Oceanul Planetar i caracteristicile apei oceanice Structura Oceanului

Oceanul Planetar și caracteristicile apei oceanice

Structura Oceanului Planetar Oceanul Planetar: q acoperă 71% din suprafața Pământului (cca 361 mln Km 2) q include cele patru oceane (după unele opinii ar fi cinci, după altele doar trei) și mările adiacente acestora. Oceanele: q sunt întinderi vaste de apă sărată acumulată în marile zone depresionare ale scoarței terestre și delimitate de continente. q majoritatea recordurilor sunt deținute de Oceanul Pacific – cel mai întins (1/3 din suprafața planetei), cel mai adânc (11022 m) și cu cel mai mare volum de apă.

Groapa Marianelor

Mările q sunt întinderi de apă sărată mai mici ca suprafață și adâncime decât oceanele, comunicând cu acestea. q ocupă o suprafață de cca 75 mln Km 2 (20% din suprafața Oceanului Planetar). q pot fi împărțite în mai multe categorii: mări deschise, mări mărginașe, mări continentale, mări interinsulare.

Pe harta fizică a lumii sunt reprezentate și principalele mări

Mările deschise Sunt porțiuni periferice ale oceanelor, nefiind separate de acestea, singura deosebire fiind adâncimile mai mici. Cu ajutorul hărții de la paginile 78 -79 din manual, identifică 4 exemple de mări deschise.

Marea Arabiei – un exemplu de mare deschisă

Mările mărginașe Situate la marginea bazinelor oceanice, de care sunt parțial delimitate de peninsule și insule, comunicarea făcânduse prin intermediul unor strâmtori largi și adânci. Cu ajutorul hărții de la paginile 78 -79 din manual, identifică 5 exemple de mări mărginașe.

Marea Chinei de Sud – un exemplu de mare mărginașă

Mările continentale Sunt înconjurate de uscat, legătura cu oceanele făcânduse prin strâmtori înguste și puțin adânci. Se disting două tipuri de mări continentale: q intracontinentale: încadrate de uscatul unui singur continent. q intercontinentale: încadrate de teritorii ale mai multor continente. Cu ajutorul hărții de la paginile 78 -79 din manual, identifică câte 3 exemple de mări intracontinentale, respectiv intercontinentale.

Golful Persic, o bine cunoscută mare intracontinentală

Un exemplu de mare intercontinentală. Numește-o și precizează continentele ce o mărginesc.

Caracteristicile chimice ale apei oceanice q cea mai importantă este salinitatea și se referă la concentrația de săruri dizolvate în apa oceanică. q valoarea medie a salinității apei din Oceanul Planetar este de 34, 5‰. Mărilor din zona tropicală le sunt specifice valori puțin mai mari (41‰ în Marea Roșie), iar mărilor interioare din zonele temperate și reci, care sunt alimentate de numeroase cursuri de apă, posedă valori ce pot coborî chiar și sub 24‰. Astfel de mări se numesc salmastre, iar un exemplu este și Marea Neagră. q clorura de natriu și sulfații dețin peste 90% din masa sărurilor dizolvate în apa oceanică.

Caracteristicile fizice ale apei oceanice q Culoarea – tinde, în general, spre albastru, local putând căpăta alte nuanțe: verde (datorită algelor sau coralilor), roșu (datorită algelor sau unor crustacee), galben (datorită aluviunilor de loess sau argilă). q Transparența – depinde de puritatea apei și se exprimă prin adâncimea până la care poate fi observat discul Secchi. Valoarea maximă e atinsă în Marea Sargaselor – 79 de metri. q Densitatea – depinde de temperatură și salinitate, având valori ce depășesc sensibil valoarea de 1 g/cm³.

Spectrul electromagnetic

Caracteristicile fizice ale apei oceanice q temperatura apelor de suprafață depinde de temperatura aerului și are valori care scad de la Ecuator (27 -28°C), spre poli (-2°C, valoare sub care apa oceanică îngheață). q cele mai calde mări sunt Golful Persic (+35°C) și Marea Roșie (+34°C). q în Oceanul Arctic temperaturile mai mici de -2°C determină înghețarea apei și formarea banchizei. q temperatura apei oceanice variază și pe verticală, atât de la zi la noapte (2 -3 °C, pe adâncimi de 20 -30 de metri) cât și de la un anotimp la altul (8 -12°C în zonele temperate, pe adâncimi de 200 -300 de metri).

Temperatura medie anuală a apelor oceanice de suprafață