MICROECONOMIE VI COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI 1 Bunurile economice si

MICROECONOMIE VI. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI 1. Bunurile economice si tipologia lor

1. BUNURILE ECONOMICE SI TIPOLOGIA LOR Teoria comportamentului consumatorului: procesul prin care consumatorul urmăreşte să obţină maximum de avantaj ţinând seama de preferinţele, nevoile sale, resursele de care dispune şi condiţiile pieţei. BUN = Orice element al realităţii, independent de om, individualizabil şi măsurabil, apt să satisfacă o nevoie umană de consum personal sau de consum productiv se numeşte bun. � � � Bunuri = acei satisfactori şi acei prodfactori care se disting printr-o dublă determinare: Determinarea existenţială - elementele respective se pretează la măsurări fizice prin care se evaluează proprietăţile statice şi dinamice ale bunurilor. Determinarea economică a bunurilor se regăseşte ca factor al măsurării, în aprecierea conformanţei acestora cu nevoile umane. Bunurile economice constau din acele elemente rare din natură sau create de om, identificabile şi măsurabile, bunuri care intră într-o relaţie determinată cu nevoile umane.

CLASIFICARE BUNURI: Criteriul analizei economice Bunuri libere Bunuri economice Criteriul destinatiei Satisfactori Prodfactori Satisfactori: bunuri de consum capabile sa satisfaca nemijlocit nevoile umane. Prodfactori: acele bunuri economice folosite pentru producerea altor bunuri. Criteriul formei Bunuri corporale Bunuri incorporale Informatii Legaturile existente Bunuri substituibile Bunuri complementare Bunuri principale Bunuri secundare

Criteriul relatiilor dintre consumatori Bunuri publice Bunuri private Nonexcluziune, nonrivalitate Excluziune, rivalitate Raport nevoi umane – bunuri, servicii Bunuri marfare Bunuri nonmarfare � Marfa este acel bun economic exprimat în formă bănească, destinat satisfacerii nevoilor altor persoane decât producătorii ei, trecerea acestuia de la producător la consumator făcându-se prin actul de vânzare-cumpărare. � Piaţa, schimbul, este elementul care dă bunului caracterul de marfă. Fără actul de vânzare-cumpărare, bunul economic rămâne doar potenţial o marfă.

2. TEORIA UTILITATII ECONOMICE Istoria notiunii de “Utilitate”: 1738, Daniel Bernoulli: oamenii se comportau ca şi cum banii pe care se aşteptau să-i câştige dintr-un pariu valorau mai puţin decât banii pe care erau dispuşi să-i piardă. Jeremy Bentham (1748 -1831) - era de părere că societatea trebuie să fie organizată pe „principiul utilităţii”, utilitate pe care a definit-o drept „proprietatea unui obiect… de a produce plăcerea, binele sau fericirea… ori de a preveni durerea, răul sau nefericirea”. La baza întregii legislaţii ar trebui să stea principiile utilitarismului, care promovează „fericirea absolută a majorităţii”. Economistii neoclasici – William Stanley Jevons (1835 -1882) – au folosit conceptul de utilitate pentru a explica comportamentul consumatorilor. Mulţi utilitarişti din secolul al XIX-lea considerau că utilitatea este o realitate fizică, măsurabilă în mod direct, ca masa sau lungimea.

Utilitatea sub aspect tehnic - capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, proprietate care decurge şi se exprimă prin trăsăturile caracteristici şi însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sub aspect economic – utilitatea include raportarea la o nevoie concretă a nonposesorului Accepţiuni ale măsurării utilităţi economice: accepţiunea cardinală - fiecărei doze consumate i se poate ataşa un număr (cardinal) ca măsură a utilităţii (William Stanley Jevons, Leon Walras, Karl Menger). Măsurarea cardinală presupune că un consumator dat să acorde fiecărei cantităţi dintr-un bun sau altul o preţuire mai mare sau mai mică exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate. accepţiunea ordinală - utilitatea nu poate fi măsurată cu precizie, nici nu este important să o măsurăm deoarece ceea ce ne interesează este ordonarea preferinţelor în raport cu nivelul satisfacţiei scontate a se obţine. (V. Pareto şi J. R. Hicks, R. Allen). Măsurarea ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine în raport cu preferinţele consumatorilor.

OPTICI DE ABORDARE A UTILITATII: Conceptia clasica: Clasicii considerau că pentru persoane diferite, bunuri identice au aceeaşi utilitate economică sau vaoare de întrebuinţare, în măsura în care sunt necesare, indiferent de intensitatea nevoilor, de mărimea consumului şi a sacrificiului făcut pentru a le obţine. Utilitatea economică apare ca unitate a proprietăţilor intrinseci ale bunului şi a nevoii şi preţuirii de care se bucură din partea nonposesorului. Conceptia neoclasică: Utilitatea intrinsecă a unui bun capătă sens economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii: • însuşirile bunurilor vin în întâmpinarea unei nevoi a cumpărătorului • cumpărătorul coştientizează şi este convins că, prin însuşirile sale, respectivul bun economic îi aduce o satisfacţie • cumpărătorul este capabil să folosească utilitatea pe care el o apreciază la bunul economic, dispune de abilitatea şi cunoştinţele necesare sau conexiunile tehnico-economice cerute Utilitatea economică sintetizează inportanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă la un moment dat şi în condiţii determinate unei unităţi consumate dintro mulţime de bunuri identice.

3. FORMELE UTILITATII ECONOMICE. LEGEA UTILITATII MARGINALE � � � Prin utilitate se înţelege satisfacţia resimţită în urma consumării unei anumite canităţi dintr-un bun sau mai multe bunuri. Utilitatea totală rezultă din satisfacţia obţinută prin consumarea tuturor unităţilor dintr-un bun, care se poate cumpăra la un moment dat cu ajutorul bugetului de care dispune un individ. Funcţia utilităţii totale este crescătoare şi creşte odată cu creşterea cantităţii de bunuri consumate: Funcţia utilităţii totale: Ut = f(xi), unde 1≤ i ≤ n Funcţia utilităţii totale are următoarele caracteristici: � se determină pe o perioadă de timp unică; � este continuă şi derivabilă.

UTILITATEA MARGINALA Reprezintă sporul se utilitate care rezultă prin consumarea ultimei unităţi dintr-un anumit bun. „marginal” = „suplimentar” Legea utilităţii marginale: utilitatea marginală scade pe măsură ce o persoană consumă o cantitate tot mai mare dintr-un produs. Utilitatea marginală reprezintă variaţia utilităţii totale care rezultă prin creşterea cu o unitate a cantităţii consumate dintr-un bun, celelalte bunuri fiind consumate în cantităţi determinate

� � � Linia bugetului reprezintă toate programele de consum posibil de realizat la preţurile date şi în condiţiile cheltuirii întregului venit disponibil. Un consumator îşi asigură echilibrul atunci când, ţinând seama de venitul disponibil şi de preţurile unitare ale bunurilor economice obţine de pe urma achiziţiilor efectuate cea mai mare utilitate posibilă. Echilibrul consumatorului este dinamic. Modificarea programelor de echilibru în funcţie de modificarea venitului şi de natura bunurilor ce alcătuiesc programele de consum se reflectă printr-o curbă numită Curba Engel. � Aceasta desemnează ansamblul achiziţiilor ce maximizează satisfacţia consumatorului când se modifică venitul, preţurile rămânând constante. Modificarea preţului unui bun în condiţiile în care venitul disponibil este constant determină un comportament cunoscut sub denumirea de efect de substituţie şi efect de venit. � Efectul de substituţie constă în aceea că bunul al cărui preţ scade substituie achiziţionarea şi consumul altor bunuri ale căror preţuri nu s-au modificat dar care devin relativ scumpe. Efectul de venit reflectă impactul modificării preţului unui bun asupra venitului real şi comportamentului consumatorului. Efectul de substituţie se combină cu cel de venit, determinând principalele caracteristici ale diferitelor mărfuri. � �

4. PREFERINŢELE ŞI ALEGEREA CONSUMATORULUI. ECHILIBRUL CONSUMATORULUI � � Prin program de consum înţelegem cantităţile determinante din bunurile diferite x, y, z, …, w care îi asigură consumatorului o anumită satisfacţie, utilitate agregată. Două sau mai multe programe de consum sunt echivalente dacă îi asigură consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie prin combinaţiile respective, asigurându-se aceeaşi utilitate agregată (Ua) Dacă Ua(P 1)= Ua(P 2)=… =Ua(Pn), înseamnă că programele P 1, P 2, . . . , Pn, sunt echivalente. Cantitate dintr-un bun economic la care consumatorul e dispus să renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare din altul, păstrându-şi acelaşi nivel de satisfacţie se numeşte rată marginală de substituire (RMS). Pentru a se menţine aceeaşi utilitate agregată trebuie ca utilitatea adiţională pe care o realizează pe baza suplimentării consumului din bunul x( ) să fie egală cu utilitatea la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y( ).

MICROECONOMIE VII. PRODUCTIA SI COSTUL IN FIRMA 1. Agentii economici si fluxurile activitatii economice

Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane fizice şi/sau juridice care participă la viaţa economică îndeplinind funcţii asemănătoare. Agenti economici Firmele Administratiile Menajele Strainatatea bunurile materiale şi serviciile care sunt destinate să satisfacă trebuinţele menajelor Firma Fluxuri elemente necesare producţiei de bunuri (munca, capitalul, natura, abilitatea antreprenorială). Menaje

Fluxuri in activitatea unei firme: Fluxurile de intrări se concretizează în cumpărări de factori de producţie de la menaje, venituri provenite de la menaje şi guvern şi sub forma transferurilor de la guverne de genul subvenţiilor de exploatare. Fluxurile de ieşiri se concretizează în vânzările de bunuri şi servicii către menaje şi guvern şi a cheltuielilor către menaje (salarii, rentă, dobândă, dividend) şi guvern (impozite şi taxe). Menajele private (gospodăriile) reprezintă orice persoană sau grup de persoane care trăiesc sub acelaşi acoperiş şi funcţionează ca o unitate economică. Fluxuri in activitatea menajelor: Fluxurile de intrări - fluxul de bunuri materiale şi servicii provenite de la firme şi fluxul de venituri: de la firme, pentru serviciile factorilor de producţie şi de la administraţii pentru serviciile furnizate. Fluxurile de ieşiri se concretizează în fluxuri de resurse – factori de producţie, de la menaje către firme şi administraţie şi nu fluxurile de cheltuieli către firme pentru cumpărarea de bunuri materiale şi servicii, şi către administraţie sub formă de transferuri de genul impozitelor pe venituri, etc.

Administraţiile caracterizează acel agent economic care în esenţă îndeplineşte funcţii de redistribuire a venitului naţional şi prestează servicii celorlalţi agenţi economici. Fluxuri in activitatea administratiilor: Fluxurile de intrări - cuprind cumpărarea de la menaje şi firme de factori de producţie, de bunuri materiale şi servicii şi obţinerea de venituri sub forma impozitelor directe şi indirecte de la firme şi a impozitelor personale de la menaje. Fluxurile de ieşiri - sunt formate din bunurile puse la dispoziţia celorlalţi subiecţi economici, fără un contraserviciu şi din cheltuieli sub forma transferurilor către firme şi menaje şi a cheltuielilor pentru cumpărarea de factori de producţie, bunuri materiale şi servicii de la menaje şi firme. Restul lumii (străinătatea) este expresia unui agent economic ce provine din existenţa unor interdependenţe între diferitele economii naţionale, în cadrul economiei mondiale.

2. TEORIA PRODUCTIEI SI PRODUSELE MARGINALE � � Funcţia de producţie evidenţiază rezultatul maxim ce poate fi obţinut cu un volum de resurse determinat. Ea este definită pentru un anumit nivel de cunoştinţe tehnice şi înzestrare tehnologică. Funcţia de producţie poate îmbrăca practic numeroase forme, câte una pentru fiecare produs sau serviciu. Indicatori importanţi pentru activitatea firmei: Produsul total reprezintă producţia totală realizată de o firmă şi exprimată în unităţi fizice, el creşte pe măsură ce volumul de muncă sporeşte, doar daca nivelul celorlalţi factori de producţie rămâne constant. Produsul marginal reprezintă volumul suplimentar al producţiei rezultatul din creşterea cu o unitate a nivelului unui factor de producţie, nivelul celorlalţi factori de producţie fiind menţinut neschimbat. Produsul mediu reprezintă raportul dintre produsul total şi volumul total al factorilor de producţiei utilizaţi. Legea randamentelor - pe măsură ce volumul unuia din factorii de producţie utilizaţi creşte, produsul suplimentar obţinut este din ce în ce mai mic, cu condiţia ca nivelul celorlalţi factori de producţiei să se menţină neschimbat.

3. PRODUCTIA PE TERMEN SCURT SI PE TERMEN LUNG � � Prin termen scurt se înţelege perioada de timp prin care firmele îşi pot ajusta producţia schimbând factorii variabili (munca şi materialele) dar nu şi pe cei ficşi (capitalul). Prin termen lung vom înţelege o perioadă de timp suficient de mare astfel încât să permită modificarea tuturor factorilor de producţie, inclusiv a capitalului. În analiza producţiei şi a costurilor, distingem două perioade de timp. Un este acea perioadă de timp în care numai anumiţi factori de producţie, cei variabili, pot fi modificaţi (termen scurt). Pe termen scurt, factorii de producţie ficşi (echipamentele şi instalaţiile) nu pot fi modificaţi sau ajustaţi în totalitate. Perioada de timp în care toţi factorii (ficşi sau variabili) pot fi modificaţi, inclusiv munca, materialele şi capitalul poartă denumirea generică de termen lung.

4. ANALIZA ECONOMICA A COSTURILOR Costul de producţie constă din totalitatea cheltuielilor efectuate şi/sau care urmează să fie făcute, toate în exprimare bănească, de către o întreprindere pentru producerea şi desfacerea de bunuri corporale şi incorporale. Costul explicit cheltuieli pentru procurarea factorilor de producţie din afara întreprinderii efectuate pentru fiecare ciclu de producţie Costul implicit cheltuieli inerente producţiei, nu presupun plăţi către terţi, ele făcându-se pe seama resurselor proprii ale unităţii în cauză. Costul producţiei, ca evaluare, însumează atât costul explicit, cât şi pe cel implicit. Costul contabil cuprinde costul explicit şi amortizarea (care face parte din costul implicit).

COSTURI TOTALE = COSTURI FIXE + COSTURI VARIABILE Costurile fixe - cheltuieli cu plata chiriei corespunzătoare spaţiilor cu destinaţie productivă sau administrativă, cu achitarea obligaţiilor contractuale ce decurg din achiziţionarea unor echipamente, etc. Aceste cheltuieli trebuie efectuate chiar dacă firma nu produce nimic, iar mărimea lor nu se modifică odată cu volumul său de activitate. Costurile variabile cheltuieli a căror mărime variază în funcţie de volumul producţiei: cheltuieli cu achiziţionarea materialelor necesare producţiei, salariile muncitorilor care lucrează pe liniile de montaj, etc. Costurile variabile au valoarea zero atunci cînd nu există producţie. Costurile variabile reprezintă partea din costul total care creşte odată cu producţia.

5. INDICATORI DE APRECIERE LA NIVEL MICROECONOMIC A) La nivel de firmă, pe baza datelor din contul de producţie, se calculează o serie de indicatori pentru aprecierea activităţii acesteia, precum : � Producţia brută (PB) = valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse de o firmă şi destinate vânzării către alţi agenţi economici; � Cifra de afaceri (CA) = suma veniturilor încasate de o firmă din vânzarea rezultatelor activitaţii proprii; � Valoarea adăugată brută (VAB) = valoarea producţiei brute de bunuri materiale şi servicii produse de o firmă (PB) din care se scade consumul intermediar (Ci), acesta din urmă reprezentând bunurile materiale şi serviciile prelucrate în procesul de producţie mai puţin consumul de capital fix. VAB= PB – Ci � Valoarea adăugată netă (VAN) - valoarea noucreată, în preţul factorilor de producţie, de o firmă în perioada analizată; VANpf= VABpp – amortizare – impozite indirecte nete � Excedentul brut de exploatare (EBE) dimensionează ceea ce ramâne firmei după ce ce se elimină impozitele indirecte nete; � Excedentul net de exploatare (ENE) exprimă, de fapt, profitul întreprinzătorului: ENE= EBE – amortizare

� � � � � B) Pe baza contului de venituri a unei firme se pot calcula procentual următorii indicatori: Veniturile totale (VT) ale unei firme sunt formate din profitul din producţia curentă, veniturile din patrimoniul firmei şi veniturile din transferuri curente de la alţi agenţi economici. Venitul disponibil (VD) sau economiile nete ale firmei (E) exprimă diferenţa dintre veniturile totale firmei şi profitul distribuit, impozitele directe pe venituri şi transferurile catre alţi agenţi economici. C) Pe baza contului de modificare a patrimoniului unei firme se pot calcula următorii indicatorii: Economia brută (EB) exprimă suma amortizării şi a economiilor nete pe care le foloseşte firma ca mijloace de finanţare pentru modificarea patrimoniului propriu. Investiţia netă (IN) sau investiţia pentru dezvoltare este un element predominant al acumulării firmei, care provine din veniturile disponibile acesteia şi care sporeşte potenţialul ei tehnico-productiv. Investiţia pentru înlocuire sau de reproducţie (IR) are ca sursă amortizarea şi se foloseşte pentru a înlocui capitalul fix uzat al firmei, scos din exploatare. Investiţia de capital (IC) exprimă achiziţii de bunuri capitale de către firme plus bunurile capitale din producţia proprie a firmei. Investiţia brută (IB) exprimă suma dintre investiţia netă şi investiţia pentru înlocuire, din amortizare, inclusiv modificarea stocurilor.

D) Indicatori financiari ai firmei: INDICATORI DE LICHIDITATE: � � Rata curentă de lichiditate (RCL) exprimă capacitatea unei firme de a-şi plăti datoriile curente la termenul când ele devin scadente. Rata rapidă de lichiditate (RRL) sau testul acid, exprimă doar cele mai lichide active curente, acelea care pot fi transformate rapid în numerar. INDICATORI DE ACOPERIRE FINANCIARĂ: � Rata de acoperire a dobânzii (RAD) arată ce nivel de caştiguri sunt necesare unei firme pentru a-şi � � � plăti dobânzile la datoriile curente. Rata de solvabilitate (RS) arată în ce măsură o firmă işi finanţează activele din resurse financiare proprii. Gradul de împrumutare al firmei (GIF) arată cât de mult se bazează firma pe fondurile împrumutate. Capacitatea de plată a datoriei pe termen lung (CPD) exprimă măsura în care firma îşi poate achita datoria pe termen lung. INDICATORI DE PROFITABILITATE AI FIRMEI: � � Rata de rentabilitate a vânzărilor (RRF) - măsoară cu cât veniturile firmei depaşesc cheltuielile, adică cât de mare este profitul obţinut la fiecare leu vânzare. Rata rentabilitaţii activelor (RRA) arată cât de mare e profitul obţinut de o firmă în raport cu totalul activelor pe care le deţine INDICATORI DE ACTIVITATE AI FIRMEI: � � Rotaţia activelor (RA) masoară cât de eficient îţi foloseşte o firmă activele. Rotaţia stocurilor (RS) exprimă cât de eficient utilizează firma resursele disponibile

MICROECONOMIE VIII. CONCURENTA SI PRETUL 1. Concurenta

MANIFESTAREA CERERII ŞI OFERTEI SE ÎNTEMEIAZĂ PE LIBERA INIŢIATIVĂ GENERATĂ DE PROPRIETATEA PARTICULARĂ A CĂREI FORMĂ ACTIVĂ ESTE CONCURENŢA ÎNSĂŞI, CA TRĂSĂTURĂ ESENŢIALĂ A ECONOMIEI DE PIAŢĂ, ECONOMIE AL CĂREI “MECANISM” ESTE CONCURENŢIAL. Concurenţa reprezintă confruntarea, rivalitate economică între industriaşi, bancheri, prestatori de servicii pentru a-şi atrage de partea lor clientela consumatoare prin preţuri mai convenabile, preţuri mai bune, în vederea obţinerii unor profituri cât mai mari şi cât mai sigure. Libera initiativa Libertatea de a alege Bazele concurentei Concurenţa şi mecanismele ei diferă în funcţie de factori concreţi şi de condiţii concrete şi variate, cum ar fi: Øgradul de transparenţă a pieţei; Ønumărul şi talia vânzătorilor şi cumpărătorilor în economia naţională, ramură, zonă şi localitate; Øgradul de diferenţiere a produsului; Øfacilităţile sau limitările marilor producători de a intra într-una sau alta dintre ramuri; Ømobilitatea sau rigiditatea preţurilor; Ønivelul dezvoltării economice; Øconjunctura politică internă şi internaţională; Øcultura economică a populaţiei etc.

Concurenţa perfectă presupune asemenea raporturi de piaţă încât toţi vânzătorii sunt capabili să-şi vândă toată producţia la preţul pieţei fără a-l putea determina pe acesta, iar cumpărătorii pot să cumpere tot ceea ce au nevoie şi cât doresc la acelaşi preţ al pieţei, deasemenea neinfluenţat. Piaţa de monopol un singur consumator şi un singur producător impune condiţiile sale în raport cu partenerii (inclusiv preţul). Monopsonul un singur consumator solicită un anume bun determinând ca toţi producătorii să accepte condiţiile pe care le impune (inclusiv preţul). Ex. : monopsonul de stat, în care statul este singurul achizitor al unor produse strategice. Tipuri de piata concurentiala Monopolul bilateral exprimă situaţia în care un singur producător se întâlneşte şi negociază, se confruntă deci, cu un singur consumator. O asemenea situaţie se poate întâlni pe piaţă numai când un anumit sindicat sau federaţie sindicală negociază cu un singur patron, respectiv cu o uniune patronală. Concurenţa monopolistică consumatorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care-l doresc, iar vânzătorii să-şi impună preţul şi chiar cantitatea prin politica noilor sortimente de produse. Piaţa cu concurenţă imperfectă -agenţii economici, în calitatea lor de vânzători sau cumpărători pot să influenţeze prin acţiuni unilaterale raportul între cerere şi ofertă, precum şi nivelurile şi dinamica preţurilor.

Tipuri de piete si principalele lor caracteristici: 2. PREŢUL: CONCEPT, FUNCŢII, TIPURI, FORMARE Preţul reprezintă raportul între două cantităţi de bunuri economice produse la schimb sau cantitatea dintr-un bun care trebuie să fie dată în schimbul unei unităţi dintr-un alt bun (material sau serviciu, satisfactor sau prodfactor). Preţul este deci suma de bani încasată respectiv plătită pentru transferarea definitivă a atributelor dreptului de proprietate de la o persoană la alta.

Functiile pretului: 1. Funcţia de transmitere a informaţiei privind evoluţia cererilor pieţei: preţurile reprezintă principalul şi cel mai solid mesaj prin care se semnalează producătorilor schimbările ce intervin în preferinţele consumatorilor, iar acestora din urmă li se semnalează modificările în condiţiile de producţie. 2. Funcţia de stimulare a intereselor agenţilor economici producători: Interesele orientează, direcţionează crearea bunurilor necesare (cantitativ şi calitativ), orientează deci activităţile economice spre acele ramuri şi sectoare în care, prin preţ, se încasează profituri relativ mari, pe produs. Preţul apare deci ca fiind acel instrument neutru care îi ordonează şi îi ierarhizează pe producători după costuri şi rentabilitate. 3. Funcţia de recuperare a costurilor şi de recompensare a întreprinzătorilor: de fapt funcţia de distribuire a venitului în funcţie de activităţi. Prin încasarea preţului se poate relua activitatea economică la aceeaşi scară (reproducţia simplă) sau la scară mai mare (reproducţia lărgită). 4. Funcţia de măsurare a puterii de cumpărare a veniturilor nominale: masa bunurilor procurate de populaţie nu depinde doar de suma veniturilor nominale (salariu nominal) ci şi de nivelul preţurilor bunurilor achiziţionate. Veniturile reale (salariul real) se află în raport invers proporţional cu preţurile bunurilor de consum şi cu tarifele serviciilor de consum. 5. Funcţia de redistribuire a veniturilor: Dinamica multiplă a preţurilor, atât ca ritm cât şi ca sens, conduce la redistribuirea veniturilor populaţiei.

Formarea preţului are loc sub influenţa unor factori: ü Grupa factorilor interni - acele procese specifice mecanismului pieţei concurenţiale. Unii factori acţionează dinspre cererea consumatorilor precum: §utilitatea atribuită bunului de către consumator; §capacitatea de plată a populaţiei consumatoare; §nevoile consumatorilor şi structurile cererii etc. Alţi factori vin dinspre ofertă precum: §nivelul costurilor unitare; §abilitatea întreprinzătorului; §structurile ofertei; §preţul bunurilor pe alte pieţe etc. ü Factori exogeni (externi) exogeni pieţei, dar subordonaţi acesteia se reduc la: §intervenţia indirectă guvernamentală atât la ofertă cât şi la cerere în sensul atât al stimulării cât şi al reducerii lor; §măsurile specifice adoptate de stat pentru menţinerea unor echilibre social-economice care se reflectă în nivelul şi dinamica preţului; §comportamentul unor mari organizaţii economice cu tentă monopolistă. Preturi: - libere - acelea care se formează în condiţiile concurenţei deschise; -administrate - acele preţuri (modele teoretice) care se formează şi se modifică mai ales sub influenţa firmelor cu o poziţie cheie şi / sau a statului. -mixte – se formeaza pe baza tuturor factorilor enumeraţi anterior (interni şi externi).