MONS VLADIMIR GHIKA prin al lui Dumnezeu n

MONS. VLADIMIR GHIKA, „prinţ al lui Dumnezeu în mijlocul nostru” (Gen 23, 6).

PRINŢUL Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (azi Istanbul), Vladimir Ghika a fost nepotul ultimului domn al Moldovei, Grigore Ghika Vodă, şi fiu al lui Ioan Ghika (general de divizie, ministru plenipotenţiar) şi al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei). A fost botezat şi miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă ataşată în chip deosebit de Biserica Ortodoxă.

1978 – 1893 – urmează cursurile şcolii din Toulouse (Franţa). 1893 – 1895 – urmează la Paris Facultatea de Ştiinţe Politice. În paralel, frecventează cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filosofie, istorie şi drept. 1898 – 1905 – urmează, la Roma, Facultatea de Filosofie-Teologie Angelicum a dominicanilor şi obţine licenţa în filosofie şi doctoratul în teologie.

13 aprilie 1902 – se converteşte la catolicism, împreună cu verişoara sa, Natalia, regina Serbiei, făcând mărturisirea de credinţă în biserica „Sf. Sabina” din Roma. „Vreau să devin catolic ca să fiu un ortodox mai bun”.

1904 – o întâlneşte la Salonic pe sora Pucci. 1906 – constituie Grupul Doamnelor de Caritate „St. Vincent de Paul” şi deschide primul dispensar gratuit „Bethleem Mariae” la Bucureşti, în Calea Griviţei. „Caritatea este iubirea”.

1912 – 1913 – îngrijeşte bolnavii de holeră, cu ajutorul sorei Pucci, la lazaretul din Zimnicea, pentru care este distins cu o medalie militară (deşi este civil). 1913 – ia parte la serviciile sanitare în războiul balcanic.

1914 – 1917 – desfăşoară, la Roma, o intensă activitate diplomatică şi de caritate. începând cu 1917 – la Paris, este implicat în numeroase activităţi culturale, diplomatice şi religioase.

PREOTUL 7 octombrie 1923 – în vârstă de aproape 50 de ani, este hirotonit preot de cardinalul Dubois, Arhiepiscopul Parisului, şi primeşte din partea Sf. Scaun privilegiul de a celebra în ambele rituri: latin şi bizantin. îşi desfăşoară ministerul său sacerdotal în două etape: 1923 – 1939 – la Paris; 1939 – 1954 – la Bucureşti.

APOSTOLUL - Auberive 1925 – 1926 – deschide Casa pentru Fraţii şi Surorile Sf. Ioan, într-o clădire dezafectată a unei foste abaţii benedictine din Auberive. 1931 – comunitatea întâmpină dificultăţi financiare, Auberive se vinde, iar membrii sunt dispersaţi. „Aici nu se intră decât din dragoste pentru Dumnezeu. Nu se rămâne decât din dragoste pentru Dumnezeu. Nu se pleacă decât din dragoste pentru Dumnezeu”.

Villejuif 1924 – 1928 – îşi desfăşoară activitatea în cartierul săracilor Villejuif din Paris şi în această perioadă este numit administrator al Bisericii Străinilor. „Cel care se despoaie pentru ceilalţi, se îmbracă cu Cristos”.

Marele Vagabond Apostolic participă la Congresele Euharistice din Sidney (1928), Cartagina (1930), Dublin (1932), Buenos Aires (1934), Manila (1936), Budapesta (1938).

1931 – este numit Protonotar Apostolic, prilej cu care declară: „Nimic nu se va schimba în felul meu de viaţă, va fi doar o panglică îngustă adăugată la reverendă”.

1933 – însoţeşte un mic grup de călugăriţe carmelitane la Tokio, pentru a întemeia primul Carmel în Japonia. 1936 – vizitează, în Japonia, spitalele înfiinţate de pr. Totzuka.

în 1939 se întoarce în România unde îşi desfăşoară activitatea de apostolat, până în 1954, la Parohia Sacre Coeur şi la Parohia Greco-Catolică din str. Polonă. se îngrijeşte de fiii săi spirituali, care devin tot mai numeroşi, dar şi de săraci şi de bolnavi, pe care îi vizitează deseori, ca şi pe femeile închise la Văcăreşti, pentru care celebrează Liturghia săptămânal.

este neobosit în activitatea de catehizare, slujitor devotat al scaunului de spovadă şi apostol al sacramentelor.

„Căsătoria este un sacrament care, ca şi preoţia, se reînnoieşte în fiecare zi. Este o stare prin care bărbatul şi femeia pot ajunge la sfinţenie, fiind pur şi simplu un soţ bun şi o soţie bună. În căsătorie, ca şi în preoţie, harurile nu se primesc toate deodată, ca în cazul celorlalte sacramente, ci se acordă de-a lungul zilelor, după nevoi. De aici decurge necesitatea pentru soţi de a le cere zilnic. În domeniul social Dumnezeu nu şi-a rezervat decât două sacramente din şapte. Anume, preoţia şi căsătoria. Preoţia, care coboară pe Cristos pe altar, şi căsătoria, care aduce pe creştin în lume. Aceasta este toată problema: întâlnirea dintre creştin şi Cristos, Dumnezeul său. Singure, căsătoria împreună cu preoţia, pot schimba societatea”.

Profunda şi intensa lui trăire creştină produce nenumărate convertiri la catolicism: ortodocşi, protestanţi, evrei, atei. „Cred în Biserica pe care strămoşii mei au părăsit-o fără să se gândească la o ruptură, la comoara pe care o pierd, cât şi la consecinţe. . . Ceea ce mă atrage nu este măreţia unei cetăţi, nici renumele său, ci spiritul şi mărturia lui Petru. Aceasta nu înseamnă un dispreţ faţă de ortodoxie. De ce să pui sfârşit unei moşteniri lăsate de însuşi Isus, ca toţi să fie una într-o turmă şi un păstor? ”

MISTICUL Mons. Ghika purta întotdeauna asupra sa o relicvă specială, un spin din coroana Mântuitorului, primit de la Arhiepiscopul Parisului, cu care obişnuia să-i binecuvânteze pe credincioşi. „Calea spre Paradis are doar lărgimea unei persoane şi înălţimea unei cruci”.

Toată învăţătura lui spirituală e rezumată în câteva rânduri dintr-o scrisoare datată 31 august 1930: „O viaţă atentă la prezenţa lui Dumnezeu, împărtăşanie zilnică făcută cu multă trăire şi fervoare, dorinţă de a face întotdeauna ce preferă Dumnezeu”. Era fascinat de prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie: „Tocmai am atins cu mâinile mele Trupul şi Sângele Mântuitorului meu, am unit elanul tuturor sufletelor voastre şi intenţiile mulţimii ce o formaţi cu meritele Sfinte Jertfe în realitatea venirii sale printre noi”.

MARTIRUL 1944 – încep bombardamentele în Bucureşti, însă el refuză să părăsească România, pentru a rămâne alături de săraci şi bolnavi – locuieşte în casa fratelui său Dimitrie, din Bd. Dacia nr. 2. 1947 – este prezent în Moldova, unde ajută mănăstirile ortodoxe în timpul foametei.

1948 – refuză să plece cu trenul regal şi se mută la Sanatoriul „Sf. Vincenţiu de Paul”, deoarece casa fratelui Dimitrie fusese confiscată. sărbătoreşte 25 de ani de preoţie. „Dacă Dumnezeu mă vrea aici, aici voi rămâne”.

18 noiembrie 1952 – este arestat de Securitate şi dus la închisoarea militară Uranus din Bucureşti, unde este interogat, bătut şi torturat timp de un an, cât durează ancheta. „Cred că Isus îmi va acorda într-o bună zi harul martiriului”.

24 octombrie 1953 – are loc procesul, nu acceptă avocat, se apără singur. este acuzat de spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste, condamnat la 3 ani de închisoare şi întemniţat la Jilava în 25 octombrie 1953 (duminică, sărbătoarea lui Cristos Rege). „Nimic nu este mai onorabil decât să fii deţinut pentru cauza lui Isus Cristos. Închisoarea aceasta era sfântă, iar noi nici nu bănuiam”.

17 mai 1954 – trece la Domnul, în închisoarea de la Jilava. „Moartea este şi ea o datorie pe care trebuie să o îndeplinim. Moartea trebuie să fie cel mai de seamă act din viaţa noastră”.

„Deasupra capetelor noastre există mai mult cer decât există pământ sub picioarele noastre”.