni”, “Domnia ta, comise” ; - crearea suspansului ( captarea şi verificarea atmosferei ); simularea uimirii şi a curiozităţii: “Ce întâmplare? ” , “Ce i s-a întâmplat? ”, “Unde? ”, “Cum? ” - maestrul de ceremonii care întreţine şi creează atmosfera este Ioniţă, comisul din Drăgăneşti ( iniţiază o competiţie în spunerea poveştilor : narator – regizor, comisul, promite să spună “o poveste mai straşnică şi mai minunată decât cea cu iapa lui Vodă”). -îndoiala vorbitorului are menirea să-l incite pe povestitor: “Eu nu ştiu, comise Ioniţă, dacă ai să poţi a ne arăta ceva mai înfricoşat”. 2. Atmosfera – în care se povestesc întâmplările ( întunericul înserării, plăcinte, lulea, lăutari, vin nou fripturi, foc ); - hangiţa împarte tuturor “vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune”; - Ancuţa de demult + cea tânără ( “tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană “) = femeie frumoasă, cu ochi negri, generoasă şi înţelegătoare; fermecătoare, discretă, blândă, miloasă şi apropiată de toţi, stăpânită de curiozitate şi cochetă. - în care se desfăşoară întâmplările; 3. Autenticitate: “Numai ce-am văzut”.

VELA I. II. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. NU Definiţie: Nuvela este o specie a genului epic, mai mare decât schiţa şi mai mică decât romanul ( 10 – 15 pagini → 100 pagini ), cu un singur fir epic şi mai multe episoade, cu un conflict concentrat, cu personaje puţine şi construită de obicei în jurul unui personaj principal. Trăsături: are toate trăsăturile importante ale genului epic: narator, acţiune, conflict, subiect, personaje ( ASPINN ) ; un singur fir epic, cuprinde mai multe episoade ; nu are prea multe personaje ( spre deosebire de roman ); în comparaţie cu schiţa, are personaje mai numeroase: principale, secundare, episodice ; nu se insistă pe întâmplare, ci pe personajul principal ; timpul şi spaţiul sunt clar precizate; tiltlul nuvelei este, adesea, numele personajului principal sau este o trimitere la tema textului ; un singur conflict concentrat în jurul personajului principal; investighează realul, verosimilul; dacă povestirea este subiectivă, nuvela este obiectivă.

ROMANUL 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. este o specie a genului epic, în proză, cu o întindere mai mare decât a tuturor celorlalte specii epice în proză (schiţă, basm, povestire, roman); cu o acţiune complexă şi complicată, desfăşurată pe mai multe planuri narative (paralele sau intersectate), cu o intrigă complicată. Personajele sunt foarte numeroase (principale, secundare, episodice, figuranţi) şi puternic individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice (exterioare / interioare; principale / secundare) → (intrigă complicată). Acţiunea se poate desfăşura în mai multe locuri (spaţii) şi pe o perioadă lungă de timp ( chiar ani ). Structura narativă este amplă şi conturează o imagine bogată şi profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului interior.

Roman obiectiv (pers. a III-a) 1. 2. 3. NARATOR ( vocea delegată de autor pentru a povesti întâmplarile): pers. III Todorov= viziune “dindărăt”; Genette= povestire “nonfocalizată”; Punct de vedere nelimitat= focalizare “ 0” naratiune heterodoegetică; OMNISCIENT= ştie totul despre personajele sale, pătrunde în suflletul lor, le ştie gândurile, sentimentele şi intenţiile cele mai tainice (în timp ce pune să-ţi vorbească un personaj, el îţi spune în acelaşi alineat unde se gândesc exact, ce plănuiesc); OMNIPOTENT= poate să facă ce vrea cu viaţa personajelor, hotărându–le destinul; OMNIPREZENT (UBICUU) = prezent în orice loc doreşte; = exterior, detaşat; rezultatul creaţiei unui autor care se identifică cu Dumnezeu, acest Dumnezeu îi rămâne cititorului necunoscut, nevăzut, neştiut; AUTORUL = se comportă ca un Demiurg ( Dumnezeu ) sau păpuşar, iar personajele sunt păpuşile aflate într-o căsuţă fără acoperiş, prin care autorul vede tot ce se întâmplă în interior, şi poate să mânuiască personajele după cum doreşte. = nu apare în text în nume propriu → perspectivă neutră, nonfocalizată

Romanul subiectiv (pers. I) 1. Narator= Personaj ( discurs confesiv la persoana I ); 1. Todorov= viziunea “împreună cu”= literatura modernă; 2. Genette= povestire cu “focalizare internă” 3. naraţiune homodiegetică. 2. Ordinea cronologică este înlocuită cu cea subiectivă; 3. Naratorul = ştie exact atât cât personajele sale, el nu poate explica un lucru decât dacă explicaţia a fost găsită chiar de personaj. Persoana I este caracteristică ( dar nu obligatorie ) în acest tip de viziune: “Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu… Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti. […] Din mine însumi eu nu pot ieşi. Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”. ( Camil Petrescu, “Noua structură şi opera lui Marcel Proust” ) 4. Formă: de jurnal, convenţia epistolară; Reproduce în text documente, prin colaj. 5. Naratorul= ştie exact atât cât personajele sale, el nu poate explica un lucru decât dacă explicaţia a fost găsită chiar de personaj.