Od n metru antic Mihai Eminescu Nu credeam

Odă în metru antic Mihai Eminescu

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei înălţam visători la steaua Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce…

Până-n fund băui voluptatea morţii Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Nessus Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai re-nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!

Odă în metru antic - << Note de lectură >> <<Este o poezie a maturităţii poetice, << Este o odă închinată morţii, singurătății, care atinge perfecţiunea artistică. iubirii și reîntrupării eliberatoare. >> Deşi are numai cinci strofe, << La capătul lirismului său existenţial poezia are un pronunțat caracter filosofic. se află melancolia şi singurătatea Marile probleme ale existenței umane geniului din acest poem. >> devin în acelaşi timp motive lirice și filosofice : << Se observă prezența câtorva cuvinte care subli niaz ază ă sublini Cunoașterea, câmpul lexical al veșniciei geniului romantic: Dragostea, <pururi tânăr> <manta> <ochii…visători> <’nălțam visători>. >> Moartea, Relația cu universul. >>

<< Nichita Stănescu apreciază că din acest poem eminescian, înzestrat cu ritmuri ideatice şi prozodice novatoare, s-a născut lirica modernă românească. G. Ibrăileanu şi Tudor Vianu au semnalat trecerea la un limbaj structural şi aforistic. Eugen Simion : „E ca şi când, peste o groapă de jăratic, poetul ar fi aruncat plăci groase de marmură. Nimic nu răzbate la suprafaţă din temperatura interioară. Acest contrast este izbitor în poem și întăreşte impresia de confesiune purificată, spiritualizată”. >> << Edgar Papu a văzut în ODA eninesciană „o primă valoroasă piesă lirică a existenţialismului”, susţinând chiar că textul eminescian reprezintă „singura mărturie existenţialistă în cel mai propriu sens (. . . ), perfect închegată de la un capăt la altul”. >> Ioana Em. Petrescu: << „Asociat cu trecutul, câmpul semantic al poeziei poate semnifica starea de grație a unei încremeniri în eternitatea în care conștiința morții nu tulbură ”seninătatea abstractă” a geniului solitar și rece. De la această eternitate luciferică însingurată, se trece, prin învățarea morții, la o existență dureros umanizată prin suferință. ” >> << Oda eminesciană poate fi înțeleasă și ca o acceptare de la înălțimea gândirii geniului, a nenumăratelor sfâșieri omenești, adică ”…odă a ființei celebrată prin destinul de Pasăre Phoenix, al existenței” ”Eroul liric al acestei ode-rugăciune nu mai e […] o ființă cu destin romantic de excepție […] Oda nu mai e expresia condiției eroului sau geniului, ci expresia pură a condiției umane. ” >>

<< Titlul demonstrează originalitatea viziunii eminesciene. Poetul schimbă sensul primordial al termenului de odă (poezie consacrată i, evenimente sau valori morale). consacrată glorificării unor personalități, Poezia se dovedește mai mult o meditație și o elegie pe tema fundamentală ă a condiț fundamental condiției geniului. >> << De-a lungul elaborării poemului, se observă că discursul eului liric se concentrează, treptat, asupra propriului destin. >> << Prezența explicației <în metru antic> se raportează la tipul de versificație, autorul recurgând la versul safic, preluat, ca și simbolurile mitologice implicate, din literatura antichităţii clasice. >> << Prima variantă datează din perioada studiilor berlineze (1873) când poetul avea doar 23 de ani. Eminescu lucrează aproape 10 ani la acest text, până în 1983. Poezia are 11 variante. Au avut loc repetate modificări ale poemului, de la cele 13 strofe inițiale trecându-se la 8, la 7 și, în sfârșit la cele 5 strofe ale versiunii finale. Cititorul neavizat, care nu cunoaște trudnicul efort de decantări succesive, n-ar putea bănui munca de artizan, de bijutier, a poetului, pentru a obține o formă perfectă, în acord cu semnificațiile profunde ale Odei. >>

<< Poezia nu are rimă. O asemenea temă nu putea fi abordată în metrul romantic obişnuit în care versurile cu rimă pot sugera alte zone expresive. Erau absolut necesare formele solemne, maiestuoase și grave ale prozodiei clasice antice. Atras de frumuseţea poeziei antice greceşti si latine (nu numai Horaţiu, ci și Sappho sau Catullus) poetul a exersat felurite prozodii și combinaţii metrice, grafiate în diverse chipuri. >> << Eminescu preia structura strofei safice – 3 versuri safice (cu structură prozodică știută, fiecare cu 11 silabe) + 1 vers adonic ( 5 silabe). Nu cre/deam să-n/văţ a mu/ri vro/da_tă; (11) Pu_ruri / tâ_năr, / în_fă_şu/rat în / man_ta-mi, (11) O-chii / mei năl/ţam vi_să/tori la / stea_ua (11) Sin_gu_ră/tă_ţii. (5) Prin sonoritatea cadențată a accentelor versurilor safice, Eminescu reușește să redea solemnitatea olimpiană a depășirii existențiale a condiției umane. >>

<< Poetul construieşte în <Odă> o imagine statuară a geniului care trăieşte în afara timpului, destinului și a morţii, identic cu sine, netulburat de sentimente și devenire. >> << Poemul tulbură prin mândra suferinţă a unui suflet înalt, şi prin expresia unei superioare întâlniri a spiritului decepţionat de tot ce-l înconjoară. >> << Liniştea mâ mândră, durerea stăpânită, voinţa de a intra în repaosul etern, voluptatea morţii și celelalte nuanţe sufleteşti, il pot duce pe cititor cu gândul spre o suferință cu misterioase cauzalități, mai profunde, de ordin ontologic. >> << Eminescu vorbeşte despre sine ca și când s-ar fi detaşat de propria-i existență și s-ar fi eliberat de învelişul biologic al făpturii sale, atingând starea de contemplaţie (de superioară detașare de contingențe), recomandată de preceptele budismului și de filosofia lui A. Schopenhauer. >>

<< Cititorul se întreabă care ar putea fi sursa acestui dor fă fără leac, a unei dureri atât de adânci și așa de copleșitoare. Lectorul, obişnuit cu suferinţa erotică a poetului, ar putea bănui că ataraxia are o cauză sentimentală. Mai multe versuri îl încurajează în acest sens: <Suferință tu, dureros de dulce> (superlativ oximoronic- ce reuneşte antitetic “durerea” cu voluptatea “dulce” a plăcerii) sau <Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus>, si alte versuri din strofa a treia și a patra a poemului. >> Există unele analize și comentarii literare în care se afirmă că în în acest poem, Eminescu << s-a detaşat deja de chinurile iubirii și vrea să se abstragă din tragicul existenței. >> Majoritatea analizelor și comentariilor literare acordă totuși prioritate sentimentului iubirii în interpretarea semnificațiilor poemului, așa cum am am înțeles din <<notele de lectură>> care urmează. << Versurile citate ar putea sugera o iubire neî ită ă, neîmpă mpărtășit trădată sau pierdută, ce ar fi provocat însingurarea cosmică a poetului. . >>

<< Prima variantă se intitulează “Odă pentru Napoleon”. Tema acestui extraordinar poem apărea, judecând după manuscrise, intr-o Odă închinată lui Napoleon, eroul secolului, care a fost în atenţia multor romantici. << Asemeni lui Beethoven, începând prin a scrie o Odă lui Napoleon, Eminescu sfârşeşte, după zece ani, să se scrie pe sine, în Odă (în metru antic), prin aducerea poemului de la Napoleon <titanul> la propriul destin al poetului. >> << Se trece de la imaginea împăratului singur și neînțeles, “Leagăn tu avut-ai stâncile mării-n Corsica gravă. Și împrejurul vieţii tale-ncepute Negru-oceanul mişca lume de valuri Arătând mărirea, puterea și geniul Singurătății” la imaginea geniului care trăieşte în afara timpului, destinului și a morţii. >>

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; <<Magnificul vers, <Nu credeam să învăţ a muri vrodată> socotit cel mai impresionant vers scris vreodată în limba română, „ apare abia în a şaptea versiune a <Odei>. << Primul vers din Odă exprimă încrederea geniului că poate trăi în afara limitelor omenești - timpul, destinul, moartea. Versul anunță ruptura interioară determinată în ființa geniului de apariția iubirii, și asumarea limitelor condiţiei umane. Se realizează o maximă concentrare simbolică și filosofică, prin succesiunea verbelor: <nu credeam, să-nvăț, a muri>. Semnificativă este prezența imperfectului, <nu credeam> timp al continuității, al duratei nedeterminate – Prezența verbului <să-nvăț> implică un caracter procesual, incompatibil cu ideea morţii. >> << Tema napoleoniană este părăsită odată cu trecerea de la persoana II-a la persoana I-a și înlocuirea sintagmelor din versiunile anterioare cu altele mult mai potrivite, în noul context al poemului. >> << Începând cu această versiune personajul Napoleon este complet uitat; cel care ne vorbește și ne destăinuie drama existenței sale este un poet. Exilatul nu mai este Napoleon, ci poetul al cărui suflet se contopește cu singurătatea. >>

<< Atitudinea lirică a tânărului însingurat înfăşurat în mantia protectoare a iluziilor juvenile este mai degrabă vizionară, decât meditativă. >> << Imaginarul poetic ne dezvăluie statura luminoasă, specifică geniului romantic solitar, contemplativ, nemuritor, trăind în universul pur al gândului și al visului în care dimensiunea răului nu există. >> Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

<< Poetul își înalță <ochii visători> contemplând spațiile armoniilor pierdute în care acum găsește, dureros, steaua / Singurătății. >> Ochii mei nălţam visători la steaua Singurătăţii. << Această atitudine contemplativă, < Ochii mei nălţam visători la steaua singurătăţii > este de natură romantică, proiectând naraţiunea în „illo tempore”. >> << Motivul stelei apare ca simbol pentru izolarea și desprinderea geniului de lumea pământească. >>

Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce… << Începând cu aceste versuri << A doua strofă din <Odă> surprinde apariţia sentimentului iubirii care îl smulge din starea contemplativă a singuratății. . Prin adverbul <deodată> alături de verbul la perfect simplu < răsărişi> echilibrul interior este tulburat ceea ce produce desprinderea de eternitate și intrarea în sfera clipei, a devenirii. Construcţia oximoronică <dureros de dulce> exprimă trăirea iubirii, începe tema iubirii. ca îngemănare de voluptate și durere. << Intâlnirea neaşteptată cu iubirea, Oda inițială se transformă brusc. Prezența vocativelor, Schimbarea este definitivă. <Când deodată tu răsărişi în cale-mi> definitivă. a formelor pronominale Oda nu mai este un poem produce un dezechilibru sufletesc. și verbale la persoana a II-a despre vanitatea ambiției Pierderea echilibrului înseamnă <(tu răsărişi în cale-mi/ sau despre fragilitcitea gloriei, apariţia suferinţei <dureros de dulce>. >> Suferință tu)> ea devine o confidență deznădăjduită subliniază contradicţia interioară despre destinul omenesc. >> pe care iubirea o generează. >> OXIMORON= asocierea a doi termeni care se opun.

<< Poezia este scrisă din perspectiva cuiva care constată, cutremurat, că a învăţat să moară. și care îşi va pierde nemurirea în momentul în care va începe să iubească. >> << Poetul se lasă cuprins de iubire şi de voluptatea morţii. >> << El este copleșit de voluptatea tragică a acestui sentiment și ajunge în adâncurile eului liric, <Până-n fund băui voluptatea morţii ne’ndurătoare> Trăirea iubirii, o îngemănare de voluptate și durere (Tudor Vianu) este însoţită de conştiinţa efemerităţii și a morţii. >> Până-n fund băui voluptatea morţii Ne’ndurătoare.

<< Motivele mitologice, de sursă clasică, primesc în poem sensuri romantice. Hercule şi Nessus devin simboluri ale chinurilor provocate de iubire. >> << Prin intermediul aluziilor mitologice, poetul creează o imagine concretă, materializată a frământării, a torturii sufletești. Cele doua personaje menționate - Nessus și Hercule – simbolizează suferinţa determinată de iubire, răsfrângerea în planul fizic a chinurilor sufleteşti. >> << Eroul grec, Hercules, l-a omorât pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită, când acesta a vrut s-o răpească pe soţia sa, Deianira, in timp ce o transporta de pe un mal pe altul al râului Evanos. Nessus, pentru a se răzbuna, în ultimele clipe de viață, a sfătuit-o pe Deianira să-și îmbrace soţul într-o cămașă muiată în sângele lui, pentru a-l face să-i rămână fidel în iubire. Hercules, a îmbrăcat acea cămaşa „impregnată“ cu sângele lui Nessus, oferită de iubitoarea-i soţie, Deianeira. Țesătura i s-a lipit de trup şi a luat foc. Hercules încearcă să-şi smulgă cămaşa în flăcări, dar ea e lipită şi se rupe numai o dată cu carnea. >> Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

<< Dorul, „focul“ din inima eroului liric eminescian, fiind dublu, ca al centaurului Nessus, dar şi ca al eroului Hercul, nu şi-l poate astâmpăra / „stinge“ nici <cu toate apele mării>. >> << Sufletul poetului este mistuit de patima iubirii. Hiperbola <focul meu a-l stinge nu pot, cu toate apele mării > evidenţiază dimensiunile iubirii, sfâșierea interioară pe care o trăiește. >> Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării.

<< Trăirea iubirii dincolo de limite, De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări… sugerată de mistuirea în flăcările propriului rug, atinge punctul culminant. >> << Tabloul situării eroului liric între limitele tragic-existenţiale, tangente la sfera iubirii, devine <propriul vis> <mistuitor>. Este „limita de sus“; e visul nemuritorului. La „limita telurică“, la limita „orei de iubire“, corporală limită, eroul liric eminescian îşi simte ființa topindu-i-se în flăcări pe <propriu-i rug>. >>

<< Iminenta transformare a eroului liric pe rugul iubirii ridică problema eternei reîntoarceri «pot să mai renviu luminos […] ca pasărea Phoenix…» – din sublimul timp mitic, de aur. >> Pot să mai re-nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? << Va mai fi posibilă o reinviere luminoasă din propria cenuşă asemeni miticei păsări Phoenix. ? >> << Motivul Păsării Phoenix semnifică o speranţă existenţială, posibilitatea unei perpetue regenerări. Interogaţia retorică însoţită de simbolul regenerării eterne (pasărea Phoenix) introduce ideea șansei geniului de a reveni la condiţia anterioară. >>

<< Odată cu dispariți a dispariția cauzei suferințelor: <piară-mi ochii turburători din cale> apare liniștea detașării cu scopul de a pregăti întoarcerea în neființă. Moartea apare ca o încheiere firească a ciclului vieții, o posibila refacere a ceea ce s-a pierdut prin intervenția tulburătoare a dragostei. >> << Chemarea <vino iar la sân, nepăsare tristă > exprimă dorința geniului de a pune capăt acestei experienţe dureroase. >> << Eroul liric eminescian pe calea fără <ochii turburători> devine ascet, cu <nepăsarea tristă în sân>. >> << Secvenţa lirică exprimă Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; cu intensitate dramatică, aspiraţia geniului spre revenirea la starea iniţială, la momentul anterior revelaţiei iubirii. >>

Ca să pot muri liniștit, pe mine Mie redă-mă! << Aceste două versuri surprind ideea că trăirea iubirii a creat o ruptură interioară, o scindare profundă între <eu> și <sine>. >> << Moartea ego-ului sau a eu-lui de suprafață, permite nașterea Eu-lui sau a spiritului în om. >> << Metafora <…pe mine/Mie redă-mă!> sugerează faptul că moartea și reînvierea se căștigă prin cunoașterea de sine. În ultimele versuri eul liric se roagă să reintre în moarte deoarece și-a regăsit sinele. >> << Fără ispite / păcate, cere aă aă i se redea statutul existenţial şi pur anterior, «ca să pot muri liniştit, pe mine / mie redă-mă» . Este condiţia hiperonică a morţii >> << Versul <ca să pot muri liniştit> sugerează că pentru geniul ipostaziat în Odă, redobândirea echilibrului nu mai e posibilă decât prin asumarea morții - limită, dar și refugiu ale condiţiei umane. >> << Înaintea morţii eroul liric își dorea numai liniştea sufletească și autocontemplarea distantă, care să-i redea integritatea eului existenţial și poetic. Eminescu a dorit ca finalul să exprime aceeaşi senină indiferență ca și cea a spiritului său. >> său << Poetul caută salvarea în retragere și singurătate, simbolizate prin întoarcerea sa pe piedestalul de statuie inaccesibilă. Concluzia amintește de cea din Luceafărul. >>

Odă în metru antic Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei � nălţam visători la steaua Singurătăţii. Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce… � Până-n fund băui voluptatea morţii Ne’ndurătoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări. . . Pot să mai re-nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă

<< Note de lectură >> Texte (extrase) Versuri și Imagini Bibliografie selectivă http: //eminescu. global/poezii https: //arhiva. romlit. ro http: //mythologica. ro http: //muhaz. org http: //artgitato. com http: //lup. lub. lu. se www. youtube. com Recitare Nicolae Jelescu Fond muzical - Greek mythology www. literature. com www. asiiromani. com www. diacronia. ro www. autorii. com www. scribd. com www. slideshare. net www. omniscop. ro www. tablouri-de-vis. ro www. cartiletinerilor. com www. scrierile. com www. gabrielditu. com www. creeaza. com www. google. ro Autor pps Adrian Toia