Metode moderne de abordare a textului liric bacovian

Metode moderne de abordare a textului liric bacovian Bacovia dincolo de cuvinte

Cuprins I. II. Mitul personal al lui George Bacovia Cromatica universului bacovian III. Abordarea intertextuală a creaţiei IV. bacoviene Expresionistul Bacovia sau poezia ca un strigăt al V. De-construc ţia hermeneutică a poeziei „Plumb” fiinţei?

Capitolul I Mitul personal al lui George Bacovia

Cuprins I. Argumentul capitolului II. Bacovianismul - expresia unei sensibilităţi nevrotice? 1. Un comportament nevrotic 2. Autismul 3. Claustrofobia 4. Apocalipsul posibil III. Pe urmele lui Bacovia q Casa memorială din Bacău q Casa memorială din Bucureşti

I. Argumentul capitolului q De ce ne atrage Bacovia? q Realizează o corespondenţă între temele creaţiei bacoviene şi aspecte ale realităţii cotidiene! q Stabileşte o corespondenţă între portretul lui Bacovia şi câteva imagini poetice alese!

„Nu am niciun crez poetic, scriu precum vorbesc cu cineva pentru cămi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputînd comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi. . . ” (G. Bacovia). Aşa se vedea la vremea sa poetul Bacovia, cel condamnat să trăiască uitat într-un târg pustiu, glodos, de provincie, cu crâşme murdare şi care ţărăneşti dejugate pe uliţi, cu goarne sunând trist dinspre cazarmă, cu nevrozaţi fără niciun motiv aparent, cu tălăngi, cu „Codrii Bacăului” din împrejurimi. . . cu zăpezi potopitoare ce lasă impresia a te afla la poli, cu veri de cuptor în care alte simbolice cadavre se descompun încet. În general, Bacovia se defineşte ca poet al toamnelor reci, al iernilor care creează impresia de sfârşit de lume, al căldurilor toride, al primăverilor iritante, nevrotice. . . Prin această poezie de atmosferă el devine modern şi după cum observă Nicolae Manolescu, „Şochează ochiul, urechea, imaginaţia, arta. . . ”.

Inadaptabilitatea poetului în societatea în care trăieşte aşa cum mărturiseşte în poemul „Epitaf ” : „ Aici sunt eu Un solitar, Ce-a râs amar Şi-a plâns mereu. Cu-al meu aspect Făcea să mor Căci tuturor Păream suspect. ” Edvard Munch Melancolie Bacovia afirmă într-un poem că este „un suflet plăpând într-o hoardă de barbari ”. Versurile – „ Ele vorbesc/ De un suflet delicat, / În goană de barbar. . . ” Bacovia este un poet existenţial; este prin excelenţă un poet al morţii pe care o „trăieşte” mai intens decât îşi trăieşte viaţa.

Orice îi aminteşte creatorului de moarte. Are o palidă consolare în religie şi alta în ideea de reînviere. Din cimitirul liceului adolescenţei sale, nemiloasa strânsoare a morţii îl ţine ferm aşa încât aceasta s-a transformat într-o obsesie şi a marcat absolut totul: zidul mort, grădina moartă, senzaţia de cadavru peste cadavru, totul este simbolizat în ritualurile morţii - bocetul, convulsiile de moarte, fanfara, marşul funebru, culorile funerare, plumbul greu menit a ţine corpul bine ţintuit în pământ cu o coroană funerară; o cruce într-un autobuz sau pe un zid menţionată fugar. Iisus apare cu flori ca semn al reînvierii, dar în lumea lui Bacovia reînvierea idealurilor pare să nu mai aibă loc.

Lice u Salvador Dali - Persistenţa memoriei „Liceu – cimitir Al tinereţii mele Pedanţi profesori Şi examene grele. . . Şi azi mă-nfiori Liceu - cimitir Al tinereţii mele! Liceu - cimitir Cu lungi coridoare Azi nu mai sunt eu Şi mintea mă doare. . . Nimic nu mai vreu Liceu - cimitir Liceu – cimitir Al tinereţii mele – În lume m-ai dat În vâltorile grele, Atât de blazat. . . Liceu - cimitir Al tinereţii mele!”

Lumea lui Bacovia este o lume a apusului, luminată doar de zăpadă. O lume în care noaptea e întotdeauna gata să coboare. O lume unde corbii cu aripi negre şi albe zboară printre copacii albi şi negri, unde nebunul râde în parc şi sângele din abator pătează zăpada, la fel cum se întâmplă cu frunzele şi batista fetei bolnave de tuberculoză. Nu există refugiu nici măcar în dragoste. Cuptor „ Sunt câţiva morţi în oraş, iubito, Chiar pentru asta am venit să-ţi spun Pe catafalc, de căldura-n oraş, Încet, cadavrele se descompun. Cei vii se mişcă şi ei descompuşi, Cu lutul de căldură asudat; E miros de cadavre, iubito, Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat. Toarnă pe covoare parfume tari, Adu roze pe tine să le pun; Sunt câţiva morţi în oraş, iubito, Şi-ncet cadavrele se descompun. . . ” Vladimir Kush - Sunrise by the Ocean

Fanfara „Ce tristă operă cântă Fanfara militară Târziu, în noapte, la gradină. . . Şi tot oraşul întrista, Fanfara militară. Plângeam, şi rătăceam pe stradă În noaptea vastă şi senină; Şi-atât de goală era strada. De-amanţi grădina era plină. Oraşul luminat electric Dădea fiori de nebunie. Era o noapte de septembrie, Atât de rece şi pustie! Şi tot oraşul întrista Fanfara militară. . . Târziu, în noapte, la grădină, Ce tristă operă cânta Fanfara militară. ” Edvard Munch Cenuşă

Tablou de iarnă „ Ninge grozav pe câmp la E albul aprins de sângele-nchegat, abator Şi corbii se plimbă prin sânge. . . şi Şi sânge cald se scurge pe canal; sug; Plină-i zăpada de sânge animal - Dar ceasu-i târziu. . . în zări corbii Şi ninge mereu pe-un trist fug Ninge mereu în zarea-nnoptată patinoar. . . Pe câmp, la abator, Şi-acum când geamuri triste se s-a înnoptat. aprind Spre abator vin lupi licărind. - Iubito, sunt eu la uşa Pieter Bruegel – La îngheţată. . . ” vânătoare

Odată cu trecerea timpului, simbolurile sunt reduse la cuvinte sau sunete separate - monosilabice şi bisilabice. Această tehnică dă impresia că poetul şia epuizat toate ideile. Nu-şi aminteşte întotdeauna ce a intenţionat să scrie şi totuşi nu renunţă. Micşorează numărul versurilor şi al imaginilor şi renunţă la rimă exceptând versurile finale, ironia fiind în continuare prezentă. Bacovia a fost susţinut de soţia sa, care, deseori, prezenta opera lui editorilor. Poetul acceptă laudele, dar consideră că ele au venit prea târziu. Totul a venit prea târziu pentru cei cu care se identifică. . . cei inferiori, cei bolnavi şi muribunzi.

Monosilab de toamnă „ Toamna sună-n geam frunze de metal, Vânt. În tăcerea grea, gând şi animal Frânt. În odaie, trist sună lemnul mut: Poc. Umbre împrejur într-un gol, tăcut, Loc. În van peste foi, singur, un condei Frec. Lampa plânge. . . anii tăi, anii mei Trec. Să mă las pe pat, ochii să-i închid, Pot. În curând, încet va cădea în vid Tot. O, va fi cândva altfel natural, Bis. Toamna sună-n geam frunze de metal, Paul Cezanne - Castelul negru

q Cum percepe Bacovia viaţa? Argumentaţi-vă opinia cu exemple din poeziile sale! Raportată la ceea ce înseamnă viaţa, în general, cea a lui Bacovia pare o existenţă imposibilă; raportată la operă, însă, ea nu apare neaparat verosimilă, ci ca unica posibilă. La el totul viza interiorul. Bacovia a fost captivul propriei conştiinţe de care nimic nu l-a putut salva. Inapt de compromisuri, incapabil de a se integra unor forme pe care, în fond, le detesta, neacceptând nicio laşitate în confruntarea cu „abisul sufletesc”, suportând clipă de clipă ciocnirile violente cu realităţile patetice care irumpeau din straturile cele mai profunde ale eului, lăsându-se traversat de spaime şi nelinişti, de revelaţiile amare ale unei substanţialităţi tragice care îl paralizau, Bacovia a devenit treptat o mască a perplexităţii, care părea a ieşi din contingent: „Şi stam împietrit”, „Şi de veacuri cetatea părea blestemată”. În conluzie, în creaţia bacoviană, atât de actuală, putem identifica printre rânduri şi o serie de elemente care exprimă speranţa.

„Te-aştept ca şi-n trecut, Cu plânsul meu pe coarde, La ora tăinuită, Şi care, poate-odată, Prin lume ţi-a plăcut. ” „Străin ca-ntotdeauna, Cu plânsul meu pe coarde, Te-aştept ca şi-n trecut. ” Pieter Bruegel Triumful morţii „Şi dacă-am să cad pe covoare În tristul, tăcutul salon, Tu cântă-nainte, iubito, Încet, monoton. ” „Gălăgioase glasuri mi-au zis Despre-o viaţă oricât de amară. . . Şi soarele, sus, un cer a deschis,

II. Bacovianismul - expresia unei sensibilităţi nevrotice - 1. Comportament nevrotic Datorită firii introvertite, comportamentul nevrotic al lui Bacovia s-a manifestat de la o vârstă fragedă, asemeni mamei sale. Orele de clasă, tezele, examenele orale erau receptate ca o permanentă tortură fizică şi agresiune sufletească („Liceu cimitir al tinereţii mele”). La acestea se adaugă un stagiu universitar prelungit peste măsură, până la vârsta de treizeci de ani, cu aceleaşi spaime trăite în timpul 2. Autismul examenelor. „Tot mai tăcut şi singur/ În lumea pustie. . . / Şi tot mai mult m -apasă/ O grea mizantropie. / Din tot ce scriu, iubito/ Reiese-atât de bine/ Aceeaşi nepăsare/ De oameni, şi de tine. ” („ Ego”) În asemenea momente, locutorul trăieşte convingerea detaşării de lume: „Cât de străin sunt în ţara mea. ”(„Dies irae”) şi a însingurării depline în mijlocul contemporanilor, exprimată într-o poezie al cărei titlu sugerează, paradoxal, ataşarea: „Mai bine singuratec şi uitat, / Pierdut să te

3. Claustrofobia Tema patologică de spaţii închise răzbate din multe texte, cu diverse grade de intensitate. De exemplu, în poezia „Belşug” surprinde spaima trăită în vreme ce locutorul se îndrepta crispat spre vremelnicul său loc de muncă: „Mă duc tot acolo în marea clădire, / E ora de la care rămân închis – O emoţie, o amorţire…/ E toamnă… Mi-au dat de scris. ” În poezia lui Bacovia, locuinţa se transformă, în poemul „Singur”, într-un coşmar perpetuu: „Odaia mea mă înspăimântă”. Teroarea cauzată de aceasta îl determină să părăsească adesea locuinţa. Indiferent de anotimp, cutreiera străzile oraşului, hoinărind: „Plângeam şi rătăceam pe stradă/ În noaptea vastă şi senină” („Fanfară”). Imagini similare se găsesc în diverse poezii: „Trec singur pe poduri de fier solitar” („Plumb de iarnă”).

4. Apocalipsul posibil Ceea ce diferenţiază lirica lui Bacovia de poezia simbolistă consacrată este o maiestuoasă viziune apocaliptică. Vocea poetului sesizează constant în realitatea înconjurătoare semnele distinct-simbolice ale unei apropiate distrugeri implacabile. (În multe poeme din volumul „Plumb”, Bacovia creează o viziune terifiantă de planetă moartă. ) În lirica bacoviană, pictura concurează cu muzica, deşi, statistic, elementul muzical îl domină pe cel cromatic, care, de asemenea, produce ecouri muzicale şi efecte de incantaţie: „Copacii albi, copacii negri / Stau goi în parcul solitar. ” Poezia sa se organizează în jurul unui laitmotiv, după modelul muzical.

III. Pe urmele lui Bacovia „Nu ştiu dacă/ Sunt înţelese/ Aceste stanţe…/ Dar mie-mi fac plăcere. /Ele vorbesc/ De un suflet delicat/ În geană de barbar. /Şi când toate/ Vor amuţi/ Poate/ Numai atunci/ Vor fi trăite, / Decât niciodată, / Dar sunt înţelese/ Aceste stanţe…/ Ele trăiesc/ Un suflet delicat, / În geană de barbar. ” Aceasta este confesiunea lirică pe care poetul o realiza în poezia „Stanţă medie”, o creaţie inedită, publicată postum în 1961, în revista „Viaţa românească”. Simplitatea şi profunzimea versurilor raportate la valoarea deosebită a operei celui mare simbolist român dovedesc faptul că opera poetului a rămas până astăzi un subiect dificil şi totuşi fascinant. Poeziile sale sunt posibile răspunsuri la întrebările pe care creatorul a început să şi le pună în anii de liceu, când a realizat primele poezii. George Bacovia a avut o viaţă simplă, monotonă, nespectaculoasă şi a creat o operă egală cu sine însuşi. Locul în care s-a născut şi a copilărit, şi-a pus

În paginile de jurnal, cuprinse în volumul „Bacovia. Poezie sau destin”, editat de Agatha Grigorescu Bacovia, în luna ianuarie a anului 1906, poetul scria: „Ce am devenit? Ce am fost ieri? Ce voi fi mâine? Viaţa e un permanent avatar… ne căutăm şi nu ne regăsim. Iată-ne şi în dreptul hanului… cel din poezia „Rar”. Când plouă e trist pe aici, tristeţea urcă de pretutindeni şi nu poţi să nu te simţi singur? […] Mă prindeau nostalgiile adolescenţei şi nu aveam ce să contemplu decât aceste singurătăţi ce mă oboseau uneori până la nevroză. Nu puteam în versuri, să revărs ceea ce nu mai încape în suflet. Nimeni nu ştia ce încercam; nici cum mă frământam să mă ridic spre poezie? ”

q Casa memorială de la Bacău Casa în care s-a născut se află într-o mahala, mărginită de prăvălii şi hanuri, pe unde circulă cerşetori şi oameni fără căpătâi. Casa din Bacău a devenit muzeu memorial în anul 1971. În „odaia care mă înspăimântă/Odaia plină de mistere” atrage atenţia masa de lucru a poetului, martoră atâtor versuri, atâtor idei zbuciumate, atâtor vise… În mijloc se afla pianul care l-a inspirat pentru versurile: „Hai să valsăm, iubito, prin salon/ După al toamnei bocet mortuar”. Vioara poetului, care-l atrăgea în aceeaşi măsură atât în clipele de linişte cât şi în cele de zbucium, îl aşteaptă, parcă, şi astăzi să-i mângâie strunele…

Bacău „La culoare cenuşiul ofrecventă. e Existând natură, în s-a strecurat necalculat şi în versurile mele. De asemeni, violetul. Cine a privit larga vale a Bistriţei de la Bacău, e imposibil să nu-l fi întrezărit. În cele mai multe poezii am plecat de la elemente concrete şi de la date autobiografice. Persistenţa într-o culoare am deprins-o de la decadenţii francezi. De altfel, una din obsesiile mele a alcătuit-o simbolismul decadent. Prin 1898 -1903 m-au preocupat adânc Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Rollinat, Jean Moréas”.

q Casa memorială din Bucureşti Construită în 1933 de Agatha Grigorescu, are fixată pe un perete, o placă memorială pe care se poate citi: „În această casă a trăit şi a creat, între anii 1933 -1957, poetul George Bacovia. ” „ Stau lângă mâna ce mi-a dezmierdat În ani de vis obrazu-nrourat… Cât mă-nfioară alba mână rece, Prin care mută seva vieţii trece…”

Capitolul II Cromatic Universului a Bacovian Vladimir Kush Scoică

I. Cuprin Culori abordate: s Alb q. Negru q. Roşu q. Violet q. Galben q. Gri q. Verde, Albastru, Roz II. Dosar critic q

„Culoarea devine nu numai persistentă şi obsesivă, dar de o mare materialitate, ca la expresionişti. Orice reprezentare e distrusă, desfigurată ca o faţă de pe care s-a scurs fardul. Violetul, negrul, albul, rozul invadează lucrurile ca nişte prezenţe fizice, erodează peisajele sau le pătează[…] şi aceste vopsele sunt câteodată halucinante prin intensitate. ” (N. Manolescu) Edvard Munch – Dansul vieţii

Argument ü Cromatica în opera lui Bacovia nu are statut de figurant, ci de protagonist. Albul, negrul, violetul ori galbenul împart mai toată poezia autorului. ü În cromatica lui Bacovia nu există nuanţe; culorile sale sunt concentrate, ele devin strigăte ale sufletului, ale trăirii. Cromatica bacoviană Alb Roşu Violet Negru Galben Roz, Verde, Albastru

I. Culori abordate: Negru Alb Gri Verde, Albastru, Roz Violet Galben Roşu

II. Dosar Critic «Ceea ce izbeşte din punct de vedere coloristic la Bacovia e acea insistenţă „vampirică” asupra unei singure culori, stoarsă din toţi fiorii săi. Monocromia îşi aduce contribuţia la atmosfera unui spaţiu psihic tensionat. O artă în care valoarea optică e pe deplin coincidentă cu aluzia psihologică: calităţile materialului plastic strălucesc cu întunecată splendoare, în pofida unei tensiuni aneantizate. Ne aflăm încă în faza „pozitivă” a lui Bacovia în care dezechilibrul său era expresiv compensat. O variaţiune pe tema negrului de o terifiantă frenezie („Negru”) sau una pe tema roşului, de un abil patetism („Amurg”) stabilesc exact acest gest al fixării unei obsesii. Nu în altă situaţie se prezintă tratarea în bicolor antagonic („Decor”), ori în sinistrul tricolor (alb, negru, roşu – o asociere algid patetică) („Tablou de iarnă”). O altă etapă a cromaticii bacoviene o realizează surprinderea procesului însuşi de descompunere. Degradarea, evanescenţa, transgresarea dureroasă a obiectelor sunt sugerate cu o fineţe materială în care e topită sensibilitatea. Corbii se subţiază, transformându-se într-un fluid ce se pierde în argintul celest („Amurg”). Oglinda încadrată în argint, prinde reflexul de hidrargir al toamnei („Poema în oglindă”). Ninsoarea se asociază cu jocul imaginii pe un ecran cinematograf („Plumb de iarnă”). Între paloarea epidermei şi substanţele liliale din preajmă se instituie o tainică relaţie („Contrast”). Sufletul poetului se desfoliază într-o somptuoasă armonie de tonuri livide.

Cea mai grăitoare dintre culorile lui Bacovia e, neîndoielnic, violetul. Combustiunile simţurilor, recile aşteptări zadarnice, întreaga suferinţă îndelungată a erosului absent irump în valul ambiguu al violetului, îmbinare de albastru frigis şi pur şi de roşu vital şi funebru. Preluat de la Macedonski şi Loforgue, motivul capătă pentru poetul Plumbului o vibraţie misterioasă, unică. La niciun poet român n-a repurtat vreodată, o culoare, biruinţa pe care o înscrie violetul bacovian. Viziunea e a unei dictaturi cromatice („Amurg violet”). Senzualitatea, numai tangentă la versurile de mai sus, se dezlanţuie pe un portativ astral, cu candori sfâşietoare, în aerul unui violet matinal, nedesprins încă din aburul nopţii („Matinala”). Substanţă a crepusculului („Oh, amoruri”) culoarea dobândeşte o existenţă neatârnată, pură, undă a eterului pulsând într-un peisaj glacial („Plumb de iarnă”) pentru a se deschide înspre sensul declinului literar, al „uitării” care troieneşte ca într-un cimitir de ceţuri violete („Amurg”) pentru a se insinua în decorul de frăgezimi însorite („Nervi de primavară”). Ori printr-o derivare morală, pentru a-şi stigmatiza propria natură „decadentă”(„Poema în oglindă”). Subtilizat, îmblânzit, violetul trece în rozul echivoc, lăcrimare a focului domestic („Singur”) , cinism al unei fiziologii filozofante („Să ne iubim”). Ori asociat cu ipostaza sa zdrenţuită, privelişte a înfrângerii finale, a insensibilului printr-însa dobândit. („Sfârşit de toamnă”) »

În realizarea dosarului critic s-au consultat următoarele studii: § Mihail Petroveanu – „George Bacovia”, Editura pentru literatură, 1969. § Gheorghe Grigurcu – „Bacovia - un antisentimental”, Editura Albatros, 1974 § Ion Bălu, Marin Iancu – „Simbolismul românesc”, Editura Eve Press, 1998

Capitolul III Charles Baudelaire Abordarea intertextuală a creaţiei bacoviene George Bacovia

I. Argumentul capitolului Acest capitol îşi propune o sintetizare a bacovianismului din perspectiva impunerii unui stil inedit, de profundă poeticitate, un stil, care aminteşte de opera lui Nichita Stănescu, a lui Flaubert şi de cea a poetului simbolist Charles Baudelaire. Bacovia devine un simbol cultural, un univers aparte, care iluminează, susţine şi poate modifica atât realitatea cât şi literatura. În planul intertextualităţii, scriitorul româneşte un borgesian, iar cel argentinian – un bacovian, care afirmă: „Un mare scriitor îşi creează precursori; îi creează şi într-un anumit fel îi justifică” (Borges, Jorge Luis. Opere. – Bucureşti: Editura Univers, 2002, p. 8. ) Am pornit în realizarea acestui demers de la o definiţie a intertextualităţii conform afirmaţiei lui Roland Barthes în „Analyse textuelle d’un conte d’Edgar Poe”, care susţine că aceasta nu este „o structură internă, inclusă, contabilizată”, ci deschiderea operei spre alte texte, alte coduri, alte semne.

Cercetătoarea Cristina Hăulică susţine, în „Textul ca intertextualitate”, că niciun text nu poate fi independent, rupt de istoria societăţii: „El reprezintă, în mod inevitabil, o permutare de texte, o intertextualitate”. De la început, poetul a fost primit de critică şi de public ca un reprezentant al simbolismului. El s-a format, prin lecturi şi sporadice legături de cenaclu, în mediul simbolist al epocii. Acest lucru poate fi evidenţiat: 1. Din punct de vedere tematic, tematic prin apariţia: § motivelor şi a elementelor specifice decorului simbolist: amurgul, toamna, solitudinea, ploaia, parcul, oraşul pustiu); § sensibilităţii nevrotice: delir, nervi, a muzicii - fanfare; § decorului macabru, dezolant, al poeziei decadente, în care apar cadavre, bolnavi, nebuni, moartea, agonia, cavoul.

2. Din punct de vedere stilistic: stilistic § § § 3. prin folosirea sinesteziei; prin apariţia unor simboluri obsedante: plumbul, corbii, ploaia, sicriul, amurgul; prin acuitatea senzorială, în descrierea unor imagini care reprezintă, de fapt, o stare interioară; Din punct de vedere intertextual: prin corespondenţa cu alţi poeţi: „Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă Ori ca Verlaine topit de băutură – Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă. ” („Sonet”)

Armonie în amurg de C. P. Baudelaire Amurg de G. Bacovia „Ca lacrimi mari de sânge Curg frunze de pe ramuri, Şi-nsâgerat, amurgul Pătrunde-ncet prin geamuri. Pe dealurile-albastre, De sânge urcă luna, De sânge pare lacul, Mai roş ca-ntotdeauna. La geam tuşeşte-o fată În bolnavul amurg; Şi s-a făcut batista Ca frunzele ce curg. ” „E vremea când pe lujer, în seara ce se stinge, Vibreaz-asemeni unei cadelniţi orice floare; Acum parfum şi sunet de-a valma-ncep să zboare, Vals trist şi moleşeala ce farmecă şinfrânge! Vibreaz-asemeni unei cadelniţi orice floare; Vioara ca un suflet pe care-l chinui plânge; Vals trist şi moleşeala ce farmecă şinfrânge! Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare. Vioara ca un suflet pe care-l chinui plânge; Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare! Frumos şi grav e cerul ca bolta din altare; Şi soarele în zare s-a înecat în sânge. . . Un suflet blând pe care nimicnicia-l doare Vestigii luminoase din vremi trecute strânge! Şi soarele în zare s-a înecat în sânge. . . În mine amintirea-ţi e-o lacră de odoare!”

Asemănări între cele două atmosfera crepusculară, încărcată de un sentiment de poezii Titlul solitudine, cuvântul „amurg” reprezentând o stare de incertitudine. Tema - peisajul lugubru din amurg, încărcat de o stare morbidă. La nivel morfologic : prezenţa verbelor dinamice exprimă o mişcare lentă, monotonă. La nivel stilistic aceleaşi tipuri de figuri centrale: epitetul şi personificarea, imagini vizuale, auditive. Prozodia - se remarcă structura armonioasă, catrene cu măsură fixă (7 silabe – „Amurg” şi 14 silabe – „Armonie în amurg”) , un ritm interior, monoton cu sonoritate lugubră.

Deosebiri între cele două q Simţul naturii : § § q poezii la Bacovia simţul naturii şi speranţa nu s-au atrofiat, ci emană o anume atracţie ambivalentă. la Baudelaire, natura este echivalentă cu vegetativul, există un oraş al visului din care tot vegetalul este expulzat, fără oameni, fără timp, fără loc, fără sunet, singurul element în mişcare fiind apa. Aspectul oraşului : § § § în creaţia lui Bacovia, oraşul este un infern stagnant care se scufundă lent într-o mizerie socială şi morală, în care individul se simte captiv ca o parte anonimă a materiei. oraşul nu are nimic dedalic, străzile lui nu sunt coridoare încurcate spre nicăieri; Acesta este la fel de izolat ca poetul francez în raport cu restul universului şi cu umilinţa sa sufocantă. Poetul are viziunea unui oraş sinistru, ca un lăcaş al figurilor de ceară. Baudelaire era fascinat de magia oraşului: imaginea unei lumi mărginite de ziduri de sticlă, piatră şi fier, stăpânit de ideea că viitorul acestuia va închide umanitatea ca într-un labirint.

Cubul 1. Descrie în cinci rânduri atmosfera bacoviană. 2. Analizează temele şi motivele specifice creaţiei bacoviene. 3. Asociază atmosfera bacoviană cu cea din poezia lui Baudelaire. 4. Compară o creaţie bacoviană cu una baudelairiană. 5. Aplică informaţiile cunoscute despre simbolism în interpretarea celor două poezii alese. 6. Argumentează apartenenţa poeziei bacoviene la curentul numit simbolism, având în vedere referinţele intertextuale.

3. ASOCIAZĂ 5. A P L I C Ă 4. COMPARĂ 2. ANALIZEAZĂ 1. DESCRIE 6. A R G U M E N T E A Z Ă

Bacovia Diagrama Venn - Simţul naturii: simţul naturii şi nădejdea nu s-au atrofiat, ci emană o anume atracţie, fiind ambivalentă. - Aspectul oraşului: • un infern stagnant care se scufundă lent într-o mizerie socială şi morală, în care omul este aruncat, fiind o parte anonimă a materiei. • străzile lui nu sunt coridoare încurcate spre nicăieri; este la fel de izolat ca poetul francez în raport cu restul universului şi umilinţa sa sufocantă. Are viziunea unui oraş sinistru, ca un lăcaş al figurilor de ceară. - Titlul : - atmosferă crepusculară - Tema: peisaj lugubru - din amurg - Prozodia: catrene cu măsură fixă; - Figuri de stil centrale: epitetul şi personificarea; - Prezenţa verbelor dinamice Baudelair e - Simţul naturii: natura este echivalentă cu vegetativul, există un oraş al visului din care tot vegetalul este expulzat, fără oameni, fără timp, fără loc, fără sunet, singurul element în mişcare fiind apa; - Aspectul oraşului: Baudelaire era fascinat de magia lui: imaginea unei lumi mărginite de ziduri de sticlă, piatră şi fier, stăpânit de ideea că oraşul viitorului va închide umanitatea ca într-un labirint.

Cea mai evidentă divergenţă în interpretarea poeziei lui Bacovia a reprezentat-o înţelegerea ei ca expresie a sincerităţii sau ca artificiu. „Poezia lui Bacovia este, deci, expresia unei nevroze. Prin concordanţa peisagiului interior cu cel exterior, impresionează în ansamblu; nu reţine totuşi prin amănunt. . Poezia se reduce, astfel, nu numai la un nihilism intelectual, ci şi la unul estetic: emoţiunea ei rudimentară nu are nicio legătură cu arta privită ca artificiu. ” (E Lovinescu) „Poezia lui George Bacovia a fost socotită, în chip curios, ca lipsită de orice artificiu poetic, ca o poezie simplă, fără meşteşug (E. Lovinescu, A. Maniu). Şi tocmai artificiul te izbeşte şi formează în definitiv valoarea. ” (G. Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Editura Minerva, 1982). „Primul lucru care ne izbeşte, de altfel, la G. Bacovia este tocmai spiritul Dezbatere - Plan-

Capitolul IV Expresionistul Bacovia sau poezia ca un strigăt al fiinţei?

Cuprins 1. Argument 2. Expresionismul în artele plastice şi în literatură 3. Introducere în pictura lui Munch 4. Paralelă între poezia „Plumb” şi pictura „Ţipătul”

I. Argument Canonul literar i-a ataşat lui George Bacovia epitetul „simbolist”, fixându-l într-un clasor poetic şi refuzând, se pare, posterităţii, orice rectificare. Fără îndoială, creaţia bacoviană are toate trăsăturile curentului simbolist, utilizează tehnicile, temele şi motivele specifice acestuia, transmiţând un sentiment de plictis, de solitudine şi de moarte. Însă, aşa cum remarcă şi Laurenţiu Ulici, Bacovia depăşeşte simbolismul, anunţând prin creaţia sa expresionismul. Criticul insistă asupra atitudinii expresioniste a poetului susţinând că persistenţa într-o culoare, linia melodică şi repetarea unor sintagme nu sunt purtătoarele unei estetici simboliste, ci reflex al unui expresionism involuntar. În capitolul următor, ne propunem să argumentăm această perspectivă, prin realizarea unei paralele între poezia „Plumb” şi o pictură celebră a artistului expresionist Edvard Munch, „Ţipătul”.

II. Expresionismul în artele plastice şi în literatură Expresionismul este reacţia firească a unui grup de pictori germani la academism şi convenţii estetice rigide, dar şi la autoritarismul celui de-al doilea Reich. Revolta artiştilor a proclamat libertatea creatoare absolută şi primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă spectaculoasă din punct de vedere cromatic şi o estetică revoluţionară. Când se discută despre literatură, expresionismul este adesea considerat o revoltă împotriva realismului sau naturalismului, o căutare a unei realităţi psihologice sau spirituale şi nu o înregistrare a unor evenimente exterioare surprinse în secvenţa lor logică.

III. Introducere în pictura lui Munch Edvard Munch nu este doar unul dintre cei mai cunoscuţi pictori norvegieni, ci şi autorul uneia dintre cele mai enigmatice şi stranii lucrări din istoria artei: „Ţipătul" (1893). Lucrarea înfăţişează o siluetă tremurată, pe fonduri dense şi groase, cu linii ce trimit cu gândul la undele sonore, şi este considerată cea mai importantă operă a artistului, simbolizând, în opinia multora, strigătul omului modern zdrobit de angoasele existenţei cotidiene sau mai exact acea teamă greu de definit. „Mergeam pe stradă împreună cu doi prieteni. Am simţit o urmă de melancolie. Soarele apunea. . . Dintr-o dată, cerul s-a făcut roşu sângeriu. M-am oprit şi m-am sprijinit de un gard. . . Mă simţeam epuizat şi m-am uitat la norii în flăcări, care atârnau asemeni sângelui ce curge de pe o spadă, deasupra fiordului negru – albăstrui şi deasupra oraşului. . . Am auzit un ţipăt puternic, nesfârşit, trecând prin natură. " Chipul personajului androgin şi stilizat.

IV. Paralelă între poezia „Plumb” şi pictura „Ţipătul” Plumb „Dormeau adânc sicriele de plumb, Şi flori de plumb şi funerar vestmânt Stam singur în cavou… şi era vânt… Si scârţâiau coroanele de plumb. Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb, şi-am inceput să-l strig Stam singur lângă mort. . . şi era frig. . . Şi-i atârnau aripile de plumb. ” Edvard Munch Ţipătul

Tonalitatea elegiacă a poeziei asemenea melodiei lui Stravinski, „Pasărea de foc”, este susţinută la nivel lexical prin utilizarea frecventă a substantivului „plumb”, iar atmosfera elegiacă regăsită şi în pictura lui Munch este creată cu ajutorul aliteraţiei şi a structurii prozodice. Atât pictura lui Munch, cât şi melodia lui Stravinski şi poezia lui Bacovia amintesc de o elegie pe tema singurătăţii. Silueta prefigurată în pictura lui Munch se aseamănă cu trupul poetului în care sălăşluieşte un suflet de plumb. Într-o lume lipsită de repere, aflată sub semnul căderii inevitabile, strigătul echivalează cu o întoarcere la originile limbajului, la începuturile lumii. Fiinţa este antropomorfă, desfigurată, redusă la esenţă. Artistul nu este altul decât îngerul apocaliptic de serviciu al unei epoci muribunde. Şi la Bacovia, şi la Munch, avem o imagine titanică, deoarece ţipătul/strigătul cucereşte lumea deja descompusă, ambii creatori apelând la antiteze puternice pentru a evidenţia epuizanta criză ontologică.

Stabilind puncte comune între creaţia lui Bacovia şi cea a lui Munch, acest capitol nu urmăreşte mutarea poetului român într-un alt „clasor”, ci doar demonstrarea faptului că, în plin avânt postmodern, clasificările stricte suferă de rigiditate. Evoluţia literaturii a estompat graniţele dintre specii şi curente literare, punând în evidenţă rolul lor în exprimarea condiţiei umane, iar interpretările plurale operei bacoviene îi certifică, încă o dată, valoarea.

Capitolul V De-construcţia hermeneutică a poeziei „Plumb” Vladimir Kush - Metamorfoză

Brainstormin g Gândiţi-vă dacă aţi întâlnit undeva – în film, în pictură sau în literatură – reprezentări sau descrieri ale unor peisaje reduse la o singură culoare (verde, alb, argintiu, roşu etc) sau la un unic element (de exemplu: gheaţă, nisip, sticlă, aur). Relataţi pe scurt impresia pe care v-au produs-o astfel de reprezentări sau descrieri.

Lucrul pe grupe Abordarea textului în funcţie de mai multe tipuri de lectură: Grupa I: Dacă aţi ales o lectură pas cu pas trebuie să vă puneţi de la început întrebări asupra vocii poetice, asupra enunţării: Cine vorbeşte? Unde? Când? Cui i se adresează? Povesteşte o experienţă reală sau una imaginară? Arătaţi în ce măsură se pot găsi răspunsuri pentru fiecare dintre aceste întrebări; ce repere sunt omise în text şi ce

• Eul liric, simbol al poetului damnat. • Sieşi • Cititorului • Amorului • Nu există repere. Cine vorbește? Când? Cui i se adresează ? Unde? • În cavou • În societatea contempora nă

Grupa II: Dacă începeţi o lectură de identificare, e important să percepeţi atmosfera senzaţiile, stările pe care le transmite poezia. Găsiţi cât mai multe atribute prin care să le caracterizaţi.

Subiect şi obiect în poezie Obiectul poeziei = lumea, realitatea, existenţa. Subiectul poeziei = „lumea imaginară creată graţie limbajului, expresiei, aceasta fiind capabilă să extindă dimensiunile subiectului la cele ale unei lumi. ” poate fi: - evocarea unei imagini. - secvenţe de imagini. - expresia unui sentiment. = „seria de fapte concrete luate din lumea obiectivă sau create prin anologie cu ea şi puse în operă” = „important prin faptul că dă eului prilej de manifestare. ” Liviu Rusu = „poetizabilul” introduce într-un nou aspect al expresivităţii = „ceea ce pretează a fi nelimitat într-o lume poetică în virtutea limbajului poetic. ” Mikel Dufrenne – Poeticul

Grupa III: Dacă vreţi să începeţi de la aspectul caracteristic, frapant, va trebui probabil să dezbateţi chiar semnificaţia cuvântului-cheie „plumb”. Prin insistenţa evocării, plumbul capătă, în text, o valoare simbolică; rămâne totuşi un simbol neconvenţional, plurivalent (a cărui semnificaţie nu poate fi tradusă automat). Alegeţi dintre trăsăturile, utilizările şi valorile atribuite substanţei pe cele pe care le consideraţi importante pentru interpretarea textului şi arătaţi de ce (puteţi adăuga şi altele): – Culoarea cenuşie – Greutatea mare (atestată şi de expresii metaforice consacrate, de exemplu a-şi simţi pleoapele de plumb) – Utilizarea funerară (material pentru sicrie, pentru coroane, etc. ) – Utilizarea în tipografii (litere de plumb) – Valoarea şi utilizarea în alchimie ca substanţă care trebuie transformată în aur

Plumb üUn metal, element aparţinând anorganicului, ceea ce traduce lipsa de viaţă. üUn metal de culoare gri, ceea ce traduce monotonia. üUn metal tare duritatea, tristeţea. üUn metal rece - răceală. üUn metal saturnian melancolia grea. üUn metal toxi - moartea. üUn metal greu ceea ce traduce apăsarea sufletească. üUn metal folosit la sigilarea sicrielor, închiderea lor în anumite circumstanţe pentru a nu Culoare Creează sinestezii Greutat e Utilizare funerară Utilizare în tipograf ie Valoare în alchimie Simbolu l izolării Plum b Monoton ie Valoar e magică Simbolul melancol iei

Grupa IV: Pentru o lectură analitică, puteţi începe cu identificarea repetiţiilor din text. Urmăriţi poziţiile, în vers şi în strofă, în care e reluat cuvântul-cheie „plumb” şi explicaţi în ce măsură simetriile accentuează efectul obsesiv. 1. La nivel lexical - Prin numărul redus de cuvinte, majoritatea repetate. Dacă Eminescu a utilizat un vocabular redus deoarece la vremea lui lexicul limbii române nu era bogat, dar a ştiut să suplinească această limitare cantitativă printr-o limitare combinatorie, Bacovia face acelaşi lucru intenţionat, însă, nu şi forţat de împrejurări. În plus, el reuşeşte „să dezvăluie prin asociaţii fertile, nuanţele latente ale cuvintelor” (L. Rusu), un exemplu elocvent reprezentându-l lexemul „plumb” repetat de şapte ori şi căruia îi sunt valorificate toate potenţele semantice. 2. La nivel morfologic - Numărul mare de substantive susţine planul descriptiv : „În poezia lui Bacovia nu există decât obiecte. Orice viaţă a dispărut şi implicit orice sens. Acesta e infernul: dominaţia şi teroarea obiectelor. ” (N. Manolescu) şi verbele la timpul imperfect traducând durativul.

3. La nivel sintactic : a) propoziţional : În cea mai mare parte regăsim aceeaşi topică (ordinea părţilor de propoziţie): - P + C + S + A (I - 1, II - 1) - P + C – P + S (I - 3, II - 3 ) - P + S + A(I – 4, II – 4) Versurile sunt construie pe baza paralelismului sintactic, singura excepţie alcătuind-o versul al doilea din fiecare strofă. Topica ajută la potenţarea sentimentelor , dar, totdată susţine şi muzicalitatea. b) frastic : Predomină propoziţiile principale, iar singura subordonată traduce incapacitatea poetului de a găsi o cale de comunicare cu iubirea. 4. La nivel stilistic : Prin rolul prelevator al epitetului „de plumb”, care, invadând toate registrele reuşeşte să reifice exhausiv: „poetul se simte un străin nu numai de lume, dar şi de sine însuşi […] o înstrăinare, un vid existenţial ce constă în resimţirea unviersului ca un univers pe de-a-ntregul reificat”. (N. Manolescu)

5. La nivel semantic: Prin valorificarea întregii pletore semantice a lexemului „plumb”. 6. La nivel fonetic : - Prin ocurenţa consoanelor m şi n se induce ideea tonului grav, de cântec de somn premergător al morţii. - Prin fricativele v, f, s este sugerat disconfortul. - Prin numărul mare de vocale închise â, i este accentuată ideea de lume închisă, captivă, în care domneşte melancolia. Toate armoniile acustice sprijină muzicalitatea. 7. La nivel prozodic: Prin iambul care alternează cu poemul si amfibrahul, tonul elegiac fiind coborât. 8. La nivel tectonic: Prin cele două catrene, cu versuri având măsura de 10 silabe (structural).

Grupa V: Lectura problematizantă înseamnă confruntarea cu punctele cele mai obscure din poezie. Dacă aţi ales de la început această cale trebuie să vă concentraţi asupra celei de-a doua strofe, care cuprinde mai multe ambiguităţi. Formulaţi ipoteze ca răspuns la următoarele întrebări: § Care e legătura dintre „amorul meu de plumb” şi „mort”? § Cui îi aparţin „aripile de plumb”? § Care e semnificaţia cuvântului „întors”?

Dormea – se păstrează în poziţie de incipit acelaşi verb, de data aceasta la singular, semn că imaginea va fi particularizată. Întors – epitetul vizează o idee ce va fi teoretizată de L. Blaga conform căreia „a fi întors înseamnă a fi cu faţa spre moarte. ” „Dormea întors amorul meu de plumb. ” Meu – după ce elementele concrete ale universului au fost reitificate se trece la cele abstracte: inclusiv sentimentul iubirii este reitifcat, fiindastfelanulat. Adjectivul posesiv de persoana I identifică din nou eul liric.

Atârnau – verb care prin semantica sa sugerează coborârea, apropierea de pământ, greutatea. Aripile - dacă la romantici era un simbol al zborului, al elevaţiei, aici signaletica este anulată. „Şi-i atârnau aripile de plumb. ” De plumb – epitetul anulează ideea oricărei posibile evadări, punctând ideea zborului în jos, propensiunea telurică fiind specific bacoviană, în contrast cu cea eminesciană, starea tipică fiind aceea de a avea plumb în aripi.

Concluzi i Poezia „Plumb” se dovedeşte a fi o artă poetică deoarece sintetizează motive şi mijloace de expresie, stări poetice definitorii pentru lirica bacoviană.

Bibliografie v Mihai Cimpoi - „Secolul bacovian”, Bucureşti, Editura Fundaţiei v Bote Lidia - „Simbolismul Culturale românesc”, Editura Ere Press, 1998; Ideea Europeană, 2005; v Vulpeş Lăcrămioara - „Alchimia v Mircea Scarlat - „George Bacovia textului poetic”, Editura Versus ; v Ion Caraion - „Bacovia - Sfârşitul nuanţări”, Editura Cartea continuu”, Editura Cartea Românească, Românească; Bucureşti, 1987. v Dan Grigorescu - „Constelaţia v George Bacovia - „Versuri şi gemenilor. Arta şi literatura în proză”, perspectiva comparativă”, Editura „Arta este un pas 1972; de la ceea ce este Editura Albatros, Meridiane, Bucureşti, 1979; evident şi binecunoscut către -ceea ce v Agatha Grigorescu Bacovia v „Dicţionar analitic de opere este tainic şi ascuns. ” literare româneşti”, coordonator: Ion „Bacovia - Poezie sau destin”, Editura pentru Pop, Casa Cărţii Ştiinţă, vieţii” Cluj„Literatura estede oglinda literatură, 1962 Napoca;

Realizator: Mocanu Simona Profesor coordonator: Chifu Pompilia Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza” „Literatura este o călătorie interioară” „Literatura vie. Cărţi capabile să se reediteze numai prin forţa lor spirituală. ”