RESPIR ND NECUVINTE PROIECT REALIZAT DE ELEVII HORINCAR

RESPIR ND NECUVINTE…. PROIECT REALIZAT DE ELEVII: HORINCAR ADELINA IAKAB ALEXANDRA MARCHIŞ RALUCA CU OCAZIA ZILELOR “NICHITA STĂNESCU” PROFESOR COORDONATOR – DRAGHIŞ ADRIANA ANAMARIA LICEUL TEORETIC “EMIL RACOVIŢĂ” – BAIA MARE

SUNTEM CEEA CE IUBIM Interesantã afirmaţie din cel puţin trei puncte de vedere. În primul rând, sensurile celor două verbe sunt sinonime parţiale, deoarece A FI înseamnă existenţă, la fel cum A IUBI presupune tot existenţă. În al doilea rând, trebuie menţionat faptul că verbele cu pricina sunt conjugate la prezent, şi nu orice fel de prezent, ci la unul continuu, etern, acest lucru conferindu-i veşnicie omului. În al treilea rând, prin contragerea subordonatei se obţine un predicat nominal, un cine, ce sau cum este subiectul: răspunsul evident- IUBIRE!!! În concluzie, A FI înseamnă A IUBI, iar A IUBI înseamnă A FI!!

MI-AM SPĂLAT MAI ÎNT I M INILE, CA SĂ FIE CURATE PE STILOU ŞI PE H RTIE; MI-AM SPĂLAT FAŢA ŞI MAI ALES OCHII, DINADINS, CA SĂ VADĂ FIECE LITERĂ SCRISĂ ÎN PARTE, VEGHIND ÎMPOTRIVA ÎNT MPLĂRII ŞI INSPIRAŢIEI (NEDIVINE); MI-AM SPĂLAT INIMA. Acţiunea de ” a te spăla” presupune o atenţie faţă de tine însuţi; pentru a nu întina cuvântul izvorât din rostirea interioară, e necesară o curăţire a întregii fiinţe: faţă, genunchi, ochi, acesta fiind gestul suprem ce permite îmbrăcarea în lumină.

INVENŢIA TIMPULUI ESTE O INVENŢIE TIPIC UMANĂ; OAMENII COLABOREAZĂ CU UNIVERSUL ADAUG NDU-I TIMP. Într-adevăr, oamenii au inventat, din imprudenţă sau nu! , Timpul. . . sau poate nu reuşiseră să descopere o infimă punte de legătură cu universul. . . aşa că i l-au adăugat pentru a le “ măsura destrămarea”. .

A FI CONTINUU ÎNSEAMNĂ DE FAPT A NU FI. . A FI CEEA CE EŞTI E UN CADRAN PE CARE A FI CEEA CE ESTE SE ROSTOGOLEŞTE Lăsând verbul la infinitiv, fiinţa umană nu există. Ea trebuie să se constitue într -o continuă devenire întru fiinţă. Doar atunci când A FI se metamorfozează în ESTE, celelalte capătă adevăratul sens: de cadran. . . de rostogolire. . .

MIRAREA OPREŞTE TIMPUL, IAR FIRESCUL, DIMPOTRIVĂ, ÎL DECLANŞEAZĂ. TIMPUL ESTE DE FAPT LUMINA Omul este un fericit “accident al luminii”. El ştie că pentru a opri timpul trebuie, neapărat, “să poţi să te fii” întrucât aceasta este singura cale de a spulbera firescul şi de a naşte mirarea.

NIMIC NU ESTE MAI FIRESC DEC T ABSURDUL Conform DEX, ABSURD = ceva ce contrazice gândirea logică, ce nesocoteşte legile naturii şi ale societăţii, ilogic. Conform DEX, FIRESC = ceva care este conform legilor naturii, normal, obişnuit, natural. Conform DEX, NIMIC = nici măcar un singur lucru, cuvânt, sunet, zgomot, lucru bun sau rău. Jocul necuvintelor stănesciene face posibil orice, până şi coabitarea absurdului şi firescului într-un spaţiu al nimicului! Astfel, orice lucru, oricât de absurd ar părea este cât se poate de firesc la vremea lui, după cum firescul poate să îmbrace nestingherit, în orice clipă, haina absurdului! Şi, dacă raţionăm asemenea “arborelui secular”, vom constata că nici măcar un lucru nu este la întâmplare, că totul este coordonat de undeva de sus cu un anumit rost. Este un adevărat lanţ al vieţii şi al morţii unde fiecare verigă are rolul de a menţine echilibrul. . FIRESC? !. . . . ABSURD? !. . .

IATĂ-MĂ, SUNT, CA ŞI MUZICA, “UN RĂSPUNS CĂRUIA NU I S-A PUS NICI O ÎNTREBARE” Câtă siguranţă în definirea propriei fiinţe! Ce izbăvitoare certitudine să te ştii un răspuns clar fără să mai simţi nevoia acută a unei întrebări! Să fii TU dezlegarea tainei!

SCHIMBĂ-MI, DOAMNE, TRUPUL ÎN NUMELE LUI, R ND PE R ND, CAPUL ÎN NUMELE CAPULUI, TRUNCHIUL ÎN NUMELE TRUNCHIULUI ŞI MEMBRELE ÎN NUMELE MEMBRELOR! Rugăciunea sinceră a unui veşnic îndrăgostit de tot ce există! Trupul devenit nume se purifică; trunchiul devenit nume se transformă într-un copac pe ale cărui ramuri cresc numele membrelor devenite frunze. . . Astfel, Fiinţa devine veşnicie!

AIDOMA OCHIULUI, CUV NTUL VEDE LUMINA, DAR, SPRE DIFERENŢĂ DE OCHI, CUV NTUL O REŢINE ÎN EL Măria-Sa, Cuvântul, are în comun cu Ochiul puterea vizionară. Ceea ce-i diferenţiază este ideea de posesiune a Luminii: familiaritatea celui din urmă îi permite acesteia să-l copleşească, pe când cel dintâi o doreşte numai pentru sine!!

CRED CĂ OAMENII DORM ÎN GENERE NOAPTEA CA SĂ VISEZE REALUL În vis, oamenii se dezbracă de orice constrângere şi rămân, aşa, goi cu ei înşişi ca odinioară la naştere. Aceia sunt ei cu adevărat! Doamne, rugămu-Te mult, nu ne lua realul!!!

DISPREŢUIESC PE CEL CARE PL NGE NOAPTEA. . PL NSUL PROFUND E PE SOARE, ÎN AMIAZĂ, LA DOUĂSPREZECE. ATUNCI. Plânsul e darul curăţitor al Divinităţii oferit oamenilor, pe când lacrima este concreteţea fiinţei umane. Plânsul îşi are demnitatea şi propria izbăvire doar atunci când este plâns ziua în amiaza mare! Asta da demnitate!

DACĂ NU EŞTI ÎN STARE SĂ RECUNOŞTI IARBA DUPĂ VERDE ŞI APA DUPĂ SETE, NU-I VA FI NICIODATĂ NIMĂNUI DOR DE TINE! Dorul, ca resimţire a unei lipse, îşi găseşte finalitatea supremă în tot ceea ce implică fiinţa umană. Aşadar, pentru a ţi se duce dorul nu trebuie depus decât un efort minim: să simţi că însetarea după apa vieţii trebuie să fie verde!!!

TIMPUL ESTE LUMINĂ. DAR LUMINA, CE ESTE LUMINA? Simplu: FIINŢA!!!

OAMENII SUNT PĂSĂRI CU ARIPILE CRESCUTE ÎNĂUNTRU În momentul în care se începe conjugarea verbului A FI, se ia o pană dintr-o aripă de înger; mai apoi se cufundă în abisul fiinţei şi se lasă un timp – relativ scurt sau lung? ! – să prindă rădăcină. După aceea i se dă voie să crească, dar i se interzice să iasă la lumina oricărei zile. Odată desăvârşită, aripa cuminte începe să se dezmorţească. . . să cunoască plăpânda fâlfâire a interiorităţii. . să exerseze fireştile mişcări ale devenirii, iar - întrun târziu - să îmbrăţişeze zborul spre tăriile fiinţei. Într-o bună zi se observă foarte atent că pasărea aceasta nu e una obişnuită, fiindcă are - în mod nefiresc - aripile înăuntru şi, cu toate acestea, poate să zboare! Abia atunci se ştie cu certitudine că nu-i rămâne decât un singur lucru: să devină OM!

ÎNGERUL S-A UITAT POSOMOR T LA MINE: EU AŞ FI VRUT SĂ FAC DIN TINE UN OM, IAR NU UN ÎNGER. DE CE M-AI DEZAMĂGIT? Se spune că în copilărie Nichita a fost frumos ca un înger cu părul bălai. Mai apoi a învăţat limba îngerească pe care a folosit-o toată viaţa lui. În anii maturităţii , obişnuia să se numească, în glumă “antrenor de îngeri”, deoarece casa lui era înconjurată în permanenţă de tineri străini aspiranţi la gloria scrisului. Am citit undeva că un prieten de-ai lui spunea: “Nichita a fost mai întâi înger. Cu el însuşi vorbeşte în poezie, cu el, copilul atunci când se adresează îngerului, acel înger în stare să-i traducă totul – iarba, frunza, stelele, până şi gândul pietrelor”. Ce binecuvântată dezamăgire să fii înger.

CA SĂ POŢI SĂ TE FII, STAI LOCULUI ŞI SFINŢEŞTE-L, IAR ÎN CĂLĂTORIE TRIMITE-ŢI NUMAI OCHIUL Acesta ar trebui să fie moto-ul tuturor oamenilor! Proverbul -“Omul sfinţeşte locul”- capătă rezonanţe mult mai adânci dacă este re-rostit de Stănescu. Devenirea întru fiinţă s-ar putea realiza dacă ochiul înaripat al minţii s-ar aventura în călătorie.

ÎN POEZIE PUTEM VORBI DESPRE NECUVINTE. . . NECUVINTELE SUNT FINALITATEA SCRISĂ A ACESTEI POEZII, SUPERIOARĂ IDEII DE SCRIS Această dumnezeiască binecuvântare, numită Poezie, îşi are propria substanţă din care îşi extrage, de atâtea veacuri, sevele: CUV NTUL. La Nichita Stănescu, această materie de bază a plămadei este NECUV NTUL învestit cu nebănuite puteri cuvântătoare.

!NU, NU SE POATE SĂ VEZI Z NE, DACǍ NU EŞTI Z NATIC! Nichita Stănescu este cel mai zânatic dintre zânatici!