Istoria medie a Romnilor I Lect Univ Dr

Istoria medie a Românilor (I) Lect. Univ. Dr. Liliana Trofin

�Obiectivele cursului: - Furnizarea unor informaţii privind istoria medievală a românilor văzută din perspectivă comparatistă; - Înţelegerea de către studenţi a evoluţiei raporturilor politico-diplomatice ale Ţărilor Române cu statele europene în contextul evenimentelor; - Să iniţieze studenţii în problemele fundamentale istoriei medievale a românilor; -Formarea deprinderilor studenţilor pentru analiza pluridisciplinară a epocii medievale; - Să înţeleagă rolul Bisericii în cadrul socieţăţii româneşti.

C 1. O lume în tranziţie la Dunărea de Jo de la Antichitatea târzie la Evul Mediu

1. 1. Structura social-economică a comunităţilor săteşti locale • După retragerea aureliană administraţia s-a dezorganizat, iar alta nu a putut să-i ia locul datorită invaziilor. În pofida acestui inconvenient major, viaţa comunităţilor umane continuă să se dezvolte ascendent, chiar dacă oraşele şi-au pierdut strălucirea şi rolul de centre administrative şi economice. • Decăderea şi depopularea oraşelor se face treptat, iar fenomenul ruralizării câştigă teren şi sfârşeşte prin a se impune. Trebuie să reţinem că:

Ø pe fondul dispariţiei atributelor civilizaţiei de tip urban apar germenii “statului rural” şi ai civilizaţiei rurale; Ø obştile săteşti teritoriale cu instituţiile lor specifice reprezintă elementul de continuitate, fiind forma de organizare socială specifică populaţiei locale în epoca de tranziţie de la tipul de obşte arhaică (primară) la cea teritorială (secundară);

Ø denumirea de sat provine din latinescul fossatum (loc, teren înconjurat cu şanţ; satus – câmp, ogor semănat), care s-a suprapus peste vechile denumiri dace şi romane pagus (târg) şi vicus/viculus (cătun); Ø apariţia “familiei pereche”, a proprietăţii private, teritorializarea comunităţilor gentilice şi constituirea obştilor rurale reprezintă punctul de plecare a procesului de diferenţiere socială, fenomen care va duce la destrămarea devălmăşiei obşteşti şi la detaşarea unor persoane în sânul

Ø procesul de organizare social-politică este surprins şi de un izvor literar (Pătimirea Sfântului Sava Gotul) care, spre deosebire de investigaţiile arheologice, ne dezvăluie conţinutul instituţional al comunităţilor rurale din stânga Dunării.

1. 2. Apartenenţa etnică a localnicilor Inscripţiile, Actul Martiric al Sfântului Irineu, episcopul de Sirmium şi Scrisoarea despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila ne oferă date cu privire la modificările survenite în structura limbii latine.

Ø informaţia episcopului arian Auxentiu din Durostorum cu privire la predica lui Ulfila în trei limbi (greacă, latină şi gotă) este extrem de preţioasă deoarece ea atestă continuitatea autohtonilor; Ø romanicii orientali sunt menţionaţi în Ambasadele lui Priscus din Panion şi într-un pasaj din Strategikonul lui Pseudo-Mauricius;

Ø termenii de comandă militară întâlniţi în Strategikon evidenţiază evoluţia limbii latine: sta – stai; torna – întoarcere; mâna – a mâna; intra – a intra; adiuta – ajută; clina – a înclina; muta locum – schimbă locul; largia ad ambas partes – lărgeşte în ambele părţi; largiter ambula – a umbla mai larg; ad latus stringe – strânge într-o latură; derige frontem – îndreaptă fruntea etc. Ø Ausonii amintiţi de Priscus sunt latinofoni;

Ø utilizarea limbii latine deopotrivă de comunităţile locale şi de migratorii care au acceptat creştinismul este un fenomen care nu mai poate fi contestat nici chiar de aceia care pun la îndoială continuitatea şi romanizarea.

Bibliografie selectivă: v Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti. v Berciu-Drăghicescu, Adina, Trofin, Liliana, Valori creştine la nordul Dunării. Culegere de izvoare istorice, Editura Credis, Bucureşti, 2001. v Liliana Trofin, Romanitate şi creştinism la Dunărea de Jos în secolele IV-VIII, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005

C 2. Romanitate şi creştinism – coordonate fundamentale etnogenezei românilor

2. 1. Romanici şi bizantini la Dunărea de Jos în contextul marilor migraţii • Politica inaugurată de Aurelian la Dunărea de Jos a fost continuată de Diocleţian şi Galeriu. Astfel, în urma reformei administrative a Imperiului au apărut provinciile Scythia Minor şi Moesia Secunda, ambele aparţinând diocezei Thracia, situaţie care s-a menţinut până în secolul al VII-lea.

Ø Constantin cel Mare şi urmaşii săi şi-au concentrat atenţia asupra limes-ului dunărean, care devine graniţa dintre Barbaricum şi Imperiu; Ø sunt refăcute vechile cetăţi şi fortificaţii şi sunt construite altele noi; Ø întâlnim fortificaţii de tip urban, militare, rutiere, rurale;

Ø sunt amplasate trupe la nordul Dunării de Jos. Procopius din Caesareea ne spune că din cauza atacurilor migratorilor Iustinian a continuat politica predecesorilor săi de întărire a limesului dunărean: “Vrând să facă din Istru cea mai puternică apărare a noastră şi a întregii Europe, împăratul a acoperit ţărmul fluviului cu întărituri dese, după cum vom arăta ceva mai încolo, şi a aşezat pretutindeni pe ţărm străji de oşteni, pentru a opri cu străşnicie trecerea barbarilor din părţile acelea”

Ø în anul 536 apare circumscripţia Quaestura Iustiniana Exercitus, care în componenţă provinciile Moesia Secunda, Scythia, Insulele Ciclade, Caria şi Cipru; ØQuaestura Iustiniana Exercitus este pusă sub autoritatea unui quaestor Iustiniani exercitus, având sediul la Odessos; Ø în anul 602 cade limes-ul dunărean datorită învaziei slavilor, iar legăturile cu Imperiul sunt întrerupte

2. 2. Creştinismul şi etnogeneza românilor • Una dintre problemele care a polarizat atenţia comunităţii ştiinţifice priveşte debutul creştinismului în Schytia, debut aflat sub semnul predicii Sfântului Apostol Andrei. Să vedem ce spun izvoarele.

Ø Hippolit Romanul (cca. 190 -236) ne spune că Andrei a vestit Evanghelia „sciţilor şi tracilor”, după care şi-a găsit sfârşitul în Ahaia (la Patrae) . Ø Eusebiu din Caesareea, în Istoria sa bisericească, arată că atunci “Când sfinţii apostoli ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, lui Toma i-a căzut la sorţi, cum spune tradiţia, Parthia, iar lui Andrei, Scythia. . ” (Eusebiu din Caesareea, Istoria bisericească, III, 1).

Ø În Doctrina syriacă a apostolilor, traseul urmat de Protoclet este Niceea, Nicomedia, Bithynia şi… Gothia.

• În prezent, dovezi creştine sigure pentru secolul I nu avem. Există totuşi câteva piese (descoperite la Însurăţei şi Brad) a căror simbolistică îşi găseşte analogii în imaginarul creştin. Nu avem însă certitudinea că acestea sunt sigur creştine. Ştim însă următoarele: Ø sursele antice consemnează termenul de Scythia înainte de reforma lui Diocleţian;

Ø prezenţa romanilor nu condiţionează răspândirea creştinismului într-o anumită zonă; Ø stăpânirea Daciei şi a Dobrogei de către romani a stimulat misionarismul creştin; Ø numărul creştinilor pare să fie cu mult mai mare decât s-a crezut până acum;

Ø În aproape toate castrele din Dacia şi Dobrogea au staţionat unităţi formate din recruţi aduşi din provinciile orientale sau din alte provincii; Ø militarii creştini şi familiile lor au jucat un rol important în cadrul procesului de romanizare; Ø existenţa unei ierarhii bisericeşti la nordul Dunării este documentată în secolul III.

• În epoca persecuţiilor anticreştine un rol social important îl are instituţia catehumenilor (conform informaţiilor oferite de Actul martiric al Sfinţilor Epictet şi Astion). Importanţa acesteia constă în ajutorul oferit credincioşilor proveniţi din rândurile păgânilor în vederea integrării întrun sistem de valori străin celui antic. De notat că Actul martiric al Sfinţilor Epictet şi Astion ne mai dezvăluie încă un aspect: propagarea creştinismului cu ajutorul obiectelor de cult (crucea şi Evanghelia).

• Existenţa unor tensiuni între creştini şi păgâni în Dacia este dovedită de descoperirea unei inscripţii, păstrată pe o turcoază încadrată întrun inel de aur, care atestă o stare conflictuală între păgâni şi creştini: “Ego sum flagellum Iovis contra perversos Christianos” (Eu sunt biciul lui Juppiter împotriva creştinilor perverşi”). • În Dobrogea sunt atestaţi numeroşi martiri, mulţi dintre ei având o origine orientală.

• Doctrina Trinităţii era cunoscută şi însuşită de creştinii dobrogeni, iar însemnarea unor obiecte cu semnul crucii este demonstrată de faimosul opaiţ de la Tomis, care imprimat pe fund de trei ori monograma. • Descoperiri care probează răspândirea creştinismului în epoca persecuţiilor sunt cele de la Barboşi, Tomis (un delfin de mici dimensiuni lucrat din bronz, două opaiţe care au imprimate în relief imaginea unui ciorchine de strugure, două cruciuliţe din sidef, o amforă cu literele greceşti B Π şi X P, gema cu cornalină, fibula de

Micăsasa, Gherla şi Veţel (vezi “tăvile” ovale împodobite cu peşti incizaţi sau în relief înainte de emailarea lor). • Întâlnim şi fenomenul “creştinării” unor obiecte de cult păgâne sau având o simbolistică religioasă. • Pentru comunităţile creştine de la nordul fluviului retragerea autorităţilor romane şi fixarea limes-ului pe Dunăre echivalează cu încetarea persecuţiilor. • Chiar şi imigraţia goţilor a facilitat răspândirea creştinismului, prin aducerea din Galatia Cappadocia la nordul Dunării de Jos, a unui

• În Dobrogea noua religie iese biruitoare din confruntarea cu păgânismul mult mai repede decât în teritoriile fostei provincii Dacia sau în cele ale dacilor liberi. Invocaţia adresată Providenţei, pe care o întâlnim pe un bloc de calcar descoperit la Tomis, trădează o schimbare de mentalitate a locuitorilor metropolei la cumpăna secolelor V-VI. “Doamne Dumnezeule, ajută cetăţii refăcute! Amin” (IGLR, nr. 7) sună textul inscripţiei, care reflectă fidel impactul noii religii asupra mentalului colectiv.

Ø se remarcă prezenţa paracliselor particulare la Histria, Callatis, Troesmis şi Ulmetum; Ø primul episcop cunoscut în Dobrogea este Evangelicus, iar în stânga Dunării, Theophil,

• Formarea şi extinderea reţelei episcopale a generat un numeros aparat bisericesc (horepiscopi, preoţi, diaconi, hipodiaconi, citeţi etc. ), care a contribuit nu numai la însuşirea valorilor ortodoxiei de către localnici, ci şi la integrarea spirituală a barbarilor colonizaţi în provincie. • Reorganizarea bisericească făcută de Iustinian în provinciile sud-dunărene a atins şi teritoriile nord-dunărene recucerite de Iustinian. (Novella XI).

• Apariţia Iustinianei Prima a condus la reorganizarea bisericească a prefecturii Illyricului şi a limitat jurisdicţia arhiepiscopului din Tesalonic în zonă. • Săpăturile arheologice au scos la iveală un inel de aur episcopal (Sânnicolau Mare) şi capul din argint al unei cârje sau baston episcopal (Spălnaca), ambele piese fiind datate în secolul VI. Aceste vestigii indică prezenţa unor înalţi ierarhi anonimi în stânga Dunării.

2. 3. Dovezi materiale continuităţii dacoromane • Influenţele romane se manifestă şi în domeniul ceramicii unde se păstrează “tehnica şi repertoriul de forme”. • Caracteristică pentru această perioadă este ceramica lucrată la roată, din pastă zgrunţuroasă, de culoare cenuşie sau roşie.

• Ceramica cu decor ştampilat descoperită la Edificiul cu mozaic din Tomis ocupă un loc aparte în cadrul ceramicii nord-dunărene. • Prezenţa acestor artizani locali este confirmată de existenţa uneltelor (fierăstraie, topoare, compasuri, cuţite de rindea, tesle, scoabe metalice, burghie, pene-despicătoare - Valea –Seacă, judeţul Bârlad, Davideni, judeţul Neamţ, Nicolina –Iaşi, Şirna, judeţul Prahova, Sighişoara etc), materialelor de construcţii (cărămizi, tuburi de conductă, olane, ţigle) şi a cuptoarelor de ars cărămizi (Oltina şi Dervent, ambele în judeţul Constanţa) şi a pietrei de var (Şviniţa -Banat).

• După cucerirea romană, autohtonii preiau brăzdarul de tip roman cu manşon, mult superior din punct de vedere tehnic-economic celui de tip lingură, deoarece necesita o cantitate de metal mai mică, şi oferea totodată posibilitatea introducerii lui în talpa de lemn a plugului. Influenţa romană se manifestă şi în cazul altor unelte (cosoarele şi secerile cu manşon la mâner). • Terminologia latină a lucrărilor agricole indică nu numai vechimea acestora, ci şi originea populaţiei care le-a practicat (pentru pregătirea terenului: arsura – arsura, secătură – secare,

• Prezenţa cuptoarelor de redus minereul, a fragmentelor de zgură, a lupelor de fier sau a turtelor, a creuzetelor şi a resturilor de tuburi de suflat provenite de la foale în nivelurile arheologice fac dovada activităţii de reducere a fierului şi în această epocă. • Săpăturile arheologice arată că incintele urbane erau în secolele IV-VI/VII organizate în insulae după sistemul mediteranean. Aşezările urbane erau compuse din case ale marilor proprietari (domus), bazilici creştine, edificii publice laice, clădiri care serveau ca locuinţe,

• O noutate surprinsă de săpături este dispariţia pieţei centrale a oraşului (forum), locul ei fiind luat de bazilica creştină (începând cu jumătatea secolului V). La aceasta se adaugă desfiinţarea intervalul dintre zidul de incintă şi ultimul rând de clădiri, fiind preferată construirea (prin adosare la zidul de apărare) unor clădiri şi insulae (mărginite de trei străzi şi de zidul amintit mai sus).

Bibliografie selectivă: vŞtefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009. v. Trofin, Liliana, Romanitate şi creştinism la Dunărea de Jos în secolele IV-VIII, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005. vŞtefan Olteanu, Societatea carpatodanubiano-pontică. Structuri demo-economice şi social. politice, Bucureşti, 1997.

C 3. Conţinutul istoriei evului mediu românesc • Expresia de ev mediu (medium aevum) s-a utilizat începând din secolul al XIII-lea, de către unele secte religioase care aşteptau împărăţia lui Dumnezeu. • Pentru umaniştii secolelor XV-XVI, noţiunea de ev mediu înseamnă o epocă de mijloc, o epocă de tranziţie de la antichitatea clasică la Renaştere; ei au denumit-o cu termeni latini: medium aevum, media tempestas, media

• Primele constatări privind existenţa celor două clase/categorii sociale noii orânduiri de pe teritoriul României aparţin lui Miron Costin şi lui Dimitrie Cantemir. • Mai târziu, Nicolae Bălcescu combate teza “locurilor pustii” până la „Descălecare” şi admite existenţa anterioară a unei populaţii de structură agrară. • Nicolae Iorga întelege evul mediu ca o perioadă de tranziţie, acesta începând pe teritoriul României din secolul al IV-lea, cu acele structuri politice denumite romanii.

• Perioada scursă de la finele secolului al VIII-lea până la mijlocul secolului al XIV-lea reprezintă etapa apariţiei şi cristalizării raporturilor feudale. Finalul acestei etape coincide cu înfăptuirea procesului de constituire a statelor feudale româneşti.

• Perioada ale cărei limite sunt mijlocul secolului al XIV-lea şi mijlocul secolului al XVIII-lea reprezintă epoca de maturizare a relaţiilor feudale de pe teritoriul României. Putem distinge în cadrul ei, sub raport politic mai cu seamă, două subperioade: cea a luptei pentru menţinerea independenţei (mijlocul secolului al XIV-lea - mijlocul secolului al XVI-lea) şi cea a instaurării dominaţiei străine asupra Ţărilor Române (mijlocul secolului XVI – mijlocul secolului XVIII).

Bibliografie selectivă: vŞtefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009. v. Ambruster, Adolf, Romanitatea românilor istoria unei idei, Bucureşti, 1993.

C 4. Structuri demo-economice şi instituţii în spaţiul românesc • Se înmulţesc aşezările omeneşti din secolele VIII-XI. - Acestea sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a ţării sub forma unor concentrări demografice, iar această situaţie sugerează un spor sensibil de populaţie. Au fost cartate peste 1500 de aşezări.

• Asemenea concentrări de populaţie caracterizează o anumită structură politică, fiind considerate unităţi teritorial-politice, în fruntea cărora se găseau acei reguli pomenţi în izvoarele epocii, sau jupani, cneji, principi, duci, voievozi. • Se remarcă o succesiune continuă de locuire în cazul multor aşezări (spre exemplu, Şirna judeţul Prahova, Biharea judeţul Bihor, Dodeşti, judeţul Vaslui).

• Se admite că gruparea de aşezări omeneşti identificată în nord-vestul Transilvaniei corespunde organismului politic condus de Menumorut (menţionat de Anonymus), cu excepţia zonei cuprinse între Crişul Repede şi Crişul Alb unde s-au înăţat până acum puţine aşezări din secolele VIII-XI. • Menumorut avea reşedinţa în cetatea Biharea (in castrum Byhor). Cronica lui Anonymus mai menţionează existenţa unor puncte fortificate (castrum Zotmar, castrum Zyloc), unele dintre ele evidenţiate şi de

• Au fost identificate în zona centrală a Transilvaniei peste 50 aşezări din secolele VIII- XI. Acestea se circumscriu în cadrul a două mari concentrări demografice: una cuprinzând circa 20 aşezări, se situează între Mureş şi Someş, corespunzând, teritorial, cu voievodatul lui Gelu (quidam Blacus) amintit de Anonymus. Locuitorii ţării erau români şi slavi (Blasi et Sclavi). • Cronica notarului anonim şi cronicile maghiare din secolul al XIV-lea, pomenesc de existenţa la sud de Mureş a unui alt organism politic, cu reşedinta la Alba Iulia, care, la începutul secolului XI, îl avea drept

• În Banat şi-au avut centrul de putere Glad şi Ahtum. Organismul politic condus de Glad se întindea între Orşova şi Mureş (A fluvio Morus usque ad castrum Urscia). • Ahtum, urmaşul lui Glad, a adus de la Vidin călugări “greci” cărora le-a construit o mânăstire la Morisena, înzestrând-o cu proprietăţi întinse. El s-a botezat la Vidin, în “ritul grecilor”.

• O inscripţie de pe un vas din tezaurul de la Sânnicolau Mare din secolele VIII-X menţionează existenţa şi a altor conducători politici, jupanii Voilă şi Vataul. • Concentrările demografice identificate în spaţiul extracarpatic sugerează existenţa unor forme de organizare politică a comunităţii. • Oastea, ca instituţie a statului, prinde contur. • Biserica îşi continuă existenţa şi în această perioadă.

Bibliografie selectivă: v Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009. v. Ioan-Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV, Fundaţia Culturală Română, Cluj -Napoca, 1996

C. 5 Realităţi etno-culturale în spaţiul românesc în secolul al XIII-lea

În 1234, o scrisoare papală adresată viitorului rege al Ungariei, Bela al IV-lea, arată că în episcopatul Cumaniei “trec ca să locuiască acolo, făcîndu-se una cu acei români”; diploma din 1247 conţinea o clauză care le interzicea cavalerilor teutoni primirea în ţinuturile concedate lor, a ţăranilor din regatul Ungariei “de orice stare şi neam ar fi”.

• Aceeaşi Diplomă a Ioaniţilor consemnează existenţa unui număr de cinci formaţiuni politice româneşti în Oltenia, Muntenia şi sudul Transilvaniei. Dintre acestea cea mai importantă este Ţara Litua, în fruntea căreia se afla Litovoi şi care cuprindea toată valea Jiului şi Ţara Haţegului. • Sunt menţionate în Oltenia două cnezate, unul condus de Farcaş şi altul de Ioan.

• Formaţiunea condusă de voievodatul Seneslau peste Olt cuprindea Argeşul şi o parte din Ţara Făgăraşului. • Diploma menţionează că Ţara lui Litovoi s-a opus extinderii stăpânirii maghiare la sud de Carpaţi. În timpul luptei Litovoi a murit, iar Bărbat, fratele său, a fost luat prizonier si, mai apoi, eliberat în schimbul unei mari sume de bani. După luptele cu Litovoi, regalitatea maghiară a reuşit să ocupe Ţara Haţegului.

• Caracterul creştin al religiei comunităţilor vechi româneşti din secolele VIII-XI este întărit de edificiile descoperite şi de existenţa unor centre ierarhice religioase situate atât pe linia Dunării, de la gurile acesteia până la Turnu Severin, cât şi la nordul Dunării. • Legenda Sfântului Gerard menţionează existenţa a trei episcopate: de Cenad cu reşedinţa la Morisena, al doilea cu reşedinţa la Biharea, al treilea la Alba Iulia (Bălgrad), corespunzător celor trei organisme pomenite de

Bibliografie selectivă: vŞtefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009. v Ambruster, Adolf, Romanitatea românilor istoria unei idei, Bucureşti, 1993

C 6. Geneza statelor medievale româneşti a. Ţara Românească • Izvoarele nu mentioneaza cum Basarab, fiul lui Tihomir, a unit formaţiunile de la sud de Carpaţi şi a pus bazele unui singur stat, care va primi numele de Tara Romanească.

• El a dus o politică externă activă, stabilind alianţe politice cu bulgarii, în detrimentul Bizanţului, a luptat împotriva tătarilor şi ungurilor. • Cronica pictată de la Viena înregistrează victoria lui Basarab de la Posada (1330) împotriva lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei. În urma acestei victorii el obţine independenţa ţării. Tot acum se încheie procesul de formare a statului.

b. Moldova • Declinul Hoardei de Aur, odată cu moartea lui Nogai în 1299, a fost folosit de conducătorii politici din Moldovei pentru a-şi consolida puterea. • Cronica lui Ottokar de Stiria ne face cunoscut faptul că Otto de Bavaria, venind în 1307 -1308 în Transilvania, a fost reţinut de Ladislau Kan, voievodul Transilvaniei, şi apoi trimis ca prizonier la un voievod „valah” care stăpânea „peste munti” (Uber Walt).

• Acest voievod român, spune cronica, era domn (herr) „peste ceilalţi” , adică peste alţi conducători politici, fapt care sugerează gradul avansat de unificare politică a formaţiunilor din aceste părţi. „Ţara românilor” (Walachenlant), cum este numită în cronică, se afla, după toate probabilităţile, situată în nord-vestul Moldovei. • Are loc organizarea în anii 1325 -1353 a unei mărci militare pe versantul răsăritean al Carpaţilor, cu centrul politic la Baia (Civitas Moldaviae), conducător fiind aşezat Dragoş.

• Bogdan este exponentul luptei împotriva politicii maghiare de desfiinţare a vechilor autonomii româneşti, maramureşene, şi de înlocuire a instituţiilor tradiţionale cu cele maghiare. • După ce a fost destituit de Ludovic de Anjou din funcţia sa, Bogdan a trecut munţii în Moldova şi a izgonit autorităţile dominaţiei maghiare instituite aici. Astfel, anul 1359 devine reperul independenţei pentru teritoriul situate la est de Carpaţi.

c. Dobrogea • O inscripţie descoperită la Mircea-Vodă (judeţul Constanţa) în anul 943 indică existenţa unui jupan, al cărui nume este Dimitrie. • Sunt mentionate de izvoarele bizantine formaţiunile politice din secolul XI conduse de Tatos, Satza şi Seslav.

• Profitând de slăbirea dominaţiei mongole, către mijlocul secolul XIV, micile formaţiuni politice încearcă să se unească într-un organism statal dependent de Bizanţ, centrul acestui stat fiind teritoriul dintre Varna şi Caliacra (cunoscut sub numele de “ţara Cavarnei”) • Balica şi Dobrotici, conducătorii acestei formaţiuni întervin în evenimentele din Bizanţ.

• Dobrotici obţine titlul de strateg şi apoi de “despot” în 1357. El este cel care şi-a întins stăpânirea sa asupra întregului teritoriu dintre Dunăre şi Mare (mai puţin ţinutul Dristorului) şi a întreţinut strânse raporturi cu voievozii Ţării Româneşti. • După 1386, lui Dobrotici i-a urmat la domnie Ivanco, fiul său. Acesta încheie o alianţă cu turcii dar care nu e respectată de cei din urmă. • În timpul luptelor cu turcii în 1388 Ivanco moare, iar formaţiunea sa politică întră în posesia lui Mircea cel Bătrân.

Bibliografie selectivă: vŞtefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009. v Nicolae Stoicescu, „Descălecat” sau întemeiere? O veche preocupare a istoriografiei româneşti de-sine-stătătoare” în Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1990, pp. 97 -165.

C 7. Marile Puteri şi Ţările Române

În secolul XIV Imperiul otoman îşi întăreşte dominaţia în Balcani, cucerindu-i pe conducătorii locali sau atrăgându-i prin acordarea timar-uri. Mircea cel Bătrân incorporează Dobrogea la Ţara Românească în 1388, aflată până atunci sub suzeranitate otomană. Participă la bătălia de Câmpia Mierlei din 1389. Ø Alinţa cu regatul maghiar şi cu emirii anatolieni şi acţiunile militare ale lui Mircea în spaţiul balcanic l-au determinat pe Baiazid să întreprindă o expediţie personală de cucerire a Ţării Româneşti, în primăvara lui 1395.

Ø 7 martie 1395 - Mircea cel Bătrân şi regele Sigismund de Luxemburg au încheiat la Braşov un tratat de alianţă, care prevede ajutor reciproc în cazul unei agresiuni otomane. Ø Spre sfârşitul domniei Mircea Cel Bătrân recunoaşte suzeranitatea otomană.

• Moldova se orientează în timpul lui Alexandru cel Bun (1400 -1432) spre Polonia şi Ţara Românească. Ø În 1402 încheie un tratat de alianţă cu Polonia şi recunoaşte sureanitatea lui Vladislav Iagello. Acest tratat este reînnoit în 1404, 1407, 1411 si 1415. Ø Îi acordă ajutor în luptele de la Grünwald şi Marienburg împotriva cavalerilor teutoni (1410, 1422).

Ø În 1420 otomanii atacă prima dată Moldova (au asediat Chilia şi Cetatea Albă, dar atacul este respins de Alexndru cel Bun. Ø Acordul dintre Polonia şi Ungaria, încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezentă primul acord de împărţire a unui teritoriu românesc în sfere de influenţă.

• Polonia şi Ungaria încearcă să profite de slăbirea puterii domneşti în Ţările Române pentru a-şi impune hegemonia la Dunărea de Jos. Ø Moartea prematură a regelui Albert de Habsburg a dat naştere unei perioade de frământări legate de succesiunea la tron.

Ø Alegerea lui Vladislav al III-lea al Poloniei ca rege al Ungariei (devenit astfel Vladislav I al Ungariei, la 6 martie 1440) şi încoronarea sa la 17 iulie la Alba Iulia, au dus la declanşarea unui război civil sângeros, în părţile de vest, de sud şi în Slovacia, care a durat până în 1441. Ø Iancu de Hunedoara a fost răsplătit de regele Ungariei pentru sprijinul acordat cu demnitatea de voievod al Transilvaniei în 1441.

Ø Împrimă politicii Ungariei o linie antiotomană. Ø Devine regent al Ungariei în 1446. Ø În 1443 -1444 organizează "Campania cea Lungă" care se încheie printr-o pace favorabile semnată pe 10 ani. Ø În 1444 se încheie tratatul de pace de la Seghedin.

Ø O nouă cruciadă antiotomană se încheie cu înfrângerea creştinilor la Varna (1444). Ø La Kosovo (1448) pierde lupta datorită trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, şi a rivalului său Branković, care a împiedicat ajutoarele conduse de Skanderbeg să ajungă la locul bătăliei.

Ø Iancu de Hunedoare obţine o victorie importantă împotriva oştilor otomane la bătălia de la Belgrad (1456). ØÎn august 1456 moare de ciumă la Zemun. Ø Este înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail.

• Căderea Constantinopolului (1453) stârneşte rumoare în cadrul cancelariilor statelor creştine care conştientizează pericolul otoman. De aceea organizarea unor cruciade împotriva Semilunei câştigă noi adepţi. Ø Vlad Ţepeş refuză în 1459 să mai plătească tribut (10. 000 galbeni anual). ØÎncheie o alianţă cu Matei Corvin (1460).

ØÎn iarna 1461 -1462 organizează o campanie surpriză la sudul Dunării. ØSurprins de gestul lui Vlad Ţepe sultanul organizează o campanie împotriva Ţării Româneşti ØNeputând să oprească pe linia Dunării ofensiva otomană Vlad va aplica tactica hărţuirii: pustiirea pământului, otrăvirea fântânilor, atacarea detaşamentelor turceşti plecate după hrană.

Ø Declanşează “atacul de noapte ” în apropiere de Târgovişte (16 -17 iunie 1462), menit să demoralizeze oastea otomană. Victoria obţinută nu poate fi fructificată datorită trădării marii boierimi şi a politicii duplicitare dusă de regele maghiar. Ø Nu primeşte ajutorul promis de Matei Corvin. Este acuzat de trădare şi este i încarcerat la Vişegrad vreme de 12 ani. După Vişegrad are domiciliu forţat la Buda timp de doi ani. La cererea lui Ştefan cel Mare va fi eliberat în 1475.

Ø 1462 – încheierea unei capitulaţii între sultan si Radu cel Frumos care va conduce la cresterea tributului de catre Poarta, în schimbul păstrării independentei Tarii Românesti.

• Amestecul lui Ştefan cel Mare (1457 -1504) în treburile domniei Ţării Româneşti. îl irită pe Mohamed al II-lea, care hotărăşte să nu lase nepedepsit acest lucru. Ø Ştefan cel mare duce o politică de emancipare de sub tutela marilor puteri creştine în paralel cu lupta antiotomană. Ø În faţa Vasluiului în locul numit Podul Înalt (ziua de 10 ianuarie 1475) Stefan obţine o strălucită victorie împotriva otomanilor.

Ø Este învins în codrul de la Valea Albă sau Războieni de către otomani în seara zilei de 26 iulie 1476. Ø Pierde Chilia şi Cetatea Albă în 1484. Ø Depune jurământul de credinţă faţă de regele Poloniei, Cazimir (15 septembrie 1485, Colomeea).

ØRelaţiile cu Polonia se deteriorează, iar Moldova iese de sub suzeranitatea acesteia. Ø În anul 1487 Ştefan obţine o victorie importantă împotriva polonezilor la Codrii Cosminului. Ø 1487 – tratat cu turcii, a reluat plata tributului, iar sultanul a recunoscut independenţa Moldovei.

Ø 1 489 – încheie un tratat de alianţă cu Matei Corvin; primeşte Ciceul şi Cetatea de Balta drept posesiuni. Ø În 1497 Polonia recunoaşte independenţa Moldovei. Ø La moartea sa Stefan a lăsat o ţară prosperă şi prosperă. Ø Grigore Ureche ne pune că pe “Ştefan Vodă lau îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale

Bibliografie selectivă: v Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009. v Stefănescu, Stefan. Istoria medie a României. Partea a II-a. Principatele Romane. Secolele XIV-XVI. – Bucuresti, 1992.

C 8. Statutul juridic al Ţărilor Române • Ţările tributare faceau parte conform dreptului islamic din dar-al-ahd (Casa Pacii), situat între dar-al-Islam (Casa Islamului) şi daral-harb (Casa Războiului). Ţările Române beneficiau de regimul de dar-al-ahd, care presupunea:

Ø autonomia lor; Ø păstrarea institutiilor politice, administrative, militare, judecătoreşti şi ecleziastice; Ø deţinerea tronului de către un domn pământean; Ø domnul era ales de boieri (în Transilvania de dietă) şi confirmat de sultan.

• Odată cu instaurarea şi consolidarea dominaţiei otomane sultanul numeşte şi mazileşte domni, independent de voinţa boierilor. Astfel că scaunul domnesc revenea celui care plătea mai mult. • Autonomia Tărilor Romane era recunoscută în ahidnamelele (capitulaţiile) emise de Poartă. De notat că aceste acte interziceau musulmanilor dreptul de a deţine proprietăţi sau de a construi moschei în Ţările Române, să ia de aici devşirme (sistemul recrutarii de copii creştini) pentru corpul de ieniceri etc.

• Ţările Române plăteau haraci, peşchesuri către sultan, sultana validé şi demnitarii lui, mucarerul (reînnoirea domniei), trebuiau să pună la dispoziţia otomanilor vite, oi, cereale, miere de albine, cai, ceară samd. Cu timpul se va institui un monopol otoman asupra grâului românesc. Preţurile cerealelor sunt fixe. • Politica externă a Tărilor Române era integrată în cea otomană. Domnii români trebuiau să respecte clauza “prietenilor şi duşmanilor sultanului” şi să facă auxilium (participarea în campanile militare organizate de

• Transilvania devine sub suzeranitatea otomană un principat autonom (1541). Ea a beneficiat de un statut mai bun, în raport cu celelalte două ţări româneşti, datorită vecinătăţii Imperiului Habsburgic (spre exemplu, dreptul de a-şi alege principii, investirea acestora cu însemnele puterii de către sultan, tributul, pescheşurile şi prestaţiile în produse). De aceea, nu este de mirare că otomanii s-au văzut nevoiţi să-şi modereze pretenţiile faţă de Transilvania. • Principatul îşi pierde autonomia în timpul ocupaţiei habsburgice.

• După instalarea regimului fanariot Ţările Române extracarpatice au fost reprezentate pe arena internaţională, având însă o autoritate mult ştirbită. • După pacea de la Karlowitz (1699), Rusia şi Austria reclamă aşa-zisa “moştenire otomană”, profitând de începutul declinului Imperiului Otoman în Europa de Est. În virtutea acestei moşteniri, cele două mari puteri creştine desfăşoară acţiuni cu caracter expansionist, având ca obiectiv stabilirea hotarului pe linia Dunării. Acest lucru echivalează cu pierderea autonomiei

Bibliografie selectivă: v Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009. v

C 9. Viaţa religioasă a românilor în evul mediu

�Când vorbim despre destinul omului medieval în spaţiul românesc, ne referim de fapt la homo religiosus, a cărui viaţă este dominată de idealurile de credinţă şi de speranţa mântuirii. Sacrul i se dezvăluie acestuia prin revelaţie, vise şi semne. Creştinul este un călător străin în această lume, iar punctul terminus al pribegiei sale este Ierusalimul ceresc. Valorile etice au ca suport, în chip necesar, valorile religioase promovate de Evanghelie. Totul este subordonat religiosului, începând cu viaţa cotidiană şi terminând cu sfera poliiticii.

�Pentru comunităţile de la nordul Dunării de Jos factorul principal de coeziune îl reprezintă religia şi confesiunea ( “legea”, “dreapta credinţă” ), care pun în valoare specificul etnic. �În cultura de tip religios, arta devine o modalitate de educaşie a colectivităţii, iar originalitatea şi individualitatea sunt trecute pe plan secundar. �După apariţia statelor medievale româneşti (Ţara Românească şi Moldova) i-au fiinţă, la

�În 1359, Patriarhia ecumenică de la Constantinopol a recunoscut oficial Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul la Argeş, şi pe titularul ei, Iachint , fostul mitropolit al Vicinei. �În 1517, scaunul mitropolitan a fost mutat de la Argeş la Târgovişte, iar în 1668 la Bucureşti, unde a rămas până în prezent. � 1370 - cca. 1401 - a funcţionat în Ţara Românească Mitropolia Severinului, pentru ţinuturile din dreapta Oltului.

�Într-o mare măsură, viaţa culturală se desfăşoară în mănăstiri, unde sunt traduse şi tipărite multe cărţi de cult şi de literatură. �Mitropolia Moldovei este menţionată pentru prima dată în izvoarele timpului în anul 1386. Neînţelegerile cu Patriarhia ecumenică s-au ivit din cauză că aceasta intenţiona să impună un ierarh grec pe scaunul metropolitan. � 26 iulie 1401 - a fost recunoscut ca mitropolit moldoveanul Iosif (hirotonit la Halici).

�Reşedinţa Mitropoliei Moldovei era la Suceava, fiind mai apoi mutată la Iaşi în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. �Biserica deţine în această perioadă un rol important în viaţa politică a ţării şi patronează întreaga activitate culturală şi de asistenţă socială. �Se constată amestecul grecilor în problemele Bisericii locale (închinări abuzive ale mânăstirilor). � 13 aprilie 1596 – Mihai Viteazul reglementează

�Bibliografie selectivă: �Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009, 292 p. �Mircea Păcurară, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I-II, ediţia a II-a, Bucureşti, 1991. �Berciu-Drăghicescu, Adina, Trofin, Liliana, Valori creştine la nordul Dunării. Culegere de izvoare istorice, Editura Credis, Bucureşti, 2001.

C. 10. Influenţa factorilor economici asupra evoluţiei sociale în spaţiul românesc

În evul mediu, gândirea economică este subordonată, în mare parte, moralei creştine şi supusă normelor juridice. Cu toate acestea, economia Ţărilor Române cunoaşte o dezvoltare ascendentă.

Diferenţierile sociale din cadrul societăţii româneşti constatate în epoca anterioră capătă noi dimensiuni în secolele XIV-XVI. Decăderea ţărănimii libere şi aservirea au avut un impact negativ asupra evoluţiei economiei şi a afectat capacitatea de apărare a ţării.

Legarea de glie a ţăranilor a fost legiferată şi în Ţările Române: 1517 – în Transilvania a fost adoptat Tripartitul lui Şt. Werböczi; Ţara Românească - “legătura” lui Mihai Viteazul, 1597; Moldova - legile lui Miron Bornowski, 1628.

C. 11. Imaginar în cultura medievală românească

�În spaţiul românesc elitele politice şi spirituale stimulează activitatea culturală la un nivel aulic. Geneza culturii scrise a românilor este în relaţie strânsă cu raportarea la sacru a fiecărui individ, indiferent de categoria socială din care provine. �Intensificarea circulaţiei de manuscrise, predominant cu caracter religios, redactate în slava veche. - La acest nivel participă şi cultura populară (prin creştinismul popular şi creaţia folclorică). �Corpul uman - imagine a Bisericii, societăţii şi

�Relaţia suflet-trup în mentalul colectiv. �Imaginarul lumii de dincolo. �Imaginea femeii într-un ev mediu masculin. �Practicile magice şi canoanele Bisericii. �Bibliografie selectivă: �Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009. �Iolanda Ţighiliu, Societate si mentalitate in Tara romaneasca si Moldiva. Secolele XV-XVII, Bucuresti, 1997.

C 12. Premise generale dezvoltării culturii medievale românesti (secolele XIV-XVI)

Cultura medievală romanească, aflată la intersecţia marilor spaţii culturale Occidentului şi Răsăritului european, a fost supusă înfluenţelor venite din aceste zone, pe care le-a asimilat în conformitate cu propria grilă de valori. Are un caracter original. În literatura medievală romanească, cronicile se bucură de un statut aparte.

�Destinul politic diferit al Ţărilor Române s-a răsfrânt asupra dezvoltării mediului cultural. �Mănăstirile sunt adevărate focare de cultură medievală. �Bibiografie selectivă: �Petre P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1968. �Răzvan Theodorescu, Românii şi Balcanicii în civilizaţia sud-est europeană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999. �Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (15501800), 2 vol. , Editura Meridiane, Bucureşti, 1992.

C 13. Epoca lui Mihai Viteazul (1593 - 1601)

�Conştient de rolul important ce revenea puterii centrale în această luptă pentru unitate şi independenţă, Mihai a susţinut cu toată convingerea ideea întăririi autorităţii domneşti în cadrul politicii interne pe care a desfăşurat-o (era garanţia realizării planurilor sale de unitate). � 1593 – a aderat la Liga Crestina (Spania, Veneţia, Statul Papal, ducatele italiene - Mantua, Ferrara şi Toscana, Principatul Transilvaniei şi Moldova). �Decembrie 1594 -Ianuarie 1595 – campanie reuşită impotriva Imperiului Otoman.

� 20 mai 1595 – tratat de alianţă semnat de boierii lui Mihai Viteazul cu Sigismund Bathory; în schimbul sprijinului împotriva otomanilor, boierii îi micşorează prerogativele domnului. � 13/23 august 1595 – lupta de la Călugareni se încheie în favoarea lui Mihai. �Ianuarie 1597 – reia plata tributului către Poartă în schimbul păcii şi a recunoaşterii sale ca domn al Tarii Romanesti de către sultan. � Martie 1598 – otomanii au recunoscut independenţa Tării Românesti.

� 30 mai/9 iunie 1598 – la Targoviste, Mihai încheie un tratat de alianţă cu Rudolf al II-lea, care i-a promis sprijin financiar în schimbul recunoaşterii suzeranităţii sale. �În tratativele sale cu împăratul, Mihai a expus cu claritate ideea întăririi autorităţii domneşti: “Alta pohteşte (domnul) să poată da şi milui pre cine va vrea cu sate şi cui va da de moşie, să-i fie moşie, şi cine va ieşi vinovaţi, au nemeş, au boier, au sărac, toţi să se judece, cum le va ajunge legea, aşa să piară”.

�Unirea Principatelor �- 18/28 octombrie 1599 – Andrei Bathory. este învins în batalia de la Şelimbar. �- 1 noiembrie 1599 – intrarea în Alba Iulia a lui Mihai; recunoasterea sa ca principe al Transilvaniei de către Dietă. �- 27 martie 1600 - s-a realizat unirea politica a celor trei ţări românesti. Mihai emitea din laşi primul document în care se întitula “domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei”, punând să se confecţioneze o pecete cu stemele reunite ale celor trei ţări româneşti.

�-18 septembrie 1600 – Mihai a fost infrânt la Mirăslau de nobilii maghiari ajutaţi de generalul Basta. �- Martie 1601 – la Praga, Mihai a primit sprijin de la împărat pentru reluarea luptelor în Transilvania şi ocuparea Ţării Româneşti. �- 3/13 august 1601 – la Guraslau, cu ajutorul lui Basta, Mihai l-a invins pe Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. �- 9/19 august 1601 – Mihai Viteazul a fost asasinat pe Câmpia Turzii.

�Bibliografie selectivă: �Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009 �Petre Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti 2002 (reeditare a ediţiei din 1936, cu un cuvânt înainte de Şerban Papacostea). �Berciu-Drăghicescu, Adina, Trofin, Liliana, Valori creştine la nordul Dunării. Culegere de izvoare istorice, Editura Credis, Bucureşti, 2001.

C. 14. Ocupaţii şi meşteşuguri în Ţările Române

�Noi terenuri sunt desţelenite, defrişate, intrând în circuitul agricol în defavoarea pădurii, a islazului, în special în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi începutul secolului următor. �Tehnica agricolă se îmbunătăţeşte. � Se generalizează utilizarea brăzdarului de fier asimetric cu cormană schimbătoare sau fixă ca piesă principală a plugului. �Se extinde în această vreme procedeul gunoirii pământului (terrae fimatae, loci fimati) pentru a determina creşterea fertilităţii solului.

�În paralel cu acţiunea de descoperire şi exploatare de noi rezerve miniere, se desfăşoară un fenomen de concentrare a acestei activităţi în zonele bogate în zăcăminte cu randament economic ridicat (spre exemplu, Transilvania, sau cele din regiunea Băii de Aramă şi Băii de Fier). �La sfârşitul secolului al XIV-lea este documentată utilizarea energiei hidraulice la reducerea minereului.

�Se dezvoltă meşteşugurile din domeniul prelucrării metalelor, din domeniul construcţiilor, al ţesătoriei şi al prelucrării ţesăturilor, al prelucrării pieilor, din domeniul alimentar, al prelucrării metalelor preţioase (sculptura în bronz şi aur), precum şi alte meşteşuguri (olăritul). �Bibliografie selectivă: �Ştefan Olteanu, Panait I. Panait, Istorie medie românească (Note de curs), coord. Liliana Trofin, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009.

Stefan Stefănescu, Istoria medie a României. Partea a II-a. Principatele Romane. Secolele XIV -XVI. – Bucuresti, 1992. Ştefan Olteanu , Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în evul mediu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969.