Latinitate i Dacism Studiu de caz Titlu Latinitate

Latinitate şi Dacism Studiu de caz

Titlu: Latinitate şi Dacism Tema: Romanitate şi Dacism Componenţa grupei: Calotă Simona Giuroiu Denisa Jidovu Silviu Ploscaru Diana Popa Iulia Profesor îndrumător: Oprea Geanina Calendarul cazului: Pregatire: 19 septembrie-16 octombrie 2008 Susţinere: 16 Octombrie Bibliografie: Călinescu, George Istoria literaturii române de la origini până în prezent Martin, Mircea G. Călinescu şi „complexele” literaturii române Puşcariu, Sextil Istoria limbii române

Cuprins: ØFormarea poporului român şi a limbii române ØInfluenţe în limba română ØGrigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce ØDimitrie Cantemir şi Constantin Cantacuzino ØŞcoala Ardeleană ØJunimea ØSuport foto-video ØBibliografie

Astăzi se acceptă în general că istoria veche a românilor este expresia unui proces de sinteză daco-romană şi a unui proces adiacent de integrare şi de asimilare a elementului migrator. Potrivit majorităţii cercetătorilor (istorici, lingvişti, etnologi, etc. ), limba română este rezultatul acţiunii conjugate a mai multor straturi : elementul dac, roman şi migrator.

În fond, limba română s-a format în cursul mileniului I al erei noastre, pe teritoriul Carpato - Dunărean, din latina vulgară (populară) şi limba vorbită de geto-daci, strămoşii noştri. În anul 106, Dacia a fost transformată în provincie romană. Romanii fiind superiori, şi-au impus limba vorbită şi au asimilat populaţia dacă. Romanizarea intensivă a durat 165 de ani, până în 271 -274, când Împăratul Aurelian a ordonat retragerea administraţiei. Populaţia rezultată din convieţuirea celor două popoare nu s-a retras, ci şi-a continuat existenţa pe aceste teritorii, date confirmate de dovezi arheologice şi lingvistice.

Influenţe în limba română Inflenţe VECHI SLAVĂ MAGHIARĂ T RZII GREACĂ NEOGREACĂ TURCĂ

Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „ de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. Pentru a-şi convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „. . . de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, găină. . . ei zic galina, muierea. . . mulier [. . . ] şi altele multe din limba latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate leam înţelege. ”

“De la râmieni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis; carne, ei zic caro; găină, ei zic galena; muiarea, mulier; fameia, femina; părinte, pater; al nostru, noster si altele multe den limba latineasca, ca de ne-am socoti pre amănuntul, toate cuvintele le-am înţelege. ”( Grigore Ureche – Letopisţul Ţării Moldovei ) Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în lucrările lor sorgintea latină a limbii române. În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron Costin realizează o sinteză a schemei structurii limbii române : „Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul.

Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti. ”. Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sîntu lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti. ” El dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi românii poartă numele romanilor. ”

Tot aici, Miron Costin prezintă şi câteva obiceiuri romane, păstrate şi astăzi, cum ar fi toastul la petreceri şi aniversări, precum şi ritualul îngropării mortului. „Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti. ” Miron Costin(„ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”)

Dimitrie Cantemir şi Constantin Cantacuzino „Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii, sîntem adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus şi l-au pierdut ; şi apoi alt şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi iau lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să trag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea dintr-o fântână au izvoît şi cură. ”(Constantin Cantacuzino, „Istoria ţării româneşti”)

Dimitrie Cantemir, în cultura noastră, este unul dintre cei mai erudiţi umanişti. Lucrările lui atestă o bogată documentare în domeniul ştiinţelor umaniste şi o mare pasiune pentru cercetare, cele mai valoroase lucrări ale sale fiind cele cu caracter istoric. Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor înfăţişează trecutul îndepărtat al poporului nostru, originea comună a tuturor românilor. Întreaga operă a lui Cantemir exprimă o concepţie superioară despre istorie faţă de cea a cronicarilor. În timp ce cronicarii explicau fenomenul istoric prin voinţa forţei divine, Cantemir interpretează istoria dând atenţie cauzalităţii: “Nici un lucru fară pricină să se facă nu se poate”. El afirmă că “sântem urmaşii unui popor care a creat o civilizaţie şi o cultură clasică”.

Şcoala Ardeleană Cele mai importante lucrări sunt: Istoria şi întâmplările românilor de Samuil Micu, Hronica românilor şi a mai multor neamuri de Gh. Şincai, Istoria pentru începutul românilor în Dachia de Petru Maior, Elementa linguae daco-romanae siva valachicae. Istoricii Şcolii Ardelene au jucat un rol important în acumularea dovezilor pentru susţinerea egalităţii în drepturi a românilor din Transilvania cu celelalte naţii din Imperiul Habsbugic. Studiile de limbă urmăresc să dovedească latinitatea limbii române. În această epocă s-a pus problema adoptării alfabetului latin în locul celui chirilic. În ciuda unor idei exagerate (se propunea o ortografie etimologică şi se cerea eliminarea elementelor nelatine din limbă) Şcoala Ardeleană are meritul de a fi pus bazele cercetării ştiinţifice a limbii române.

Junimea. Titu Maiorescu Lucrarea lui Titu Maiorescu formulează prima teză a concordanţei între formă şi fond, referindu-se la raportul necesar între alfabetul latin şi limba română: „În momentul în care românii s-au pătruns de adevărul că limba lor este o limbă romană, în acel moment şi forma extraordinară sub care avea să se prezinte aceasta, adecă scrierea sau literile trebuiau să fie luate tot de la romani. Şi, astfel, alfabetul slavon, care învălea mai mult decât revela limba română, şi pe care îl primisem numai dintr-o oarbă întâmplare externă fu alungat din scrierea noastră cea nouă şi fi înlocuit prin alfabetul latin. ”(Despre scrierea limbii române) Salutând adoptarea alfabetului latin în locul celui chirilic(slavon), Maiorescu începe combaterea etimologismului promovat de curentul latinist, cu reprezentanţi de mare autoritate în epocă.

Esenţa etimologismului în ortografie este alta. El cere ca după ce literele alfabetului s-au stabilit, fie cu semne, fie fără semne, scrierea ortografică însă să nu se îndrepteze după vorbirea actuală, foarte influenţată prin legi eufonice, ci după legile derivaţiei cuvintelor de la origiena lor, întrucât aceasta se poate urmări în întreaga tradiţie a limbei. De aceea, D. Cipariu scrie cuvântul bine nu cu i, cum îl pronunţăm noi, ci cu e, adecă bene, e fiind vocala originară. ” În opinia lui Maiorescu aplicarea etimologismului în scriere ar fi avut ca efect regres: limba ar fi fost „aruncată” cu secole în urmă.

Suport foto

• • • • • • • BIBLIOGRAFIE: Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor Russo , Alecu, Scrieri (publicate de Peter V. Haneş), 1908 Vulpe, Alexandru, Geto-dacii? C. I. C. S. A, 1 -2, 1998, pag 2 -11 Giurescu , C. C. , Istoria românilor, vol. I, ediţia a-Va, 1946 Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent Sorescu, George, Gh. Asachi, Ed. Minerva, 1970 Şincai, Gheorghe, Hronica românilor şi a mai multor neamuri, vol. I, 1967 Ureche, Grigore Letopiseţul Ţarii Modovei Brătescu-Voineşti, Ioan Al. , Originea neamului românesc şi a limbii noastre, 1942 Pop, Ioan-Aurel , Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în sec. XIII-XVI, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pag. 5 Gheţie, Ion; Mareş, Alexandru, Originile scrisului în limba română, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985 Blaga, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000 Martin, Mircea, George Călinescu şi complexele literaturii române, Ed. Paralela 42 destin Cătănescu, Maria Cvasnîi, Limba română. Origini şi dezvoltare, Ed. Humanitas, Bucureşti 1996 Platon, Maria, Vasile Alecsandri, poeţii febrili şi ‹‹Cântecul gintei latine›› , Ed. Junimea, Iaşi, 1980 Kogălniceanu, Mihail, Histoire de la Valachie Eliade, Mircea, Destinul culturii româneşti, Revista „Destin” Martin, Mircea, G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, 1981 N. Denuşianu, Dacia Preistorică, 1913 Bălcescu, Nicolae, Opere, vol. II, III Portocală, Nicolae, Din preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni, 1932 Babu-Buznea, Ovidiu, Dacii în conştiinţa romanticilor noştrii. Schiţă la o istorie a dacismului , 1979 Maior, Petru, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, 1812 Puşcariu, Sextil, Istoria limbii române