M-am apucat să sap adânc Și să-mi ascund suspine. Credeam că o să pot să uit Și c-o să scap cu bine.
Dar a-nceput să crească, și, Deși turnam pământ, Suspinul nu-l puteam opri: Creștea tot mai adânc.
Riscasem bucuria toată, Durerea mă-nsoțea. Mă-nvăluia tot ca o rană: Pierdusem dragostea.
Dar într-o zi, stând lângă "of", Am plâns și m-am rugat Ca, dacă este Dumnezeu, Să-mi dea tot ce-am sperat.
Și imediat mi-a fost alături Și m-a îmbrățișat Și lacrimile mi le-a șters. Și-atunci m-am împăcat. .
I-am spus ce tare mă duruse Și câte-mi stau pe suflet, Iar El mă ascultă. Și iată Că am putut să cuget.
Iar am săpat și-am scos durerea Și-am curățat-o bine, Și-am dat-o Celui ce veghea Ca să mă-mpac cu mine.
A luat ce-i trist și ce-i urât Și m-a eliberat. M-a învățat să iert. Atât! Așa m-a recreat.
Și când privesc la ce-a ieșit Din lacrimi și dureri Îmi amintesc că de-acum știu Ce nu trebuie s-acoperi.
Este nevoie de har dumnezeiesc ca să ierți și să Îl lași pe Dumnezeu să te vindece atunci când ai fost rănit. Tendința noastră omenească de a apuca hățurile ne face să dorim să-l pedepsim pe cel care a greșit, sau măcar să-l facem să simtă ce ne-a făcut și el nouă.
Cu ajutorul Lui, putem lăsa unele lucruri în urmă, ne putem descotorosi de ele, fără a le mai aduce vreodată în discuție.