MINISTERUL EDUCAIEI CERCETRII I INOVRII UNIVERSITATEA DIN PETROANI

MINISTERUL EDUCAŢIEI CERCETĂRII ŞI INOVĂRII UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI LUCRARE METODICO-ŞTIINŢIFICĂ PENTRU SUSŢINEREA GRADULUI DIDACTIC I “STUDIUL SEMNELOR DE PUNCTUAŢIE ŞI ORTOGRAFIE LA CLASELE I-IV” COORDONATOR: lect. univ. dr. Koronka Adriana AUTOR: inv. Onescu Geanina Loredana Şcoala Generală Nr. 2 Petroşani PETROŞANI 2010

CUPRINS INTRODUCERE CAPITOLUL I: Semnele de ortografie şi punctuaţie în limba română 1. 1 Semnele de punctuaţie 1. 2 Semnele de ortografie 1. 3 Evoluţia ortografiei şi punctuaţiei în limba română CAPITOLUL II: Formarea deprinderilor de ortografie şi punctuaţie la clasele I – IV 2. 1 Conceptul de pricepere si deprindere 2. 2 Însuşirea ortografiei şi punctuaţiei în funcţie de particularităţile psihologice ale şcolarului mic 2. 3 Greşeli in scrierea elevilor, cauzele, prevenirea şi însuşirea lor 2. 3. 1 Greşeli ortografice 2. 3. 2 Greşeli de punctuaţie CAPITOLUL III: Metode şi procedee de optimizare a însuşirii ortografiei şi punctuaţiei 3. 1 Tipologia lecţiilor de ortografie şi punctuaţie 3. 2 Modalităţi folosite în activitatea practică pentru formarea priceperilor şi deprinderilor în scrierea corectă prin îmbinarea metodelor clasice cu cele moderne 3. 2. 1 Tipuri de exerciţii 3. 2. 2 Metode şi procedee tradiţionale şi moderne 3. 2. 3 Material didactic folosit în însuşirea scrierii corecte CONCLUZII ANEXE BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE Disciplina Limba şi literatura română are un rol deosebit în formarea culturii generale a elevilor, în dezvoltarea personalităţii lor. Această disciplină are ca scop formarea progresivă a tinerilor pentru ca aceştia să dobândească o cultură comunicaţională şi literară de bază, pentru a fi capabili să înţeleagă lumea din jurul lor, să comunice, să interacţioneze cu semenii, exprimându-şi gânduri, stări, sentimente, să fie sensibili la frumosul din natură şi la cel creat de om, să se integreze în contextul viitorului parcurs şcolar sau profesional, să poată continua în orice fază a existenţei lor procesul de învăţare. Formarea deprinderilor ortografice şi de punctuaţie constituie una din principalele sarcini ale studiului limbii, sarcină a cărei îndeplinire trebuie urmărită cu perseverenţă şi fermnitate de-a lungul anilor de şcoală de către toate cadrele didactice.

CAPITOLUL I: „Semnele de ortografie şi punctuaţie în limba română ” 1. 1 Semnele de punctuaţie Punctuaţia- un sistem de semne convenţionale care au rolul de a marca în scris pauzele, intonaţia, întreruperea cursului vorbirii. Rolul punctuaţiei este să devină un mod firesc de a scrie conform normelor recomandate şi de a oferi sentimentul că persoana căreia ne adresăm deţine acelaşi mod normativ de comunicare scrisă, atât pentru înţelegerea mesajului cât şi pentru a putea formula un eventual răspuns. Regulile semnelor de punctuaţie prezentate în lucrare şi folosite în limba română sunt extrem de complexe. Unele dintre acestea nu se studiază nici la clasa a VIII- a. La cicul primar sunt extrem de simplificate studiindu-se doar la nivel de propoziţie

Ø Punctul marchează pauza care se face în vorbire între propoziţii sau fraze independente ca înţeles. Ø Semnul întrebării este folosit în scriere pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau a frazelor interogative. Ø Semnul exclamării marchează grafic intonaţia frazelor şi a propoziţiilor exclamative sau imperative. Ø Virgula marchează grafic anumite pauze scurt făcute în cursul rostirii unei propoziţii. În felul acesta virgula, alături de alte semne de punctuaţie, serveşte la redarea grafică a ritmului vorbirii şi a intonaţiei. Ø Punctul şi virgula este semnul de punctuaţie care marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct.

Ø Ø Două puncte Acest semn de punctuaţie este înrudit cu punctul şi virgula, marcând şi el o pauză, dar una mai mică decât cea indicată prin punct. . El are rolul principal de a atrage atenţia asupra a ceea ce urmează, fie un citat, o însuşire, o explicaţie, o concluzie, fie chiar un singur cuvânt care trebuie scos în relief. De multe ori el anunţă vorbirea directă. Semnele citării (ghilimelele ) sunt semne grafice care se întrebuinţează atunci când reproducem întocmai un text spus sau scris de altcineva. Linia de dialog indică începutul vorbirii fiecărei persoane care ia parte la o convorbire. Linia de pauză are funcţia de a marca pauza dintre anumite părţi de propoziţie.

Ø Panatezele parantezele rotunde ( ) sau drepte [ ] arată un adaos în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze. Ø Punctele de suspensie arată o pauză mare în cursul vorbirii. Spre deosebire de punct, punctele de suspensie nu marchează sfârşitul unei propoziţii sau al unei fraze, ci indică, în general, o întrerupere a şirului vorbirii. Ø Cratima (liniuţa de unire sau de despărţire) ca semn de punctuatie, cratima se foloseste : - în repetiţii, când cuvântul separat formează o unitate - în interiorul unor expresii formate din două substantive , un substantiv si un adverb, din două adverbe sau două interjecţii - Între două numerale, pentru a arata că indicaţia numerică e aproximativă: - între cuvinte care arată limitele unei distanţe, ale unui interval de timp.

1. 2 Semnele de ortografie Ortografia (provine din grecescul „orthos”, drept, corect şi substantivul derivat din „graphein ”, a scrie) este un sistem de reguli precise şi unitare, care explică valoarea semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi şi condiţiilor de folosire a acestor semne. Ortografia-este un sistem de reguli precise şi unitare, care explică valoarea semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi şi condiţiilor de folosire a acestor semne. Semnele ortografice studiate: Ø Apostroful marchează absenţa accidentală în rostirea unor sunete. Este singurul semn exclusiv ortografic, fiind rar folosit în ortografia românească actuală. Înainte de reforma ortografică din 1953, apostroful avea mai multe funcţii, dintre care unele au fost transferate cratimei. Ø Bara oblică folosită ca semn ortografic în formule distributive care cuprind numele unor unităţi de măsură; acestea pot fi: abreviate sau neabreviate. Nu este precedată, nici urmată de blanc.

Ø Blancul are lăţimea medie a unei litere, numit şi pauză, pauza albă, pauza grafică, spaţiu alb, constă în absenţa oricărui semn. El marchează în scris o realitate fonetică, şi anume pauza care separă în vorbire aceste elemente. Ø Cratima marchează rostirea împreuna a două sau mai multe cuvinte, fie că lipsesc sunete, fie că nu lipsesc. Este semnul ortografic cu cele mai multe funcţii. În unele cazuri are caracter permanent în altele accidental Ø Linia de pauză este utilizată ca semn ortografic numai în scrierea unor cuvinte compuse complexe care cuprind cel puţin un cuvânt compus scris cu cratimă.

Ø Punctul este folosit ca semn ortografic după majoritatea abrevierilor, şi anume după cele care păstrează una sau mai multe litere din partea iniţială a cuvântului abreviat, nu şi ultima lui literă inclusiv în abrevierile de la prenume. Ø Virgula deşi este semn de punctuaţie, virgula se foloseşte cu o funcţie asemănătoare cu a cratimei.

1. 3 Evoluţia ortografiei şi punctuaţiei în limba română Însuşirea scrierii corecte, a normelor ortografice şi de punctuaţie în vigoare, este unul dintre obiectivele principale învăţământului limbii române, ca limbă maternă şi limbă de stat. Cunoştinţele referitoare la istoricul scrierii limbii române ar trebui să rezulte din ce învaţă, în diverse etape, la istoria naţională şi la literatura română. O sinteză a lor este necesară. După venirea slavilor pe teritoriul patriei noastre, limba slavonă a devenit limbă oficială. În această limbă se redactau actele oficiale şi tot în ea se oficia serviciul religios. Primele texte româneşti au fost scrise cu litere chirilice, cel mai vechi document păstrat în această scriere fiind „Scrisoarea lui Neacşu” (1512). Despre regulile ortografice ale limbii române cu litere chirilice cele mai vechi informaţii se găsesc în prima gramatică românească păstrată (1757) a lui Dimitrie Eustatievici – Braşoveanul. Pentru scrierea limbii române cu litere latine, primele reguli ortografice sunt formulate în lucrarea Şcolii ardelene, o carte de rugăciuni scrisă cu litere latine de Samuil Micu în 1779. Până în a doua jumătate a secolului al XIX- lea în ortografia limbii române se duce lupta pentru introducerea oficială a alfabetului latin.

Această acţiune este pregătită prin utilizarea unui alfabet mixt, chirilic şi latin, cunoscut sub numele de alfabet de tranziţie. În această perioadă, a jucat un rol important în domeniul ortografiei Ion Heliade Rădulescu, care în „Gramatica românească” (1828), simplifică alfabetul chirilic şi susţine principiul fonetic. Începând cu 1844 el a părăsit sănătoasele principii iniţiale. Contribuţiile sale din prima parte sunt decisive pentru evoluţia ortografiei româneşti şi a culturii noastre în general, el fiind, în domeniul ortografiei, cel care a pregătit introducerea alfabetului latin prin crearea alfabetului mixt. Între anii 1860 şi 1862, la scurt timp după Unirea Principatelor, se introduce alfabetul latin ca formă oficială de scriere a limbii române, în toate provinciile româneşti, inclusiv în Transilvania şi în Bucovina, aflate atunci încă sub dominaţie străină. Oficializarea alfabetului latin determină, după cum era şi firesc, o deosebit de vie preocupare pentru stabilirea normelor ortografice. Până în 1881 când Academia Română votează primul sistem ortografic oficial şi general, cu obligativitate în toate şcolile româneşti de toate felurile, ortografia românească cu litere latine era foarte puţin unitară şi în cele mai numeroase variante ale ei, etimologică. În 1904 se introduce fonetismul temperat „din necesităţi etimologice ” iar în 1932 se accentuează bazele ortografice ale ortografiei.

În 1953 se obţine marea simplificare a ortografiei româneşti care este valabilă şi astăzi. Principiile care stau la baza evoluţiei ortografiei sunt: Ø Principiul fonetic al ortografiei limbii române Prin aplicarea lui în mod relativ consecvent a fost apropiată scrierea de pronunţare şi au fost eliminate multe dintre inconsecvenţele ce caracterizau vechea ortografie a limbii române. Ø Principiul morfologic Acest principiu constă în respectarea elementelor constitutive ale cuvântului şi ale categoriei morfologice respective. Ø Principiul sintetic De sensul şi valoarea gramaticală a unor cuvinte este legat aşa-numitul „principiu sintactic”, care ne recomandă să scriem în două feluri ceea ce în simpla pronunţare este, adeseori, imposibil de deosebit. Ø Principiul simbolic Acest principiu ne recomandă să scriem acelaşi cuvânt fie cu literă mică, fie cu majusculă (după împrejurări) Ø Principiul tradiţional – istoric O serie de factori cum ar fi TRADIŢIA sau obişnuinţa de a scrie într-un anumit fel, ORIGINEA şi în general, ISTORIA CUVINTELOR, ne împiedică să scriem în toate cazurile aşa cum pronunţăm.

CAPITOLUL II: „Formarea priceperilor şi deprinderilor de ortografie şi punctuaţie la clasele I-IV” 2. 1 Conceptul de pricepere şi deprindere Procesul învăţării se caracterizează prin însuşirea activă de informaţii şi formarea structurilor cognitiv- operaţionale, psihomotrice, afectiv- motivaţionale şi socio – morale. Mecanismul prin care şcolarul îşi formează aceste structuri îl constituie procesul de interiorizare a informaţiilor şi influenţelor externe. Ele sunt receptate, stocate, prelucrate şi raportate la scheme comportamentale existente, la experienţa anterioară, la modalităţile elevului de a acţiona şi a gândi. În acest proces apare o contradicţie între nou şi vechi, între cerinţele externe şi posibilităţile copilului. Această contradicţie constituie de fapt forţa motrică a dezvoltării psihice prin care se înlătură decalajul creat între nou şi vechi, restructurându-se şi formându-se noi structuri comportamentale. În prima fază a acestui proces se creează un dezechilibru între vechi şi nou, din care rezultă o stare dinamică a dezvoltării, iar în faza a doua are loc echilibrarea contrariilor, având ca efect dezvoltarea. Acelaşi proces se petrece şi datorită însuşirii vizibile ale unui fenomen şi cele invizibile, interne cauzale.

2. 2 Însuşirea ortografiei şi punctuaţiei în funcţie de particularităţile psihologice ale şcolarului mic Studierea limbii române are o importanţă deosebită în formarea multilaterală a tineretului şcolar. Fără însuşirea temeinică a limbii române nu poate fi concepută evoluţia intelectuală viitoare a elevilor, pregătirea lor corespunzătoare la celelalte discipline de învăţământ, precum şi pregătirea pentru activitatea socială. A învăţa elevii să scrie şi să vorbească corect în limba română este o datorie de onoare a şcolii şi un act de cultură cu profunde rezonanţe sociale şi patriotice. Pentru ca elevii mici să îşi formeze priceperi şi deprinderi temeinice de folosire corectă a limbii, atât în comunicarea orală cât şi în cea scrisă, ei trebuie puşi în situaţia de a observa, de a analiza, de a motiva şi de a aplica faptele de limbă. Şcolii îi revine rolul de a cultiva la elevi limbajul oral şi scris, de a forma şi dezvolta deprinderi de exprimare a gândurilor, ideilor şi sentimentelor în mod corect, logic, coerent şi concis. La sfârşitul ciclului primar, elevii vor putea răspunde următoarelor cerinţe:

- - - să stăpânească mecanismele citirii corecte a cuvintelor şi propoziţiilor de citire curentă, în ritm propriu corespunzător vorbirii fluente, de citire expresivă, prin respectarea semnelor de punctuaţie să scrie lizibil şi estetic, bine încadrat în pagină, cu tendinţa de depăşire a dificultăţilor ortografice curente; să precizeze sensul propriu şi pe cel figurat al cuvintelor din textele studiate, utilizându-le în contexte noi; să răspundă oral şi în scris la întrebările care privesc pregătirea lor; să povestească texte narative pe baza ideilor principale şi să stăpânească tehnica redactării, în scris, a rezumatului şi a povestirii; să exprime păreri personale şi să aprecieze acţiunile unor personaje; să utilizeze accentul şi intonaţia, topica în propoziţie; să practice fluent comunicarea prin relatarea şi comentarea unor evenimente, să relateze şi să modifice conţinutul unor poveşti, povestiri, scenarii;

- să exprime unele păreri şi sentimente personale; să recite expresiv unele poezii; să înţeleagă sensul unor cuvinte complexe; să ştie să facă caracterizări simple unor personaje literare ori a unor persoane cunoscute; să alcătuiască scrisori, felicitări, compuneri cu destinaţie specială; să transforme un text dialogat în povestire; să elaboreze compuneri pe bază de dialog; să transforme propoziţii simple în propoziţii dezvoltate şi invers; să recunoască şi să aplice corect semnele de punctuaţie învăţate; să recunoască şi să scrie corect părţile de vorbire; să utilizeze cunoştinţele de gramatică, ortografie şi punctuaţie în compuneri şi în exprimarea orală. să alcătuiască compuneri respectând cele trei părţi: introducere, cuprins, încheiere;

2. 3 Greşeli în scrierea elevilor, cauzele, prevenirea şi corectarea lor 2. 3. 4 Greşeli de ortografie Greşelile de tip ortografic sunt cele mai frecvente. Mulţi elevi din clasele mici fac greşeli de ortografie legate de scrierea cu majusculă, de scrierea diftongilor, triftongilor, vocalelor în hiat, a cuvintelor care conţin grupurile de litere, de scriere folosind cratima, scrierea cu doi”i”, etc. Cauzele care provoacă aceste greşeli de ortografie sunt multiple: - greşeli provenite din nerespectarea regulilor care stabilesc scrierea corectă în concordanţă cu norma ortoepică( regionalisme) : graniţile, boer, etc. ; - greşeli produse din cauza nerespectării regulilor care stabilesc scrierea în concordaţă cu pronunţia literară: supţire, ieste, ieu, iel, etc. ; - greşeli cauzate de întrebuinţarea greşită a cratimei: m-ia(dat), î-mi (venea), a-le( mele), etc. Pentru a forma deprinderi de scriere corectă a acestor opoziţii, se vor efectua exerciţii repetate, dictări, autodictări urmate de o corectare permanentă a greşelilor.

2. 3. 5 Greşeli de punctuaţie Normele de punctuaţie sunt folosite de multe ori, după un cod “personal”. Volumul greşelilor este prea mare în raport cu timpul de studiu acordat în demersul didactic. În acest scop, exigenţa învăţătorului cu privire la însuşirea tehnică a semnelor de punctuaţie de către elevi, trebuie să se îmbine permanent cu corectarea eficientă a greşelilor atât în limbajul scris cât şi în cel oral. Pentru a preveni greşelile de punctuaţie o condiţie esenţială este aceea de a cunoaşte foarte bine semnele de punctuaţie precum şi rolul lor în exprimarea orală şi scrisă. Un rol important în prevenirea acestor greşeli îl are intonaţia. Însuşirea deprinderilor se formează prin metoda exerciţiului.

Capitolul III: „Metode şi procedee de optimizare a însuşirii ortografiei şi punctuaţiei” Tipologia lecţiilor de ortografie şi punctuaţie Ø Ø Ø Lecţia, ca formă de organizare a procesului de învăţământ, este constituită dintr-o succesiune de etape sau secvenţe ce se desfăşoară într-o unitate de timp, în care se asigură o coordonare între activitatea de predare şi cea de învăţare, în vederea realizării finalităţilor procesului de învăţământ. TIPURI DE LECŢII: Tipul lecţiei mixte sau combinate Tipul lecţiei de comunicare Tipul lecţiei de formare a priceperilor şi deprinderilor Tipul lecţiei de recapitulare şi sistematizare Tipul lecţiei de recapitulare şi apreciere

3. 2 Modalităţi folosite în activitatea practică pentru formarea priceperilor şi deprinderilor de scriere corectă prin îmbinarea metodelor clasice cu cele moderne 3. 2. 1 Tipuri de exerciţii Ø Copierea Ø Dictarea şi autodictarea Ø Compunerea gramaticală Ø Exerciţiile structurale Ø Jocurile didactice.

3. 2. 2. Metode şi procedee tradiţionale şi moderne n n n explicaţia; conversaţia; exerciţiul; problematizarea; analiza ortografică; copierea; dictarea şi autodictarea; munca independentă; munca cu manualul; dezvoltarea gândirii critice; munca în echipă (pe grupe).

3. 2. 3 Material didactic folosit în însuşirea scrierii corecte tabelele Ø schemele Ø textele cu temă ortografică Ø fişele cu temă ortografică Ø tablourile Ø mijloacele audio – vizuale Ø

CONCLUZII Pentru cultivarea limbii scrise este necesar a fi învăţate normele ortografice şi de punctuaţie. Exprimarea “greşală de ortografie” ridică anumite probleme de ordin semantic în sensul că între cei doi termini apare o contradicţie de sens. Corecte ar fi formulările “greşală de exprimare scrisă” sau “greşală de exprimare orală”. Orice om are nevoie să ştie să-şi exprime clar gândurile, ţinând seama de normele ortografice şi de punctuaţie stabilite pentru limba maternă, norme care se învaţă începând din primii ani de şcoală şi care se consolidează pe parcurs. Exprimarea corectă, orală şi scrisă, reprezintă un obiectiv de seamă al procesului de învăţământ din ciclul primar. În acelaşi timp, ea constituie unul din instrumentele de bază ale muncii intelectuale , fără de care nu poate fi concepută evoluţia elevilor cu rezultatele corespunzătoare. Mulţumirea învăţătorului este deplină numai atunci când după cele patru clase de instruire şi educare poate preda ciclului următor o clasă în care elevii, pe lângă cunoştinţele acumulate în diferite domenii, vor avea un scris caligrafic, cu cât mai puţine greşeli de ortografie şi punctuaţie.

ANEXELE n Panuri de lecţie n Fişe de lucru individuale şi colective n Jocuri didactice n Fişe cu tipurile de ortograme BIBLIOGRAFIE

n. VA MULTUMESC !