Policarp Moruca 1883 1958 ntiul Episcop al Bisericii

Policarp Morușca 1883 – 1958 Întâiul Episcop al Bisericii Ortodoxe Române din Statele Unite, Canada și Țările Apusene

Dumnezeul şi Domnul nostru Iisus Hristos s-a milostivit spre smeritul său slujitor şi, prin alegerea Sfântului Sinod al Sf. noastre Biserici ortodoxe române, m'a chemat la înalta diregătorie de episcop misionar pentru românii ortodocşi din America şi ţările apusene. Înainte de a pleca peste ţări şi mări la fraţii noştri, răsfiraţi pe îndepărtate şi streine meleaguri, să le fiu părinte şi păstor, să-i ajut a se reculege sufleteşte şi a-şi înviora conştiinţa românească – mă îndrept către toţi cei de acasă: Înalţi Ierarhi, P. C. Preoţi de enorii, fraţi monahi dela conducerea sfintelor noastre Mănăstiri şi către toţi oamenii de bine, cu dragoste de neam şi de lege rugându-i să binevoiască a mă ajuta, ca să pot pleca cu cele necesare unui început nou de misionarism ortodox şi românesc în afară de graniţele ţării noastre scumpe. În deosebi apelez la sfintele noastre Mănăstiri, cu vechi tradiţii de cultură şi viaţă religioasă, cari mai păstrează colecţii bogate de obiecte sacre, ca şi la preoţii bisericilor noastre mai bine înstărite să mă ajute cu daruri: icoane, candele, prăznicare, vase şi odoare sfinte, cruci şi sfinte evanghelii, cărţi de rugăciune şi de zidire sufletească şi orice alte dăruiri pe sema credincioşilor, şi de împodobire a bisericilor noastre din America. În deosebi aş dori să pot înfiripa, şi în colonii fără biserici, într'un colţ de casă a vre-unui creştin primitor, câte un tetrapodparaclis, cu o candelă sub icoană, unde să poată îngenunchea toţi din partea locului, să se închine şi să sărute o sfântă Evanghelie şi o cruce de acasă ; la braţul de jos al căreia va fi prins, într'un medalion, o fărămitură din pământul ţării mame, ca astfel să şi stâmpere dorul de vatra părăsită şi să-şi potolească nostalgia de patria românească. În acelaş timp rog pe toţi cât vor lua cunoştinţă de plecarea Noastră şi, îndeosebi pe fraţii preoţi să anunţe credincioşilor, să le ceară adresele rudeniilor şi prietenilor, cu exprimarea de dorinţe şi urările lor de cătră cei dragi ai lor de departe şi, adunându-le, să mi le trimită. Ca atunci, când voiu ajunge în localitatea unde se află, deodată cu binecuvăntări arhiereşti şi cu îmbrăţişarea Noastră părintească, să le pot împărtăşi şi solia celor scumpi ai lor de acasă. Va fi aceasta o duioasă mângăiere pentru toţi, pe câţi îi voiu chema cătră mine după numele şi neamul lor, şi le voi comunica veşti dela părinţi, fraţi, rudenii şi prieteni şi vor putea săruta o icoană, o cruce, chiar dela biserica lor de acasă. Oricine va trimite vre-un dar pentru fraţii noştri îndepărtaţi, este rugat a însemna de unde şi dela cine vine darul, pentru cine e menit, ori pentru care localitate e destinat, ştiind că în chip firesc, locuitorii dintr'un sat s'au aşezat şi acolo, departe, cam în acelaş ţinut: Ardeleni mai ales în Statele Unite, Moldovenii în Canada, Basarabeni în America de Sud, Argentina a. m. Adresele şi obiectele se vor trimite, cel mai târziu până la 10 Mai 1935. Arhiereu POLICARP P. MORUŞCA Episcopul Americii şi al ţărilor apusene. Sf. Mănăstire H. Bodrog, la Zădărlac.

. . . locuitorii Munţilor Apuseni, de la Detunata în jos, spre Teiuş şi Aiud, aşa se numesc, “mocani”. Mai în sus pe munţi sunt moţii, la Abrud şi Buciumani, până la Câmpeni; de unde începe Tara Țopilor.

. . . acasă, la Cristeşti, la mocani, cum îi ziceam pe vremuri. . .

După felul cum gândeşti, cum simţi, cum vorbeşti, cum iubeşti, dupăcum lucrezi cu bucurie, şi te rogi cu smerenie, zilele tale şi vieaţa ta e un ospăţ necurmat, o neîntreruptă sărbătoare frumoasă.

Sunt două cuvinte, pe cari de le vei păzi în inima ta ziua şi noaptea, pace îţi va fi partea în viaţă, mângâiere în faţa gropii şi nădejde dincolo de mormânt. Aceste două vorbe sunt: Cu Dumnezeu.

Am fost învăţaţi noi de mici copii şi ni se îmbie mereu învăţătura, dar nu ne străduim să cunoaştem pe Dumnezeul cel viu. . . am vrea să facem cu el ceea ce vrem, să împlinescă, ca o unealtă, voia şi dorirea noastră.

Biserica este casa lui Dumnezeu. Zidită cu jertfe de înaintaşi, s-a închinat Domnului, prin sfinţire sărbătorească de către arhiereu. Împodobită de către credincioşi, ei sunt legaţi sufleteşte de ea, cei vii, ca şi cei morţi, pentru cari se fac aici rugăciuni, slujbe şi pomeniri.

. . . deci ori recunoşti şi crezi că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, şi atunci te apropii şi-I urmezi cu hotărâre şi intri în oastea Lui şi lupţi ca un ostaş a lui Hristos; - ori apoi stai împotrivă şi eşti vrăşmaşul Lui.

Împărţirea la dreapta şi la stânga. . . Judecata. . . Răsplata. . . Mişcat -a inima ta de creştin această slabă zugrăvire a judecăţii, de care nu vei scăpa ?

Numai un semn al lui Dumnezeu şi îngerul morţii ne pune de grab şi azi în faţa scaunului Său de judecată. Dar nu trebuie să se tulbure inima noastră la gândul de moarte, căci Domnul morţii e şi Stăpânul vieţii.

Chemarea Lui ne-a scos din lume, din larga lume a oamenilor, pentru a ne face preoţie aleasă, ca să-L urmăm şi împreună cu El să trăim şi să lucrăm. . . Plecarea noastră după Hristos e condiţionată şi de anume prefaceri a mediului din nemijlocita noastră apropiere, de o regenerare a condiţiilor noastre de viaţă personală şi familială, care trebuie să aibă o altă înfăţişare decât viaţa celorlalţi oameni.

Nu ajunge nici rugăciunea, nici credinţa, nici nădejdea, nici mărturisirea, nici cuminecarea noastră din toate Duminecile. Domnul ne cere fapta dragostei, faptele milei trupeşti către săraci, flămânzi şi goi, streini şi bolnavi, faptele milei sufleteşti, îndreptând pe cel ce greşeşte, învăţând pe cel fără ştiinţă, sfătuind pe îndoielnic, mângâind pe cel întristat, având răbdare, îndelungă iertare şi iertând celor ce ne greşesc nouă, până şi vrăşmaşilor.

Acolo unde sentimentul religios şi virtuţile şi tradiţiile noastre strămoşeşti sunt luate în bătaie de joc de către oameni, cari au ambiţia să joace un rol însemnat în viaţa de stat şi în Societate – nu e de mirare că imoralitatea, bolşevismul religios, ateismul, internaţionalismul distructiv şi anarhia se lăţesc; iar Biserica şi slujitorii Sf. altar sunt desconsideraţi şi umiliţi.

Când greul ne apasă, să căutăm alinare la poalele crucii, în faţa altarului; când bucurii ne învălue acolo să aducem mulţumire Domnului, la rugăciune smerită.

Toţi ca un om, să ne ridicăm pentru binele ţării şi a neamului, pentru înnoirea duhului din noi şi schimbarea vieţii păcătoase de până aci, ca să nu ne ajungă osânda celor ce vor veni după noi.

Şi în drumul pe care înaintăm ne asemănăm unor călători porniţi să urce un munte plecând din diferite părţi. Până sunt la poale, sunt departe unul de altul, nu se văd, cu cât urcă mai sus cu atât se apropie de olaltă şi tocmai pe culme îşi dau mâna, se pot îmbrăţişa. Cu cît ne vom apropia mai mult de idealul evangheliei şi de cel naţional, menajate de biserică, ne vom îmbrăţişa mai curând.

Câtă turburare se produce în sufletul credincioşilor de o vorbă, de un gest necumpănit, cănd ele vin dela un preot, care îşi poate uita de sine.

Fiecare să intre cu totul în meditaţii, ca să se înoiască pe de-a-ntregul, să rămână singur, ca în tăcere să se îmbrace în omul cel nou, să se întemeieze numai pe sfinţenia adevărului, ca să iasă altul.

Nimenea dară să nu se sfiască, să nu se teamă a se arunca plin de căinţă la picioarele Mântuitorului, ca să dobândească deplină iertare păcatelor sale celor multe.

Să învăţăm însă îndeosebi a înlătura păcatele prin iubire din toată inima, sinceră şi stătuitoare cătră Mântuitorul , ca să-i bineplăcem şi să ne facem părtaşi la aceeaş primire.

În pilda aceasta se reoglindeşte istoria vieţii atâtor oameni, cum pot rătăci dela drumul drept. Şi ne învaţă ce trebuie să facem de voim să revenim la calea cea adevărată. Să urmărim cu ochii sufletului nostru rătăcirea fiului pierdut, întoarcerea în sine şi reîntoarcerea lui la tatăl. . .

În biserică omul se roagă şi se predică acolo – aşa ar trebui şi în familie. . . În biserică se aduce jertfă – tot aşa şi în familie. . În biserică iertăm unul altuia – tot aşa şi în familie.

Să ne ocupăm în ceasul acesta numai de întrebarea : Ce face Dumnezeescul Mântuitor pe cruce? . . . El sufere. . . în toate părţile trupului său, . . în toate părţile, dela toţi. . . în tot chipul, . . . El tace fără să se plângă, . . . fără să se răzbune. . fără să răspundă. . . El se roagă. . . El iubeşte şi se jertfeşte. . . El ne învaţă şi ce minunată învăţătură. . bogată. . înţeleasă de toată lumea. . . irezistibilă. . . atrăgătoare. . . El moare. . .

Aceasta este solia ce pleacă mai nainte de răsăritul soarelui dela mormântul gol. Hristos cu steagul biruinţii în mână vesteşte de pe peatra răsturnată biruinţa asupra morţii, a celui mai cumplit vrăşmaş.

Ca pentru nici un alt popor, pentru noi Românii, Biserica ortodoxă şi cultura românească sunt cele două puteri de viaţă, de existenţă, de afirmare şi de biruinţă, prin cari ne-am menţinut, ne-am ridicat în rândul neamurilor civilizate şi ne-am închegat în Stat unitar.

Un om se pierde în felurite chipuri. . . Oaia pierdută. . . Groşiţa ( drahma ) pierdută. . . Fiul pierdut. . . Cum se mântuie sufletele. . . Dupăcum în felurite chipuri se rătăcesc, se pierd, tot aşa deosebit este chipul de măntuire. . .

Câtă râvnă spre Domnul, câtă alipire nefăţarnică au dovedit femeile cătă Hristos, în vremea chinurilor sale cumplite, când toţi se lăpădaseră, şi Petru, şi ceilalţi ucenici se ascunseseră. . .

Icoana Maicii Domnului are faimă de icoană făcătoare de minuni în tradiţia populară. . . Aici în umbra tainică a sf. Mănăstiri, dezbrăcaţi de haina grijilor vieţii acesteia, încălziţi de jeraticul credinţei şi ascultând sfintele slujbe, vom putea trăi câteva clipe de fericire şi să ne luăm şi merinde sufletească pentru întreg drumul vieţii noastre.

De aceea nu năvălind asupra lor şi nici prin hulă şi lovituri aspre vom căuta să le stăm împotrivă. Ci vrem să ridicăm în văzul lor stâlpul de lumină al dreptei credinţe ortodoxe şi să desfundăm izvorul adevăratei învăţături de vieţuire creştină.

Bunurile de aici şi râvnirea lor, ne fac să uităm cu totul de ceea ce ne aşteaptă dincolo.

În concepţia ortodoxă dragostea are un cuprins larg. Ea îmbrăţi şează sărăcia, mizeria şi păcătoşenia ca pe toate să le lecuiască, să le tămăduiască.

Tu ai făcut voiul de umilinţă, ca să-ţi slujească piedestal la înălţarea de acum. . . ştiu că vei păstori cu autoritatea bunătăţii. . .

Creştinii sunt buni şi loiali, dacă au formată conştiinţa creştină despre adevărurile credinţei lor. Această problemă grea şi dificilă o desleagă Biserica cu puterea cuvântului şi cu ajutorul slovei tipărite.

Am slujit până acum cu credinţă, cu râvnă devotată şi cu dragoste Sfintei noastre Biserici, dar noua misiune simţeam că îmi cere mai aprins focul credinţei în suflet, mai caldă dragoste creştinească în inimă, îndoită râvnă şi mai mult devotament, pentru ca să nu -mi fie spre osândă slujba mea aleasă, la care eram chemat.

La tot cazul organizarea noastră trebue socotită ca o şcoală a vieţii pentru a ne ridica mereu în cultură, pentru a ne premeni vieaţa sufletească în puterea căreia vom îndrepta apoi mai uşor vieaţa morală a vremilor de acum; trebue socotită numai ca un mijloc indispensabil pentru a ajunge la instituţiile necesare de creştere religioasă, fără de care nu putem avea nici măcar un adăpost sărmanilor orfani rămaşi fără ajutor pe urma preoţilor morţi prea de timpuriu, unde atâtea preotese văduve ar face bucuros pe educatorul cu tragere de inimă, necum să putem nădăjdui în aşezări religioase pentru popor, ca la alte neamuri.

Biblioteca. . . o vor revizui nepoţii. . .

Biserica a categorisit faptele îndurării în câte 7 fapte ale milei trupeşti şi sufleteşti. Cele dintâi sunt: săturarea celui flămând, adăparea celui setos, îmbrăcarea celui gol, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor, mijlocirea pentru cei din închisori şi îngroparea morţilor.

Iar faptele milei sufleteşti sunt: a îndrepta pe cel ce greşeşte, a învăţa pe cel fără ştiinţă, a sfătui pe cel ce stă la îndoială, a ne ruga lui Dumnezeu pentru aproapele, a mângâia pe cel întristat, a purta cu răbdare asuprirea şi a ierta celor ce ne -au greşit.

Vrei să cunoşti o aşezare de oameni cât preţuieşte? Nu te uita după măreţia caselor, nici după îngrijirea uliţelor sau după belşugul câmpului sămănat, ci caută să străbaţi cu privirea înlăuntrul caselor.

Iubirea aproapelui e aşezată acum alături de iubirea de Dumnezeu. Nu este identică, nici egală, ci numai asemenea acesteia. Nu e obiectul acelaş.

Emilia Hîrbea – selecție din textele publicate până la plecarea în America Anca Radu – tehnoredactor Szocs Gabor Ferenc - imagini și suport tehnic Sibiu, Septembrie 2009 Muzica: F. Chopin – „Raindrop” Imagini: Cristești - Dealu’ Geoagiului, Morușcani, Intregalde, Craiva, Alba Iulia