Republica Irak Republica Islamica Iran Rzboiul dintre Iran
Republica Irak Republica Islamica Iran
Războiul dintre Iran și Irak (cunoscut și sub denumirea de Primul Război din Golful Persic și alte nume) a fost un conflict militar între armatele Irakului și Iranului. Războiul a început în septembrie 1980 și a durat până în august 1988, fiind cel mai lung război convențional al secolului al XX-lea. A fost cunoscut sub denumirea de „Războiul din Golful Persic” înainte de „Războiul din Golf” din 1990. Războiul a început când Irak a atacat Iranul pe 22 septembrie 1980, printro invazie terestră și aeriană a teritoriului iranian. Războiul a survenit după o serie lungă de dispute teritoriale legate de frontiera comună a celor două state și temerile Irakului legate de o insurgență Șiia (ramura islamică predominantă, însă oprimată a Irakului) inspirată de Revoluția Iraniană. Irak dorea de asemenea locul Iranului ca putere dominantă în zona Golfului Persic. Deși Irakul spera să profite de haosul apărut după Revoluția Iraniană și a atacat fără o declarație de război, trupele sale au avut un succes limitat și au fost respinse rapid de iranieni care au recuperat aproape tot teritoriul pierdut până în iunie 1982. În următorii șase ani, Iranul a fost în ofensivă.
În sens orar: Soldați iranieni dotați cu măști de gaze împotriva armelor chimice irakiene, bucuria soldaților iranieni după eliberarea orașului Khorramshahr, Donald Rumsfeld și Saddam Hussein în timpul unei întâlniri cu privire la ajutorul dat de SUA Irakului, platormă petrolieră iraniană distrusă de Marina Americană în Operațiunea Nimble Archer.
Originile conflictului militar • Tratatul de la Zuhab, semnat în 1639, a stabilit granița dintre Persia (nume sub care era cunoscut Iranul înainte de 1935) și Imperiul Otoman. • Primul tratat dintre Iran și Irak privind frontiera dintre cele două țări a fost semnat în 1937. • Începând cu anii 60, ani în care Iranul s-a afirmat ca mare putere zonală, concomitent cu slăbirea Irakului datorită tulburărilor interne, tratativele au fost reluate, după ce Iranul a abrogat tratatul din 1937, exercitând în același timp presiuni asupra regimului irakian prin sprijinul acordat rebelilor kurzi din nordul țării. • Protocolul de la Alger, prin care granița dintre cele două țări era stabilită • După numai cinci ani, odată cu izbucnirea revoluției islamice și slăbirea statului iranian, în 17 septembrie 1980, Irakul a abrogat Acordul de la Alger. Într-un discurs rostit în fața Adunării Naționale, Saddam Hussein a afirmat că Iranul a încălcat tratatul bilateral, în consecință, prevederile acestuia sunt anulate, și că Shatt al-Arab a aparținut din totdeauna în întregime Irakului. După cinci zile, în 22 septembrie 1980, trupele irakiene vor invada Iranul.
Shatt al –Arabgranita naturala dintre Iran si Irak “Mărul discordiei”
Saddam Hussein și șahinșahul Reza Pahlavi la Alger (1975)
Pretextele razboiului Principalul pretext al irakienilor era controlul asupra cursului Shatt al. Arab, format prin confluența a trei râuri, în lungime de cca. 200 km, din care cca. 80 de km formează granița dintre cele două țări, avand o mare importanță economică pentru ambele țări. În afară de această dispută istorică, Irakul a emis pretenții absurde asupra a trei insule din apropierea Strâmtorii Ormuz, În septembrie 1980, Irakul a formulat o cerere absurdă și provocatoare privind suveranitatea asupra celor trei insule, cerând recunoașterea „drepturilor legitime” ale Irakului asupra celor trei insule. De asemenea, Irakul a revendicat provincia Khuzestan, veche provincie persană, bogată în zăcăminte de petrol. Conform ideologiei panarabe a partidului Ba’th, Khuzestanul aparține națiunii arabe și trebuie returnat acesteia.
Cauzele reale razboiului Principala cauză a războiului a fost ambiția lui Saddam Hussein ca Irakul să devină principala putere economică și militară din Orientul Apropiat. Ambițiilor hegemonice ale lui Saddam Hussein li s-a adăugat teama exportului de revoluție din Iran, teamă amplificată de faptul că majoritatea populației Irakului este șiită, în timp ce clasa politică conducătoare este sunită. De altfel, relațiile dintre cele două țări începuseră să se deterioreze începând cu 1979, odată cu izbucnirea revoluției islamice în Iran, percepută ca un pericol la adresa stabilității regimului secular irakian. Tulburările post-revoluționare din Iran, epurarea pe criterii politice a cadrelor de vârf ale armatei, fuga masivă a elitelor intelectuale și conducătoare din Iran, au constituit pentru Saddam Hussein o oportunitate nesperată pentru declanșarea războiului. Înainte de revoluția islamică, Iranul era de departe cea mai puternică țară din zonă. Conflictul dintre cele două țări avea și un aspect religios, dat fiindcă iranienii sunt majoritatar șiiți și nu vorbesc limba arabă. Fără a fi totuși un conflict religios, Saddam Hussein a căutat pe toate căile să opună iranienilor pe arabi, să demonstreze superioritatea arabilor asupra iranienilor din considerente ideologice. În afară de hegemonia militară, Saddam Hussein dorea ca Irakul să devină principala putere economică din zonă. Majoritatea rezervelor de petrol ale Iranului se găseau în provincia Khuzestan, împreună cu importante instalații de extracție, rafinării și rezervoare. Trecerea lor în posesia Irakului, ar fi lipsit Iranul de o importantă sursă de venituri și ar fi împiedicat ca acesta să devină putere hegemonică în zonă.
Ayatollahul Ruhollah Khomeini - Liderul Suprem al revoluției Islamice
Cronologia conflictului Invazia Războiul a început în data de 22 septembrie 1980, moment în care forțe irakiene au lansat raiduri aeriene asupra unui număr de 10 aeroporturi importante din Iran, invadând totodată teritoriul Iranului cu trupe terestre, de-a lungul a trei direcții principale. Pe 24 octombrie, la mai bine de o lună de la invazie, cu prețul unor grele pierderi, trupele irakiene au reușit să ocupe orașul Khorramshahr. După 24 octombrie, irakienii au schimbat strategia, războiul devenind unul static, fără confruntări directe, limitându-se doar la apărarea teritoriului cucerit și bombardarea pozițiilor adverse. Atacul irakian, deși beneficiase oarecum de elementul surpriză s-a împotmolit după numai o lună, deși irakienii dispuneau de forțe superioare numeric și din punct de vedere al echipării, beneficiind și de forțe aeriene superioare. Trupele irakiene erau slab antrenate și incapabile să mânuiască eficient armamentul din dotare. Ofițerii ce le conduceau fuseseră promovați pe baza loialității față de Saddam Hussein și regimul său. Nici armata iraniană nu stătea mai bine din acest punct de vedere.
În 28 septembrie, 6 zile după invadarea Iranului, Consiliul de Securitate al ONU, a invitat ambele țări “să se abțină de la folosirea forței”. Irakul și-a declarat imediat disponibilitatea pentru negocieri, cu condiția ca Iranul să înceteze “agresiunea contra Irakului” și să recunoască suveranitatea Irakului asupra teritoriilor reclamate de acesta, inclusiv cursul râului Shatt al-Arab. În fața adunării ONU, ambele țări și-au definit implicarea în conflict ca un act de auto-apărare. În data de 5 ianuarie 1981, forțele iraniene au lansat pentru prima dată o contraofensivă. Campania din 1981 - 1982 s-a soldat cu victoria categorică a iranienilor datorită tacticilor ofensive utilizate, apoi datorită dârzeniei și motivației gărzilor revoluționare și trupelor regulate si nu în ultimul rând, datorită faptului că în fruntea armatei s-a găsit Abulhassan Bani Ṣadr. În 20 iunie 1982, Saddam Hussein a anunțat că trupele irakiene au început să se retragă din Iran, fiind pregătit să încheie un armistițiu. Unul din principalii artizani ai victoriei Iranului, Abulhassan Bani Ṣadr, va fi înlocuit la comanda armatei, ulterior fiind demis și din funcția de președinte.
Presedintele iranian Abolhassan Banisadr, pe front în 1980
Contraofensiva iraniană � În data de 5 ianuarie 1981, forțele iraniene au lansat pentru prima dată o contraofensivă. Inițial, contra-atacul a fost un succes, dar ulterior forțele irakiene au încercuit diviziile iraniene, producându-le pierderi grele. Președintele Bani Ṣadr s-a opus de la bun început acestei ofensive, considerând că nu este încă momentul pentru un atac generalizat asupra irakienilor, în final trebuind să cedeze în fața clericilor din Consiliul Suprem de Apărare. Eșecul din prima fază a ofensivei iraniene a fost ulterior depășit, astfel încât în septembrie 1981, armata iraniană a lansat o serie de atacuri încununate de succes împotriva trupelor agresoare. Prima a împins armata irakiană pe malul de vest al râului Kārun, în timp ce a doua a ridicat asediul asupra orașului Kārun, asediat de irakieni aproape un an. Spre sfârșitul anului, Iranul a lansat încă două ofensive de mai mică importanță în apropiere de Susangird (29 noiembrie 1981) și în zona Qasr-e Shirin (12 decembrie 1981), reușind să elibereze încă o parte din teritoriul capturat de irakieni. Un atac și mai puternic, încununat și el de succes, a avut loc în data de 22 martie 1982. Operația a fost numită Fath Mobin (victorie clară), și s-a desfășurat în zona Shush-Dezful, implicând cca. 120 000 de soldați, fiind cea mai puternică ofensivă de la începutul războiului. Operația a fost realizată de o forță combinată, formată din unități ale armatei regulate și gărzi revoluționare, care au executat o serie de manevre clasice, combinate cu tactici inovative.
Razboiul se muta pe teritoriu irakian În iulie 1982, liderii religioși iranieni au decis că războiul cu Irakul trebuie să continue, chiar dacă va fi nevoie de o invazie a Irakului. Decizia finală a fost precedată de dezbateri aprinse între aceștia, dar și între conducătorii armatei. Problema era că nu se mai putea anticipa rezistența trupelor irakiene, dat fiindcă în invazia din 1980, Saddam Hussein nu utilizase întregul efectiv al armatei irakiene. Apoi, faptul că începând din 1980, efectivul armatei irakiene crescuse de la 200 000 la 475 000 de soldați. De asemenea, existau temeri asupra rezistenței ce va fi opusă de irakieni, care de această dată își apărau propriul teritoriu. În ciuda pierderilor materiale și umane suferite în timpul ultimelor operațiuni militare, la începutul lui 1984, autoritățile iraniene păreau mai mult ca oricând decise să continue războiul cu Irakul. De cealaltă parte, Saddam Hussein decisese să schimbe strategia pentru a determina Iranul să accepte condițiile sale, trecând la atacarea orașelor și facilitățile de prelucrare a petrolului, căutând ca prin distrugerea acestora să diminueze capacitatea economica a iranienilor de a susține în continuare războiul.
Războiul aerian Dacă până în 1983, operațiile militare au fost exclusiv terestre, iar zona de conflict a fost limitată apoximativ la regiunea de graniță parcursă de râul Shatt al-Arab, în urma intensificării atacurilor iraniene, Saddam Hussein a căutat să extindă conflictul militar pe întreaga zonă a Golfului Persic. Scopul principal a fost distrugerea capacităților iraniene de extracție și prelucrare a petrolului, limitarea exportului acestuia și terorizarea populației civile, pentru a determina liderii iranieni să înceapă negocierile. Prin limitarea exportului de petrol iranian se urmărea totodată de a exercita presiuni asupra țărilor importatoare, să determine Iranul să se așeze la masa negocierilor. Un pas important în escaladarea conflictului militar a fost făcut în septembrie 1983, prin implicarea Franței în conflictul militar, ca urmare a deciziei guvernului francez de a furniza Irakului 5 avioane de atac. Guvernul francez a declarat că a vândut aceste avioane pentru ca Irakul să exercite presiuni asupra iranienilor să înceteze războiul. În realitate, guvernul francez se temea ca un Irak înfrânt în război nu-și va putea plăti datoriile față de Franța, datorii contractate prin achiziționarea de echipamente militare. Ca urmare a escaladării implicării SUA în coflict, un incident extrem de grav s-a petrecut în data de 3 iulie 1988, dată la care avionul Airbus A 300 B 2 -203, cu 274 de pasageri la bord, dintre care 66 copii + 16 membri ai echipajului, a fost doborât cu două rachete sol-aer lansate de pe crucișătorul marinei americane USS Vincennes. În urma atacului, toate cele 290 de persoane de la bordul
Decizia de incetare a focului Amenințarea unor atacuri chimice pe scară largă asupra centrelor dens populate din Iran a avut un rol hotărâtor în luarea deciziei de încetare a ostilităților, cu atât mai mult cu cât conducerea iraniană a constatat o indiferență totală a opiniei publice internaționale vis-à-vis de crimele de război comise de irakieni. Teama de noi atacuri chimice pe scară largă determinase deja o treime din populație să părăsească marile centre urbane. De altfel, președintele american Ronald Reagan, declarase încă din 1982 că SUA “nu-și pot permite să lase Irakul să piardă războiul cu Iranul“, cu această ocazie fiind emisă și o directivă privind securitatea națională. (National Security Decision Directive). În 20 iulie 1988, Iranul a acceptat termenii Rezoluției 598, declarânduși disponibilitatea de încetare a focului. În timp ce încetarea ostilităților a fost acceptată de ambele părți, amândouă țările și-au trimis reprezentanții la Geneva, pentru a negocia condițiile încheierii conflictului. Foarte rapid, tratativele s-au împotmolit, deoarece Irakul a refuzat să-și retragă trupele ce ocupau un teritoriu iranian de cca. 3000 de mile pătrate până când iranienii nu vor accepta suveranitatea totală asupra cursului Shatt al-Arab.
Crime de razboi Iran: În ceea ce privește Iranul, acestuia i se impută comiterea a trei crime de război. Atacuri asupra navelor sub pavilion neutru, la categoria crime contra păcii. Iranul a atacat inițial nave aparținând Irakului, ca răspuns al atacului irakian de la începutul anului 1984, asupra vaselor ancorate și terminalului din insula Kharg. Ulterior a extins atacurile asupra altor nave aparținând națiunilor arabe ce susțineau Irakul. Ulterior, odată cu extinderea implicării SUA în conflict, irakienii au putut ataca în liniște orice obiectiv iranian, sub protecția US Navy. Irakienii au comis de trei ori mai multe acte de agresiune de acest tip decât iranienii. Folosirea copiilor soldați pentru misiuni sinucigașe, crimă de război propriu-zisă. Nu au fost aduse dovezi privind această acuzație, în bună parte rezultatul dezinformării sistematice practicate de mass-media internațională. Minarea apelor internaționale, la categoria crime contra păcii. Pentru a descuraja inițiativa americană de a înmatricula tancuri petroliere sub pavilion american, Iranul a minat anumite porțiuni din zona internațională a Golfului Persic
Irak : În ceea ce privește Irakul, acestuia i se impută următoarele crime de război: Expulzarea de pe Agresiunea asupra teritoriul Irakului a cca. Iranului din 22 70 000 de șiiți de origine iraniană sau presupuși, septembrie 1980, fără declarație de război, la urmată de confiscarea categoria crime contra proprietăților lor, la păcii. categoria crime contra umanității. Atacuri repetate cu arme convenționale, bombe de aviație, proiectile de artilerie și rachete balistice asupra populației civile iraniene lipsite de apărare, la categoria crime contra umanității.
SUA În ceea ce privește SUA, sunt incriminate trei evenimente grave: Doborârea aeronavei Airbus A 300 B 2 -203, zborul 655 al companiei Iran. Air de către două rachete sol-aer SM-2 MR, lansate de pe puntea crucișătorului USS Vincennes, incident soldat cu moartea tuturor celor 274 de pasageri + 16 membri ai echipajului și distrugerea aeronavei, incident survenit în 3 iulie 1988. Operațiunea Nimble Archer din 19 octombrie 1987, în care SUA au atacat două platforme petroliere iraniene din Golful Persic, ca răspuns la atacul iranian cu rachete asupra petrolierului kuweitian MV Sea Isle City, ce naviga sub pavilion american, pretextând că cele două platforme petroliere serveau drept bază și centru de comandă pentru atacuri ale iranienilor. Operațiunea Praying Mantis din 18 aprilie 1988, în care SUA au atacat două platforme petroliere iraniene, în interiorul apelor teritoriale iraniene, distrugându-le complet, împreună cu mai multe nave militare iraniene, în principal o fregată și o canonieră, 66 de marinari iranieni fiind uciși, ca răspuns la avarierea unei nave militare americane (USS Samuel B. Roberts) în zilele precedente, de către o mină marină plantată de iranieni. Disproporția de forțe a fost uriașă, SUA intervenind cu un portavion, un doc amfibiu, un crucișător purtător de rachete, 4 distrugătoare și 3 fregate.
Comparație între forțe 1980/1987 � La începutul războiului, Irakul deținea o superioritate categorică în ceea ce privește blindatele, în timp ce ambele țări erau aproximativ la același nivel în ceea ce privește artileria, diferența accentuându-se pe durata războiului. Iranul a pornit cu forțe aeriene superioare, spre sfârșitul războiului balanța înclinând spre Irak, datorită sprijinului masiv sovietic, american și occidental. Estimările datează din 1980 și 1987. Forța militară (1980– 1987) Irak Iran Tancuri în 1980 2700 1740 Tancuri în 1987 4500+ 1000 Avioane de luptă în 1980 332 445 Avioane de luptă în 1987 500+ 65 (în serviciu) Elicoptere în 1980 40 500 Elicoptere în 1987 150 60 Artilerie în 1980 1000+ Artilerie în 1987 4000+ 1000+
Deși războiul dintre Iran și Irak s-a terminat indecis, mulți analiști consideră totuși că Irakul a fost în realitate adevăratul învingător, bazându-se pe rezultatele ofensivelor irakiene din 1988, uitând totuși că succesul irakian de atunci s-a datorat în bună parte ajutorului militar și financiar oferit de SUA, puterile occidentale și țările arabe din Golf, și pe utilizarea pe scară largă a armelor de nimicire în masă, interzise de tratatele internaționale. Iranul a reușit să-și atingă obiectivele inițiale, în ciuda unui inamic mai puternic, cu aliați puternici și dotat superior cu armament de ultimă generație. Relațiile dintre Iran și Irak au rămas ambigue între 1990 și 2000, ambele părți fiind implicate în diverse mici conflicte.
Proiect realizat de: �Ganescu Alexandra �Nuta Dragos-Mihai �Delcioiu Stefan-Adrian
Bibliografie �https: //ro. wikipedia. org/wiki/R%C 4%83 zboiul_Iran. Irak#/media/File: 152_mm_howitzer_D-20_belong_to_ �http: //www. historia. ro/exclusiv_web/general/articol/irano-nou-putere-n-orientul-mijlociu �http: //www. academia. edu/9617166/R%C 4%83 zboiul_Iran. Irak �http: //www. informatia-zilei. ro/sm/acum-35 -de-aniincepea-razboiul-intre-iran-si-irak/
- Slides: 24