RESPIRAIA funcie de nutriie avnd rolul de a

RESPIRAŢIA

funcţie de nutriţie având rolul de a aproviziona ţesuturile cu O 2 şi de a îndepărta CO 2. n respiraţia cuprinde trei etape : 1. ventilaţia pulmonară, deplasarea aerului în ambele sensuri între alveolele pulmonare şi atmosferă; 2. difuziunea O 2 şi CO 2 între alveolele pulmonare şi sânge; 3. transportul celor două gaze prin sânge şi lichidele organismului către şi de la celule. n

Rolul căilor respiratorii superioare CRS sunt: cavităţile nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii. Rolurile constau în: încălzirea, umectarea şi purificarea aerului.

Rolul căilor respiratorii superioare Încălzirea aerului se realizează mai ales -în cavităţile nazale, submucoasa nazală fiind bogat vascularizată, iar temperatura sângelui fiind de aproximativ de 32°C. -aerul rece care pătrunde în cavităţile nazale se încălzeşte treptat, iar aerul cald cedează o parte din căldura lui sângelui ajungând în alveolele pulmonare la o temperatură apropiată de cea a organismului. n

Rolul căilor respiratorii superioare Umectarea aerului se realizează deoarece -suprafaţa căilor respiratorii este acoperită în permanenţă de un strat de lichid secretat de glandele seroase ale mucoasei. -0, 5 l apă pe zi se pierd pe această cale. n

Rolul căilor respiratorii superioare Purificarea aerului - în funcţie de mărimea particulelor n Cele mari (diametrul mai mare 10 microni) sunt captate de către firele de păr n particulele cu diametrul cuprins 2 -10 microni ajung în trahee şi bronhii unde aderă de mucusul ce tapetează suprafaţa lor; mucusul împreună cu particulele străine este îndepărtat cu ajutorul mişcării cililor.

Rolul căilor respiratorii superioare Mucoasa respiratorie de la 1/3 anterioară a cavităţii nazale până în bronhiole este prevăzută cu cili. - efectuează o mişcare rapidă spre faringe şi una lentă de revenire; - se declanşează reacţia de tuse/expectoraţie sau unele secreţii sunt înghiţite. Motilitatea cililor este redusă de fumat! Particulele mici (sub 2 microni) ajung în alveole unde sunt captate şi fagocitate. - precipitarea turbulentă din cavităţile nazale datorată diferitelor obstacole cu efect obstructiv: cornete, sept, peretele faringian.

Rolul căilor respiratorii superioare Traheea şi bronhiile prezintă un schelet cartilaginos care previne colabarea lor în cursul variaţiilor de presiune. n Pereţii bronhiolelor sunt formaţi aproape în întregime din fibre musculare netede aflate sub acţiunea SNV: parasimpaticul determină bronhoconstricţie, iar simpaticul bronhodilataţie. n

Ventilaţia pulmonară n n n Reprezintă deplasarea aerului între alveolele pulmonare şi atmosferă în ambele direcţii. O persoană adultă, în repaus prezintă 12 -16 resp/min. Se compune din inspiraţie şi expiraţie.

Ventilaţia pulmonară Inspiraţie- se produce mărirea tuturor diametrelor cutiei toracice prin intervenţia diafragmului şi ridicarea coastelor. Diafragmul - cel mai important muşchi respirator. Se turteşte în inspiraţie producând o mărire a diametrului longitudinal. Respiraţia normală, de repaus este realizată aproape în întregime datorită mişcărilor diafragmului. În graviditate şi la persoanele cu obezitate exagerată mişcările diafragmului sunt stânjenite. Prin contracţia muşchilor intercostali externi se măreşte diametrul anteroposterior. În repaus grilajul costal este coborât; în inspir grilajul costal se ridică şi proiectează înainte sternul.

Ventilaţia pulmonară

Ventilaţia pulmonară n n În respiraţie un rol important îl deţin şi muşchii larigelui. Contracţia abductorilor corzilor vocale în inspiraţie deschide glota permiţând pătrunderea aerului în trahee. Adductorii corzilor vocale închid glota în perioadele de deglutiţie sau de vomă prevenind pătrunderea alimentelor în plămân. Inspiraţiile profunde (forţate) se produc prin contracţia muşchilor respiratori accesori: scalenii, lungul gâtului, sterno-cleido-mastoidienii, pectoralii.

Ventilaţia pulmonară n n Expiraţia = revenirea cutiei toracice şi a plămânilor la dimensiunile iniţiale un fenomen pasiv, datorita elasticităţii cartilajelor costale şi tendinţei de retracţie a plămânului. retracţia plămânului este urmarea scurtării fibrelor elastice din structura plămânului şi a tensiunii superficiale a lichidului care tapetează alveolele. Suprafața interna a alveolelor pulmonare -moleculele de apă înconjoară aerul alveolar; acesta are tendinţa de a a ieşi din alveole, iar acestea vor avea tendinţa de a se colaba = forţa elastică de tensiune superficială.

Ventilaţia pulmonară Suprafaţa alveolelor pulmonare este tapetată de un lichid (surfactantul), n substanţă tensioactivă de suprafaţă, formată dintr-un amestec de proteine, fosfolipide şi ioni n secretat de către celulele epiteliale alveolare tip II. În timpul inspiraţiei din cauza creşterii diametrului alveolar moleculele de surfactant se dispersează şi se adună în timpul expiraţiei. n contribuie la stabilizarea mărimii alveolelor. Absenţa surfactantului este incompatibilă cu viaţa (prematuri). n

Ventilaţia pulmonară n n n Plămânul pluteşte în cavitatea toracică fiind înconjurat de un strat de lichid subţire lichidul pleural; mişcările cutiei toracice sunt urmate cu fidelitate de plămâni. Datorită forţei de retracţie a plămânilor care tinde să turtească plămânii spre hil între cele două pleure apare o presiune subatmosferică numită vidul pleural. Presiunea pleurală este presiunea din spaţiul pleural, fiind normal uşor negativă.

n n Ventilaţia pulmonară Presiunea alveolară este presiunea din interiorul alveolelor pulmonare. În repaus când glota este deschisă, aerul nu circulă într plămâni şi atmosferă, iar presiunea alveolară este egală cu presiunea atmosferică. În timpul unei inspiraţii normale presiunea din alveole scade la cca. -1 cm apă ceea ce duce la pătrunderea în două secunde a aproximativ 0, 5 l de aer. În expiraţie -variaţii opuse: presiunea alveolară creşte la aproximativ +1 cm apă, ceea ce forţează cei 0, 5 l de aer inspirat să iasă din plămâni în 2 -3 secunde.

Ventilaţia pulmonară

Ventilaţia pulmonară n n n Minut volumul respirator reprezintă cantitatea totală de aer proaspăt deplasată în arborele respirator în fiecare minut, adică produsul dintre volumul curent şi frecvenţa respiratorie. Pentru un adult normal minut volumul respirator este de aproximativ 6 l/min. Frecvenţa respiratorie poate creşte până la 4050/ min.

Difuziunea gazelor respiratorii n n fiecare respiraţie pătrund în alveole 350 ml aer proaspăt şi acelaşi volum de aer alveolar este expirat. numai a şaptea parte din volumul de aer alveolar este reînnoit cu fiecare respiraţie. oxigenul este absorbit în sânge continuu, iar alveolele sunt ventilate cu noi cantităţi de oxigen. Cu cât este absorbită în sânge o cantitate mai mare de oxigen, cu atât concentraţia oxigenului în alveole va scădea mai mult. Cu cât reîmprospătarea cu oxigen a alveolelor are loc mai rapid, cu atât concentraţia oxigenului din alveole va fi mare. De aceea, concentraţia sau presiunea parţială a O 2 din alveole este controlată prin rata absorbţiei oxigenului în sânge şi prin rata ventilaţiei alveolare.

Difuziunea gazelor respiratorii n n n Dioxidul de carbon se formează în permanenţă în organism şi se elimină alveolar. PCO 2 alveolar creşte direct proporţional cu rata excreţiei alveolare a CO 2. De asemenea, p. CO 2 alveolar scade invers proporţional cu ventilaţia alveolară.

Difuziunea gazelor respiratorii n n După împrospătarea aerului alveolar etapa următoare este difuziunea O 2 din alveole în sângele capilarelor pulmonare şi a CO 2 în direcţie opusă. Schimburile alveolare au loc după legile difuziunii gazelor şi în funcţie de presiunea parţială şi solubilitatea lor.

Difuziunea gazelor respiratorii Unitatea respiratorie = o bronhiolă respiratorie, ducturi alveolare, antrumuri şi alveole. n Pereţii alveolelor sunt foarte subţiri, iar între ei se află o bogată reţea de capilare anastomozate între ele. Factorii de care depinde rata difuziunii gazelor sunt: n grosimea membranei n mărimea suprafeţei n coeficientul de difuziune n diferenţa de presiune de o parte şi de cealaltă a membranei. n

Difuziunea gazelor respiratorii Gazele trec prin mai multe straturi de lichid: n lichidul care tapetează alveola n membrana alveolo-capilară n stratul de plasmă.

Difuziunea gazelor respiratorii Distanţa reprezintă grosimea peretelui alveolo-capilar sau membrana respiratorie alcătuită din următoarele straturi : n strat de lichid la suprafaţă n surfactantul n celule epiteliale aşezate pe o membrană bazală n spaţiu interstiţial n membrana bazală a capilarului n celule endoteliale n plasma

Difuziunea gazelor respiratorii În aerul alveolar, presiunile parţiale: p. O 2 = 100 mm Hg p. CO 2 = 40 mm Hg. În sângele venos condus prin artera pulmonară la alveole: p. O 2 = 40 mm. Hg ► diferenţa de 60 mm. Hg ceea ce determină trecerea O 2 în sângele venos; p. CO 2 = 46 mm. Hg în sângele venos ► diferenţă de 6 mm. Hg ceea ce determină difuziunea CO 2 în aerul alveolar; diferenţa de 6 mm. Hg deşi mică este suficientă deoarece CO 2 are un coeficient de solubilitate mai mare

Difuziunea gazelor respiratorii n n Capacitatea de difuziune sau factorul de transfer reprezintă cantitatea de gaze care trec prin membrana alveolo-capilară în timp de 1 min la o diferenţă de presiune de 1 mm. Hg. Pt O 2 = 21 ml/ min în repaus; (20 - 30 ml/ min) Pt CO 2, în repaus trec 400 -450 ml/min (1200 -1300 ml/min). Un eritrocit străbate circulaţia pulmonară în aprox 0, 7 sec în cond. repaus; difuziunea O 2 din alveole în sânge capilarelor pulm. se produce în 0, 30 sec ► timpul de difuziune este mai scurt decât cel de circulaţie = garantează oxigenarea completă a sângelui.

Difuziunea gazelor respiratorii Oxigenarea sângelui arterial nu este de 100% variind între 96 - 98% explicaţiile fiind: n inegalitatea aerării alveolelor; n contaminarea sângelui oxigenat din venele pulmonare cu sângele adus de venele bronşice; n trecerea sângelui venos coronarian în ventriculul stâng prin venele lui Thebesius.

Difuziunea gazelor respiratorii n n Sângele arterial ajunge la ţesuturi la o p. O 2 de 95 mm. Hg; în lichidul interstiţial p. O 2 este de numai 40 mm. Hg. Această diferenţă foarte mare determină o difuziune a oxigenului extrem de rapidă, până în momentul în care p. O 2 sanguin scade la 40 mm. Hg.

Difuziunea gazelor respiratorii n n n Din activitatea celulelor rezultă CO 2 a cărui presiune parţială intracelulară creşte; aceasta va determina difuziunea din celule spre capilarele tisulare de 20 ori mai rapid. de aceea şi diferenţele de presiune care determină difuziunea CO 2 sunt mult mai mici decât cele care determină difuziunea O 2.

Transportul O 2. Curba de disociere a O 2 Hb Oxigenul este transportat sub două forme: dizolvată în plasmă şi combinată (oxihemoglobina). Cantitatea de O 2 dizolvată depinde de: n p. O 2 n coeficientul de solubilitate n temperatură. La p. O 2 =100 mm. Hg se solubilizează 0, 29 ml; la nivelul capilarelor tisulare la o presiune de 40 mm. Hg volumul de O 2 dizolvat este 0, 12 ml, cantitate redusă, dar foarte importantă: numai această formă trece prin membrana alveolo-capilară şi este eliberată ţesuturilor. n

Transportul O 2. Curba de disociere a O 2 Hb n n Forma combinată reprezintă 97%. Sub această formă capacitatea de transport este de 70 x mai mare decât a plasmei. In hemoglobină fierul se prezintă ca şi fier feros, adică prezintă 6 valenţe care leagă O 2. Combinaţia este reversibilă de aceea procesul se numeşte oxigenare nu oxidare (Fe rămâne feros). 1 g hemoglobină fixează 4 O 2. Oxigenul se combină cu hemoglobina la nivelul capilarelor pulmonare unde valoarea p. O 2 este ridicată şi este eliberat la nivel tisular, unde presiunea oxigenului este joasă

Transportul O 2. Curba de disociere a O 2 Hb n n n Capacitatea de oxigenare reprezintă volumul maxim de O 2 care poate fi fixat pe 1 g hemoglobină. Hemoglobină fixează 1, 39 ml O 2/g; în sânge avem în medie 15 g hemoglobină deci se fixează 20, 8 ml O 2. La fumători capacitatea de oxigenare este scăzută (1, 2 -1, 25 ml O 2/g hemoglobină) din cauza blocării unei părţi din hemoglobină cu oxid de carbon

Transportul O 2. Curba de disociere a O 2 Hb n n nu există un raport liniar între proporţia HBO 2 şi p. O 2 la presiuni scăzute ale O 2 afinitatea O 2 pentru HB este redusă, dar se măreşte sub efectul O 2. dincolo de 30 mm. Hg curba ia aspect de hiperbolă, iar între 50 -100 mm. Hg aproape orizontală. Saturaţia hemoglobinei cu O 2 la presiunea de 50 mm. Hg reprezintă doar 85%. Sub 40 mm. Hg (Hb. O 2=70%) curba tinde să devină verticală permiţând eliberarea O 2 ţesuturilor la variaţii mici ale p. O 2.

Transportul O 2. Curba de disociere a O 2 Hb n n Forma sigmoidă a curbei de disociere a oxihemoglobinei se explică prin fixarea succesivă a O 2 pe cei patru atomi de Fe conţinuţi de molecula de hemoglobină. Ataşarea O 2 de un hem modifică forma lanţului polipeptidic de care se găseşte conectat, dar şi a lanţului învecinat favorizând oxigenarea hemului următor. Astfel, O 2 devine catalizatorul propriei sale fixări.

Transportul O 2. Curba de disociere a O 2 Hb Curba de disociere deviază spre : n dreapta: când scade p. H (acidoza), creşterea concentraţiei O 2, creşterea temperaturii sângelui n stânga: p. H crescut (alcaloza), mari cantităţi de hemoglobină de tip fetal (eliberarea mai lentă a O 2).

n n n Transportul O 2. Curba de disociere a O 2 Hb Modificările afinităţii HB pentru O 2 sub influenţa variaţiilor concentraţiei CO 2 din sânge au importanţă în oxigenarea pulmonară a sângelui cât şi în eliberarea O 2 în ţesuturi. In plămâni, difuziunea CO 2 din S în alveole ► p. CO 2 scade ►creşte p. H sanguin ► deplasarea la stânga a curbei de disociere a O 2 Hb şi măreşte fixarea O 2 pe HB In ţesuturi, din cauza penetrării CO 2 din celule în sânge curba de disociere a O 2 Hb deviază spre dreapta scăzând afinitatea HB pentru O 2► se eliberează mai mult O 2 din eritrocite care difuzează spre ţesuturi.

Transportul CO 2 În condiţii normale, de repaus fiecare decilitru de sânge transportă de la ţesuturi la plămâni aproximativ 4 ml dioxid de carbon. Se realizează sub trei forme : n dizolvată – cea mai mică proporţie n bicarbonat de sodiu n combinaţii cu hemoglobina şi proteinele plasmatice.

Transportul CO 2 n n Forma dizovată este direct proporţională cu p. CO 2: în sângele venos presiunea este 45 mm. Hg ceea ce corespunde la 2, 75 ml% CO 2 dizovat, iar în sângele arterial, la o presiune de 40 mm. Hg se dizolvă 2, 4 ml%. Cea mai mare proporţie (70%) se transportă sub formă de bicarbonat de sodiu care se formează prin fenomenul de membrană Hamburger

Transportul CO 2

Transportul CO 2 n n În afară de combinaţia cu apa, CO 2 se poate combina direct cu hemoglobina formând carbaminhemoglobina (reversibilă). O cantitate mică reacţionează în mod asemănător cu proteinele plasmatice. Cantitatea teoretică de CO 2 ce poate fi trasportată sub formă de carbamaţi reprezintă 30% din cantitatea totală, adică 1, 5 ml de CO 2/dl sânge. Din cauză că această reacţie decurge foarte lent, comparativ cu formarea acidului carbonic se consideră că, practic doar 15 -25% din cantitatea de

Reglarea respiraţiei n n Ventilaţia pulmonară este reglată astfel încât componenta gazoasă a sângelui arterial să fie constantă. Există mecanisme de reglare nervoase şi umorale; voluntară şi automată.

Reglarea nervoasă a respiraţiei Reglarea voluntară îşi are centrul în scoarţa cerebrală; acest centru îşi exercită influenţa asupra motoneuronilor ce comandă muşchii respiratori. Centrii mecanismului automat - centrul respirator se găsesc în bulb şi punte, bilateral; căile eferente sunt în cordoanele laterale şi ventrale măduvei spinării. Secţionarea măduvei spinării în zona cervicală superioară duce la oprirea respiraţiei.

Reglarea nervoasă a respiraţiei Centrii respiratori se găsesc în trei porţiuni : n dorso-mediană - în dreptul nucleului tractului solitar - şi conţine două tipuri de neuroni: • alfa – descarcă impulsuri în inspir • beta - descarcă impulsuri în inspir şi în expir n ventro-laterală, în zona nucleului ambiguu şi retroambiguu n centrul pneumotaxic situat dorsal, în porţiunea superioară a punţii.

Reglarea nervoasa a respiraţiei n n Neuronii expiratori se găsesc în regiunea caudală şi ventrală a bulbului însoţind nucleul retroambiguu. Nu funcţionează simultan cu cei inspiratori. Neuronii respiratori din bulb constituie centrul respirator automat care comandă contracţia sau relaxarea ritmică a musculaturii respiratorii (12— 16 resp/min). Ritmul de bază al respiraţiei este generat în principal de activitatea neuronilor respiratori dorsali.

Reglarea nervoasă a respiraţiei n n Centrul pneumotaxic transmite impulsuri continuu către aria inspiratorie. Rolul său constă în limitarea inspiraţiei. Acţiunea sa are însă un efect secundar de creştere a frecvenţei respiraţiei deoarece limitarea inspiraţiei scurtează şi expiraţia, deci întreaga durată a ciclului respirator. Rolul grupului neuronal ventral, unii inspiratori, alţii expiratori coordonează respiraţia în condiţiile creşterii ventilaţiei pulmonare.

Reglarea nervoasă a respiraţiei

Reglarea nervoasă a respiraţiei Activitatea ritmică a centrilor respiratori bulbari este modificată de centrii nervoşi învecinaţi şi supraiacenţi: n centrul deglutiţiei, centrul vomei (din vecinătate): respiraţia se opreşte în timpul vomei, deglutiţiei; n în cursul reacţiilor de termoreglare centrii respiratori primesc impulsuri de la hipotalamus; n scoarţa cerebrală: opreşte respiraţia dacă este cazul: sub apă, vorbirea, cântatul, fluieratul; reacţii psihoemoţionale etc.

Reglarea nervoasă a respiraţiei Centrii respiratori din formaţiunea reticulară pot primi impulsuri şi din alte formaţiuni din cauza colateralelor: n exteroceptorii cutanaţi: stimuli dureroşi, termici stimulează sau inhibă respiraţia (rece-inhibă, cald – stimulează) n proprioceptorii din musculatura scheletică – intensifică respiraţia (în efortul fizic) n aferenţe de la plămâni – de la 3 tipuri de receptori: a) receptori care se adaptează lent b) receptori care se adaptează rapid c) receptori J

Reglarea nervoasă a respiraţiei n n Receptorii care se adaptează lent - în musculatura bronşiilor şi bronşiole; stimularea lor prin destinderea bronşiilor (în inspir) generează impulsuri transmise prin nervii vagi la centrii bulbari determinând inhibarea inspiraţiei şi declanşând expiraţia (reflexul de inflaţie pulmonară Hering și Breuer). Receptorii care se adaptează rapid - în mucoasa traheei, bronhiilor mari; stimularea lor prin acţiunea fumului de ţigară sau substanţe cum sunt histamina, serotonina determină tuse, secreţie mărită de mucus, bronhospasm (criza de astm).

n n Reglarea nervoasă a respiraţiei Receptorii J se găsesc între epiteliul alveolar şi peretele capilar (juxtacapilari). Stimularea lor de către destinderea spaţiului interstiţial determină tahipnee. Aferenţe de la arborele circulator: prin chemoreceptori sau baroreceptori din sinusul carotidian. Chemoreceptorii sunt stimulaţi de scăderea p. O 2 şi creşterea CO 2, H+ ceea ce determină accelerarea respiraţiei. Stimularea baroreceptorilor (prin creşterea presiunii arteriale) determină oprirea respiraţiei. Scăderea presiunii arteriale stimulează respiraţia.

Reglarea umorală n n Hipoxia (scăderea O 2 şi creşterea CO 2, H+) acţionează asupra chemoreceptorilor periferici sau centrali rezultând intensificarea respiraţiei. Principalul factor umoral reglator se consideră a fi CO 2. există şi o arie neuronală chemosenzitivă, localizată bilateral pe suprafaţa ventrală a bulbului rahidian (foarte sensibilă la concentraţia H+ şi a p. CO 2. variaţiile concentraţiei H+ - mai puţin important având în vedere faptul că aceşti ioni străbat foarte greu bariera hematoencefalică sau sânge-lichid

Reglarea umorală n n n Efectul CO 2 de stimulare a ariei chemosenzitive este indirect; apa împreună cu CO 2 formează acid carbonic care disociază în bicarbonaţi şi H+, iar efectul de stimulare este datorat acestui ion ori de câte ori p. CO 2 creşte în sânge, creşte şi în lichidul interstiţial al trunchiului cerebral. Chemoreceptorii periferici sunt foarte sensibili la variaţii mici ale p. O 2 din sânge, precum şi la schimbările p. CO 2 şi H+. Cei mai mulţi chemoreceptori se găsesc în corpusculii carotidieni şi aortici.

Reglarea umorală n n Corpusculii carotidieni se găsesc la nivelul bifurcaţiei arterelor carotide comune, iar fibrele nervoase aferente pleacă prin nervii Hering spre nervii glosofaringieni şi apoi spre zona respiratorie dorsală din bulbul rahidian. Corpusculii aortici sunt localizaţi la nivelul arcului aortic; fibrele aferente pătrund prin nervii vagi şi apoi ajung tot în zona respiratorie dorsală.

Reglarea umorală n n n Aceşti chemoreceptori sunt expuşi doar la sânge arterial. Dacă concentraţia O 2 în sângele arterial scade, mai ales la presiuni p. O 2 cuprinse între 60 -30 mm. Hg, chemoreceptorii periferici devin puternic stimulaţi. Creşterea concentraţiei CO 2 şi a H+ excită chemoreceptorii periferici şi stimulează activitatea respiratorie.

Respiraţia în efort n n Se intensifică deşi în sângele arterial concentraţia O 2 şi CO 2 rămân normale. În sângele venos p. O 2 măsoară 40 mm. Hg, iar în efort ajunge la 20 -25 mm. Hg. Consumul de O 2 în repaus (250 ml /min) ajunge în efort la 2000 ml/min, în raport cu intensitatea efortului. În timpul efortului se produce acid lactic în cantitate mare care se combină cu bicarbonatul rezultând H 2 CO 3 care se descompune în CO 2 şi H+.

Respiraţia în efort n n Există o limită maximă a consumului de O 2; apoi consumul rămâne la acelaşi nivel (platou). Efortul se desfăşoară cu datorie de O 2, iar după încetarea efortului are loc plata datoriei de O 2; astfel respiraţia se menţine la un nivel ridicat (90 min).

Reflexe declanşate de iritarea căilor aeriene n n n Tusea este o inspiraţie se aproximativ 2, 5 l urmată de o expiraţie la început cu glota închisă (cu creşterea presiunii intrapulmonare peste 100 mm. Hg) după care glota se deschide brusc şi aerul se elimină exploziv în mediul înconjurător cu o viteză mare. Odată cu aerul sunt antrenate şi particulele străine de pe traiectul căilor respiratorii. Receptorii sunt localizaţi: zona bifurcaţiei traheei, bronhii extrapulmonare, laringe, pleură, intestine (viermi intestinali), ovar (insuficienţa ovariană).

Reflexe declanşate de iritarea căilor aeriene n n Strănutul reprezintă un efort respirator cu glota deschisă, aerul fiind blocat un timp de vălul palatului; apoi se deschide brusc şi aerul este eliminate prin cavităţile nazale (până la 6 m). Reflexul este declanşat de iritarea terminaţiilor trigeminale şi olfactive din mucoasa nazală.

Reflexe declanşate de iritarea căilor aeriene n n Sughiţul este contracţia spasmodică a diafragmului însoţită de o inspiraţie în cursul căreia glota se închide brusc. Exprimă iritaţia nervului frenic sau a diafragmului. Plânsul este o reacţie psihoemotivă caracterizată prin modificări respiratorii şi vegetative: respiraţii sacadate urmate de expiraţii prelungite associate cu secreţia lacrimală.

Tulburări ale transportului sanguin de gaze n n Hipoxemia reprezintă scăderea concentraţiei O 2 în sângele circulant. Hipoxia este reducerea O 2 în ţesuturi, iar anoxia absenţa O 2 în ţesuturi. Hipercapnia reprezintă acumularea CO 2 în organism; determină o senzaţie de sete de aer. Dispneea este o senzaţie subiectivă de respiraţie dificilă, uneori dezagreabilă şi asociată cu stare de anxietate

Tulburări ale transportului sanguin de gaze n n n Asfixia este ocluzionarea căilor respiratorii ceea ce duce la hipoxie însoţită de hipercapnie acută. Urmează eforturi respiratorii violente, creşterea presiunii arteriale, tahicardie, scăderea p. H, convulsii. După un timp mişcările respiratorii se opresc, presiunea arterială se reduce, iar inima îşi încetează activitatea.

Respiraţii patologice n n n Respiraţia Cheyne-Stokes - respiraţii cu amplitudine crescândă şi descrescândă întrerupte de perioade de apnee. Un ciclu durează între 45 sec - 3 minute. Se datorează unei hipoexcitabilităţi a centrului respirator. Centrii respiratori sunt sensibili numai la concentraţii mari ale CO 2 din sânge. Când centrii sunt stimulaţi se produce hiperpnee, eliminarea în exces a CO 2 şi excitarea încetează. In perioada de apnee se acumulează din nou CO 2 şi ciclul reîncepe. Este fiziologică la nou-născut şi la bătrâni în timpul somnului (scleroza arterelor cerebrale). Patologic - insuficienţa cardiaca, uremiei, intoxicaţiei cu morfina, hemoragiei cerebrale.

Respiraţii patologice n n Respiraţia Biot prezintă perioade de respiraţie normală între care se intercalează perioade de apnee. Ciclul durează între 10 sec şi minute. Apare la persoane cu leziuni ale centrilor respiratori (scurt timp înainte de deces).

Respiraţii patologice n n Respiraţia Kussmaul – marea respiraţie acidotică - este întâlnită în toate comele acidotice: diabetică, mai puţin uremică. Mişcările respiratorii sunt ample, zgomotoase, cu pauze atât după inspir cât şi după expir (respiraţie în patru timpi: inspir-pauză-expirpauză).