LIMBAJUL ACTIVITATE DE COMUNICARE INTERUMAN 1 Definiia i

LIMBAJUL - ACTIVITATE DE COMUNICARE INTERUMANĂ 1. Definiţia şi caracteristicile limbajului 2. Funcţiile şi formele limbajului 3. Unitatea dintre comunicativ şi cognitiv 4. Gramatica generativă a limbajului

1. Definiţia şi caracteristicile limbajului • Limbajul este definit ca mod de organizare, integrare şi funcţionare a limbii la nivel individual. • Limbajul se deosebeşte de limbă, care este un sistem închegat de semne (cuvinte) şi de reguli gramaticale, elaborat social‑istoric, în cadrul muncii şi culturii. • Dacă limba are un pronunţat caracter social, fiind elaborată de societate, limbajul, deşi are o condiţionare social‑culturală, este prin excelenţă un fenomen psihologic, individual şi personal.

Limbaj, limbă şi vorbire • • Indiferent de ipostaza în care este situat limbajul, inclusiv vorbirea faţă de limbă, limbajul se caracterizează prin organizare particulară şi dinamicitate, prin integrare în personalitatea agenţilor comunicării şi prin realizare procesuală. Limba apare ca premisă şi rezultantă a limbajului, ca latură statică de program sociocultural, faţă de sistemul şi procesul activ de limbaj. Psihologia se ocupă de limbaj, punând accentul pe vorbire ca modalitate primordială şi fundamentală a limbajului, considerând limbajul o conduită verbală, bazată pe organizările sistemice corespunzătoare ce aparţin persoanei şi grupului. Limbajul este rezultatul învăţării lingvistice şi al adaptării limbii la practica şi necesităţile comunicării interindividuale. Limbajul articulat este cel mai complex sistem de semne şi de comunicare cunoscut actual, iar alături de unealtă, apariţia lui este considerată ca un salt crucial de la animalitate la umanitate, reprezintă unul din factorii fundamentali ai dezvoltării psihice a omului.

Comportamentul verbal • Verbalizarea, adică fixarea în cuvânt (ca semn, cod) a produselor activităţii psihice (imagini perceptive şi reprezentative; constructe mintale complexe ca noţiunile, conceptele, ideile; stările emoţionale, conduitele etc. ) se va impune ca un principiu esenţial al organizării şi dezvoltării personalităţii umane. • Pe baza cuvântului, ca purtător de semnificaţii şi substitut al obiectelor şi fenomenelor concrete din jur, se va închega un amplu sistem de legături temporare, care se va axterioriza în cel mai complex tip de comportament uman ‑ comportamentul verbal. • Baza genetică a apariţiei şi dezvoltării limbajului (verbal) este relaţia de comunicare psihosocială, care presupune existenţa şi interacţiunea a minimum doi indivizi, care emit şi recepţionează reciproc mesajul /conţinutul informaţional. Individul izolat, neintegrat în situaţia de comunicare, nu este capabil să‑şi elaboreze nici cele mai elementare structuri verbale.

Activitatea verbală • Activitatea verbală nu se întrerupe atunci când nu comunicăm cu alţii; într‑o formă sau alta (mai ales de limbaj intern) activitatea verbală continuă cât subiectul se află în stare de veghe. • Comunicarea este numai o latură, esenţială desigur, respectiv latura externă a actului /comportamentului verbal. Cert este că relaţiile de comunicare constituie factorul decisiv în evoluţia istorică şi ontogenetică a limbajului. • Limbajul verbal apare şi se dezvoltă numai sub imboldul necesităţii externe şi interne de a comunica. Sub influenţa celor din jur, copilul îşi însuşeşte un sistem de semne ("unelte spirituale") de comunicare, precum şi modul lor de întrebuinţare. • Trebuie subliniat că în felul acesta are loc asimilarea limbii nu numai ca mijloc de comunicare, deşi această funcţie este primordială, ci şi ca mijloc de desfăşurare a activităţii intelectuale, ca funcţie de cunoaştere(cognitivă): respectiv, copilul învaţă concomitent să gândească "verbal", să perceapă, să simtă, să voiască cu ajutorul mijloacelor lingvistice.

Limbaj şi cuvânt • În lumina cercetărilor contemporane, limbajul este interpretat ca un sistem complex înalt organizat şi integrat, de elemente şi de operaţii transformatoare, de relaţionare şi combinare a acestora. Însă, unitatea constitutivă de bază a limbajului este semnul simbolic denumit cuvânt ‑ cu funcţie designativă completă. • Cuvântul are două laturi interdependente: a) latura fizică externă, exprimată în semnele perceptibile de tip sonor (sunetele articulate ale limbajului oral), vizual (grafemele limbajului scris) sau tactil (semnele alfabetului Braille) şi b) latura informaţională internă, care determină semnificaţia. Legătura dintre cele două laturi, deşi apare iniţial convenţională, devine invariantă, impunându‑se ca obligatorie pentru toţi comunicanţii, pentru a se putea asigura comunicarea şi înţelegerea reciprocă. • Aşadar, formarea sistemului limbajului reclamă fixarea şi păstrarea în mecanismele memorative ale subiectului nu numai a imaginii structurii fizice a cuvântului (sonor, grafic sau tactil), ci şi a legăturii lui designative cu obiectele, cu realitatea obiectivă.

Organizarea structurii verbale • Cercetările de psihologie genetică au arătat că în organizarea structurilor verbale se disting două stadii: • a) fonetic constă în ordonarea cuvintelor după similitudini fonetice intonative şi se întinde până la vârsta de 3 ani); • b) semantic (în care ordonarea şi ierarhizarea cuvintelor în cadrul vocabularului intern se face după similitudini de conţinut, semantice). Răspunsurile subiectului la stimulii verbali se vor elabora şi diferenţia nu la latura fonetică a lor, ci la cea semantică care se impune ca dominantă. • Pentru a se realiza, în procesul viu al comunicării, această latură necesită stabilirea unui anumit izomorfism între repertoriile psiholingvistice ale emiţătorului şi receptorului, fapt ce face posibilă atît codificarea cât şi decodificarea mesajului. • Comunicarea verbală presupune un cod, repertoriu interiorizat comun, care împreună cu mijloacele paralingvistice (mimică, gesturi, atitudine posturală) este rezultatul unei evoluţii istorice şi ontogenetice.

Structura comunicării verbale • Comunicarea verbală are la bază convertibilitatea deplină a rolurilor dintre emitent şi receptor: subiectul aflat la momentul t 1 în postura de emiţător devine în momentul t 2 receptor şi viceversa. • De asemenea, cu cât gradul de corespondenţă dintre repertoriile lingvistice ale locutorilor este mai mare, cu atât latura semantică a comunicării se realizează mai bine. • Evident, între parteneri, nu "circulă" informaţia propriu‑zisă (ideea, conceptul) ci mesajul ( purtat de canale: unde sonore, text tipărit, mimică, gesturi etc. ) care trebuie descifrat, decodificat de receptor în forma sa originală (de idee, informaţie etc. ) şi cu o pierdere minimă de semnificaţie.

Funcţiile limbajului • • • a) funcţia afectivă constă în exprimarea spontană sau semideliberată a emoţiilor şi impulsurilor; b) funcţia ludică sau de joc apare de timpuriu la copil, care încearcă stări de satisfacţie prin repetiţii ritmate, ajustări şi confruntări fonetice, combinaţii de efect, glume, joc verbal; c) funcţia practică a limbajului are menirea să declanşeze, faciliteze şi să conducă acţiunea colectivă prin colaborare sau rivalitate; d) funcţia reprezentativă prin care se desemnează ceea ce este absent, fiind în raport invers cu limbajul narativ şi evocator; e) funcţia sau utilizarea dialectică se ocupă de facerea şi desfacerea combinaţiilor simbolice. (A. Ombredane). a) funcţia expresiv‑emoţională, prin care se exprimă stările şi atitudinile subiectului; b) funcţia conativă, prin care se exercită influenţa asupra altuia şi c) funcţia referenţială sau designativă, cognitivă. (K. Buhler). 1. funcţia comunicativă, fundamentală pentru limbaj a fost relevată mai târziu decât celelalte.

Funcţiile limbajului • R. Jakobson apelează la termenul de "centrare" a mesajului pentru a pune în evidenţă raportul dominant ce exprimă o anume funcţie. Astfel, mesajul centrat asupra emiţătorului exprimă funcţia expresiv‑emoţională a limbajului. • Când mesajul este centrat asupra receptorului sau destinatarului, în prim plan apare funcţia conativă sau persuasivă, de determinare a celui căruia i se adresează vorbirea. • Centrarea mesajului asupra referentului, deci a obiectului desemnat, evidenţiază funcţia denotativă, reprezentativă, în genere, cognitivă. • Centrarea mesajului asupra lui însuşi, îndeosebi asupra modalităţii de construcţie, exprimă funcţia poetică a limbajului. • Prin centrarea mesajului asupra canalului de comunicare, apare funcţia fatică exprimată prin apeluri de genul: "alo, mă auzi? , este clar? ". În sfârşit funcţia metalingvistică, presupune centrarea mesajului asupra codului, respectiv preocupării de a înţelege şi a fi înţeles: "ce vreţi să spuneţi? ".

Formele de limbaj • Limbajul poate fi analizat, nu doar într‑o manieră globală, de ansamblu, ci şi într‑una particulară, analitică. În acest din urmă caz, desprindem o serie de forme ale limbajului ce intervin diferenţiat în comunicarea interpersonală. În funcţie de criteriul perceperii sau neperceperii lui de către cei din jur, desprindem forma limbajului extern şi forma limbajului intern. • La rândul său, limbajul exterior se împarte, după natura suportului fizic al cuvintelor, în limbajul oral şi limbajul scris. Iar limbajul oral, în funcţie de adresabilitatea sa, se împarte în dialog şi monolog. Limbajul extern (oral şi scris) îndeplineşte toate funcţiile descrise mai sus, dar esenţială este funcţia de comunicare, iar limbajul intern îndeplineşte, în principal, funcţiile cognitivă şi reglatoare. Spre deosebire de limbajul extern, limbajul intern nu este perceput de alţii, dar poate fi pus în evidenţă cu ajutorul mijloacelor tehnice speciale (electroencefalograf, electromiograf, oscilograf catodic).

Unitatea cognitiv - comunicativ • Din momentul în care copilul începe să‑şi însuşească limbajul, structurile verbale îşi pun amprenta pe dezvoltarea gândirii sale. Fără limbaj, ca vehicul al experienţei sociale, formele superioare ale gândirii nu se pot constitui, deoarece gândirea umană este în mod preponderent specific verbală, dar operând şi cu elemente neverbale (imagini, simboluri, semne naturale sau artificiale etc. ). • Mai mult decât atât, la un anumit nivel de dezvoltare, însăşi gândirea verbală dobândeşte o relativă independenţă faţă de suportul său verbal şi poate opera cu anumite conţinuturi mintale (concepte, idei) în afara structurilor verbale. • Gândirea discursivă se dezvoltă în ordinea interacţiunilor dintre semnificant (cuvântul) şi semnificat (obiect), deci dintre un sistem de semne simbolizante şi realitatea socio‑culturală ( P. P. Neveanu). • Unitatea fundamentală şi comună, atât pentru limbaj cât şi pentru gândire, este semnificaţia cuvântului care, din punct de vedere psihologic, nu este altceva decât generalizare sau noţiune.