Greierele i furnica de Jean de la Fontaine

Greierele şi furnica de Jean de la Fontaine Petrecuse cu chitara Toată vara. Însă iată că- ntr- o zi Când viforniţa porni, Greierele se trezi Fără muscă, fără râmă, Fără umbră de fărâmă. Ce să facă? Hai să ceară La Furnică, pân' la vară, Niscai boabe de secară. - "Pe cuvânt de lighioană, Voi plăti cinstit cucoană, Cu dobânzi, cu tot ce vrei!" Dar Furnica, harnică, Are un ponos al ei: Nu- i din fire darnică Şi- i răspunde cam răstit: - Astă- vară ce- ai păţit? - Dacă nu e cu bănat. Zi şi noapte am cântat Pentru mine, pentru toţi. . . - "Joacă astăzi dacă poţi!"

Greierele şi furnica de Jean de La Fontaine Greierul, hoinar prin ţară, A cântat întreaga vară; Iar acum, fără bucate, S- a trezit cu iarna- n spate. N- are- n casă o fărâmă, Nici de muscă, nici de râmă. A dat fuga, cam cu frică, La vecina lui furnică, Şi- a rugat- o să- l ajute, Cu ceva să- l împrumute, Câteva grăunţe doară, Să- i ajungă pân’ la vară. – Ţi- oi plăti cinstit la treier, Pe cuvântul meu de greier, Capitalul cuvenit, Cu dobândă socotit. Dar furnica cea bogată Nu- mprumută niciodată; Alt cusur mai mic nici n- are. – Ai venit să te- mprumut? Astă vară ce- ai făcut? – Am cântat pentru oricare. Nu te superi? – Nicidecum. – Ai cântat? Hai, joacă- acum!

Greierele şi furnica de Marin Sorescu - Surioară dragă, am. . . Am venit să- mi dai şi mie. . . Pân’ la primăvară. . . - N- am. -. . . un grăunte. . . ai o mie. - N- am. - Dar toată lumea ştie: E doar lucru cunoscut. - Am, da’ nu vreau să- mprumut! Astă- vară ce- ai făcut? - Am cântat. . . - Acuma joacă! - Îmi e foame, c- aş juca. . . - Joacă. . . - Nu mă enerva, Că- s nervos. . . îmi dai, or. . . - Ba. - Eşti zgârcită. . . - Mă închin. - da’ o să te- ntind puţin. Şi- agăţând vioara- n grindă Greieru- nşfăcă furnica Şi- ncepu „să o destindă”. Şi- a bătut- o zdravăn, vere! Apoi s- au oprit. Tăcere. Amândoi stăteau ca muţi. - Ei, acuma mă- mprumuţi, Surioară? - Cu plăcere.

Balada unui greier mic de George Topârceanu Peste dealuri zgribulite, Peste ţarini zdrenţuite, A venit aşa, deodată, Toamna cea întunecată. Lungă, slabă şi zăludă, Botezând natura udă C- un mănunchi de ciumafai, Când se scutură de ciudă, Împrejurul ei departe Risipeşte- n evantai Ploi mărunte, Frunze moarte, Stropi de tină, Guturai…

Şi cum vine de la munte, Blestemând Şi lăcrimând, Toţi ciulinii de pe vale Se pitesc prin văgăuni, Iar măceşii de pe câmpuri O întâmpină în cale Cu grăbite plecăciuni… Doar pe coastă, la urcuş, Din căsuţa lui de humă A ieşit un greieruş, Negru, mic, muiat în tuş Şi pe- aripi pudrat cu brumă: - Cri- cri, Toamnă gri, - Nu credeam c- o să mai vii Înainte de Crăciun, Că puteam şi eu s- adun O grăunţă cât de mică, Ca să nu cer împrumut La vecina mea furnică, Fi’ndcă nu- mi dă niciodată, Şi- apoi umple lumea toată Că m-am dus şi i- am cerut… Dar de- acuş, Zise el cu glas sfârşit Ridicând un picioruş, Dar de- acuş s- a isprăvit… Cri- cri, Toamnă gri, Tare- s mic şi necăjit!

Greierul si furnica de Alexandru Donici Greierul în desfătare, Trecând vara cu cântare, Deodată se trezeşte Că afară viscoleşte, Iar el de mâncat nu are. La vecina sa furnică Alergând, cu lacrimi pică Şi se roagă să- i ajute, Cu hrană să- l împrumute, Ca de foame să nu moară, Numai pân' la primăvară. Furnica l- a ascultat, Dar aşa l- a întrebat: - Vara, când eu adunam, Tu ce faceai? - Eu cântam În petrecere cu toti. - Ai cântat? Imi pare bine. Acum joacă, dacă poţi, Iar la vară fă ca mine.

Greierele şi furnica de Adrian Erbiceanu Ca să nu păţească iară Ca mai an, când pe nimica A cerut un bob sau două La vecina sa Furnica, Iar aceasta, şugubeaţă, Făr’ prea multe să- i cuvânte Îl trimise jos, sub grindă, Pentru- n bob, un an să- i cânte, Greierele – fiind făptaşul Luă cu sine o desagă, Bob cu bob muncind s-o umple Vara- ntreagă, toamna- ntreagă. Numai că, ajuns la moară, - Rost să- şi facă de bucate Înlemni văzând că duse O desagă goală- n spate. Pasămite, luându- şi sacul Şi fixându- l strâns la gură Nu văzuse cum se cască Dedesubt o crăpătură… Încolţit de frig şi foame La Furnică în pridvor Pentru- o mână de bucate Cântă- un greiere de zor. MORALA: Neglijenţa cu risipa Adunate dau: Nimica. Şi- apoi cânţi cum vrea…Furnica!

Aşa arată! Greierele Furnica

Fabula § este o povestire din viaţa animalelor. § autorul fabulei scoate în evidenţă defecte omeneşti. § personifică animale, păsări, obiecte atribuindu- le însuşiri omeneşti. § are următoarea structură: § povestirea propriu- zisă § morala.

§ § § § § de mici dimensiuni povestirea este adesea înlocuită cu dialogul personajele se prezintă singure se aseamănăcu o scenetă, cu puţine personaje locul şi timpul sunt neprecizate, întărind ideea că asemenea fapte se pot petrece oriunde şi oricând sub vălul personajelor se descoperă lumea oamenilor cu defectele eterne; fiecare personaj este simbolic, deoarece redă un anumit tip uman, având mai multe defecte fabulele au rol instructiv, dar, mai ales, educativ (moralizator). animalele (plantele, obiectele) sunt alese cu măiestrie, încât să redea cât mai fidel, trăsăturile personajului pe care- l întruchipează: Fabula § § § § furnica — omul harnic; greierele — omul leneş; vulpea — omul şiret; lupul — omul lacom; boul — omul prost; căţelul — omul fricos; măgarul — omul încăpăţânat etc.

Orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare!. . ?