GHID ORIENTATIV de ndrumare n vederea susinerii probei

  • Slides: 20
Download presentation
GHID ORIENTATIV de îndrumare în vederea susținerii probei de creativitate (în culoare) pentru admiterea

GHID ORIENTATIV de îndrumare în vederea susținerii probei de creativitate (în culoare) pentru admiterea în clasa a IX-a la SECȚIILE ARTE PLASTICE ȘI ARHITECTURĂ Noțiuni elementare privind TEORIA CULORILOR CERCUL CROMATIC al lui Johannes Itten

culori primare → culori binare → culori terțiare (culori principale) → (culori secundare) →

culori primare → culori binare → culori terțiare (culori principale) → (culori secundare) → culori de gradul 3 + nuanțe

Relațiile stabilite între culori, pe baza cercului cromatic

Relațiile stabilite între culori, pe baza cercului cromatic

Contrastele cromatice Se vorbește de contrast când se observă diferențe evidente între două efecte

Contrastele cromatice Se vorbește de contrast când se observă diferențe evidente între două efecte cromatice aflate în comparație. Dacă aceste efecte sunt absolute, se vorbește despre contrast de polaritate. Mare-mic, alb-negru, rece-cald, în gradul lor maxim de opoziție sunt contraste de opoziție. Simțurile noastre apreciază întotdeauna prin intermediul comparației. Cele șapte contraste cromatice propuse de pictorul și cercetătorul în domeniul cromatologiei, Iohannes Itten, sunt următoarele: 1. contrastul culoriilor în sine/ al culorilor pure; 2. contrastul de clarobscur/ de închis-deschis; 3. contrastul de cald-rece; 4. contrastul culorilor complementare; 5. contrastul succesiv; 6. contrastul de calitate; 7. contrastul de cantitate.

1. Contrastul culorilor pure / al culorilor în sine Este cel mai simplu dintre

1. Contrastul culorilor pure / al culorilor în sine Este cel mai simplu dintre cele șapte contraste. Se obține prin apropierea (alăturarea) oricăror culori aflate pe punctul cel mai înalt de saturație. Contrastul ia naștere în prezența a minimum trei culori cât mai diferite între ele (adică depărtate în spectru). Cel mai puternic contrast are loc între culorile primare (roșu, galben, albastru) saturate la maximum, iar pe măsură ce ne depărtăm de ele forța contrastului scade. Contrastul culorilor în sine câștigă cel mai mare efect expresiv dacă se alătură alb și negru oricăror culori. Astfel, dacă de separă culorile prin linii albe sau negre, acestea dobândesc o mai mare evidență: capacitatea lor de influență reciprocă este definitiv blocată, iar fiecare culoare capătă, astfel, o valoare reală, concretă.

2. Contrastul de clarobscur Denumirea contrastului este dată chiar de termenul „clarobscur”: clair =

2. Contrastul de clarobscur Denumirea contrastului este dată chiar de termenul „clarobscur”: clair = deschis, obscur = întunecat (motiv pentru care este denumit uneori contrast de închis-deschis). Este contrastul care corespunde luminii și umbrei, astfel că la baza lui stă valorația, adică raportul dintre valorile deschise și cele închise, dintre culorile luminoase și cele întunecate – fie ele policrome sau monoctome. Contrastul clarobscur acromatic presupune raportul dintre cei doi poli - alb, negru - și griurile neutre intermediare. În această situație vorbim despre nonculori și acromatism. Contrastul clarobscur monocromatic se referă la raportul dintre tonuri luminoase și tonuri întunecate ale unei singure culori. Tonuri sunt amestecuri realizate între: culoare + alb culoare + negru Diferențele de ton ale unei culori, cuprinse de la cel mai luminos până la cel mai întunecat, constituie scala tonală a acelei culori, iar tehnica de lucru poartă denumirea de monocromie. Contrastul clarobscur policromatic presupune utilizarea tonurilor provenite de la mai mult de o culoare și evidențierea diferențelor de luminozitate dintre ele. Redarea volumului prin aplicarea acestui contrast este asociată procedeului de modelaj cromatic, ce presupune sugerarea luminii prin amestec de alb în culoare, iar a umbrei prin adaos de negru.

3. Contrastul de cald-rece Numele contrastului îl și descrie totodată: este contrastul dintre culorile

3. Contrastul de cald-rece Numele contrastului îl și descrie totodată: este contrastul dintre culorile calde și cele reci, acestea putând să fie sau nu complementare. Culorile calde merg de la galben spre oranj și roșu, pivotând în jurul imaginii focului, iar cele reci merg de la verde spre albastru și violet, amintind cerul, gheața și apele răcoroase. Efectul de termicitate variază cel mai mult în funcție de alăturarea culorilor, deoarece, prin contrast, acestea își pot schimba caracterul în mai cald sau mai rece. Ex. : o tentă rece va părea mai rece pe o suprafață caldă decât pe una rece, cu atât mai rece cu cât fondul este mai cald. Acest contrast generează senzații polare conexe: căldură – frig însorit – umbrit jos – sus greu – ușor uscat – umed opac – transparent agitat – calm aproape – departe mare – mic Prin prisma acestor asocieri, contrastul de cald-rece este esențial în surprinderea și aplicarea efectului spațial și termodinamic al culorilor. Pentru a fi relevantă aplicarea acestui contrast, se recomandă folosirea culorilor de aceeași tonalitate (aduse la aceeași luminozitate prin amestec cu una dintre nonculori). Contrastul de cald-rece stă la baza procedeului denumit modulație cromatică și se aplică în sugerarea volumului și a luminii / umbrei prin folosirea culorilor calde, respectiv a celor reci. Totodată, modulația cromatică face referire și la nuanțarea culorilor prin amestecul acelora care sunt vecine pe cercul cromatic și realizarea de tușe care permit trecerea dintr-o culoare în alta.

4. Contrastul culorilor complementare Acesta este un contrast fundamental a cărei prezență în orice

4. Contrastul culorilor complementare Acesta este un contrast fundamental a cărei prezență în orice imagine este implicită, datorită construcției anatomo-fiziologice a ochiului. Ochiul nostru simte nevoia complementarelor, le cere, iar dacă acestea nu i se oferă, le produce singur. Pe cercul cromatic, culorile complementare se regăsesc în poziții diametral opuse. Există 3 perechi de culori complementare, fiecare dintre ele conținând o culoare primară și una binară, de asemenea una fiind caldă iar cealaltă rece: Roșu – Verde (pereche în care cele două culori au luminozități egale) Galben – Violet (pereche ce conține și cel mai puternic contrast de închis-deschis) Oranj – Albastru (pereche ce conține și cel mai puternic contrast de cald-rece) Prin amestecul fizic a două culori complementare, în aceeași cantitate, se obține gri neutru, în timp ce, prin amestec de cantități variate din cele două culori, se obțin griuri colorate. O a doua modalitate de obținere a acestora este amestecul unei culori cu griul neutru. Prin alăturare, culorile complementare se exaltă reciproc, în timp ce prin amestec fizic se distrug, se anihilează. Se recomandă ca în cazul aplicării acestui tip de contrast, una dintre culori să preia rolul de dominantă. De asemenea, suprafețele de culoare pură vor fi mai reduse în comparație cu suprafețele pictate în tente rupte (amestecuri cromatice).

5. Contrastul simultan Este contrastul dintre două culori alăturate în care fiecare dintre ele

5. Contrastul simultan Este contrastul dintre două culori alăturate în care fiecare dintre ele își pretinde și își produce simultan culoarea complementară. Culoarea produsă în același timp există numai în percepția cromatică a privitorului și nu în realitatea exterioară, cum se demonstrează prin faptul că nu poate fi fotografiată. Acest contrast este socotit a fi o variantă a contrastului complementarelor, în care unul din termeni lipsește, fiind sugerat de ochiul nostru. Contrastul acționează în cazul alăturării culorilor, cel mai puternic fiind perceput în cazul juxtapunerii unei culori și a griului neutru. Totuși, contrastul se produce normal între două culori vecine, se accentuează dacă acestea sunt mai depărtate, iar cel mai puternic contrast are loc între culorile total opuse (complementarele). Contrastul simultan se concretizează în patru variante destul de diferite: - primul are la bază complementarele - următorul este bazat pe luminozitate - al treilea se referă la termicitate - ultimul se bazează pe saturație

6. Contrastul de calitate Se referă la contrastul dintre culorile pure, intense, saturate, vii,

6. Contrastul de calitate Se referă la contrastul dintre culorile pure, intense, saturate, vii, aprinse și culorile rupte, palide, stinse, terne, mohorâte. Contrastul poate varia extrem de mult, după cum variază puritatea și luminozitatea tonurilor. Contrastul de calitate este contrastul subtil și rafinat al acordurilor în care intră griurile colorate. Cele mai pure culori sunt socotite a fi culorile-lumină din spectrul solar, dar și acele culori-pigment puternic saturate, regăsite în creația pictorilor. Culorile pot fi modificate sau rupte prin procedee diferite, ce implică amestecul fizic sau amestecul optic. Primul procedeu presupune ruperea tentei prin combinarea culorilor-pigment pe paletă: - culoare + alb / negru = tonuri - culoare + gri neutru = griuri colorate - culoare + complementara = griuri colorate - culoare + culoare opusă termic = tente rupte (degradate) - culoare + culoarea vecină pe cercul cromatic = nuanțe Al doilea procedeu se referă la amestecul optic obținut prin suprapuneri grafice (linii, puncte, laviuri colorate) peste o suprafață anterior pictată în culoarea de bază. Amestecul optic se produce la nivelul ochiului, pe retină.

7. Contrastul de cantitate Este un contrast de suprafețe, de mărimi sau de proporții

7. Contrastul de cantitate Este un contrast de suprafețe, de mărimi sau de proporții – putând fi denumit cu oricare dintre aceste atribute -, care operează cu raportuile mare-mic, mult-puțin, lungscurt, larg-strâmt, gros-subțire. Avem de-a face, așadar, cu contrastul dintre două sau mai multe pete diferite ca mărime. Pe de altă parte, la fel de importantă este luminozitatea culorilor, deoarece o pată mică, saturată și foarte luminoasă poate domina o pată mare, întunecată și ruptă. Pe baza cercetărilor din domeniu, Iohannes Itten stabilește proporțiile în care culorile pure se echilibrează, cu mențiunea că folosește scala luminozității culorilor imaginată de Goethe. Astfel, în cadrul cercului cromatic, perechile de culori complementare ar trebui să se regăsească în raporturile cantitative armonioase conform schemelor grafice următoare: 1/4 Galben – 3/4 Violet 1/3 Oranj – 2/3 Albastru 1/2 Roșu – 1/2 Verde

ALTE PROBLEME CONEXE PRIVIND STUDIUL CULORII Armonia cromatică a unei lucrări - așa cum

ALTE PROBLEME CONEXE PRIVIND STUDIUL CULORII Armonia cromatică a unei lucrări - așa cum este înțeleasă astăzi - presupune (și impune) orchestrarea desăvârșită a culorilor prin diverse mijoace specifice, având la bază principiul de a afecta adecvat sufletul omenesc. Armonia se realizează prin alegerea potrivită a acordurilor cromatice, care se bazează pe relații de înrudire (asemănare) sau de diferențiere (contrast) între culori. Foarte des folosită, tehnica „ton în ton” presupune realizarea unui acord prin înrudire și constă în utilizarea în compoziție a tentelor aceleiași culori (ex. : roșu vermilion, roșu englez, roșu scarlet, etc. ). Acordurile prin diferențiere au la bază cele șapte contraste. Gama cromatică se referă la ansamblul culorilor folosite într-o lucrare. Gama poate fi simplă sau complexă, în funcție de numărul culorilor utilizate. De asemenea, se poate distinge gama caldă sau rece, după cum predomină culorile calde sau cele reci în compoziție. Dominanta cromatică este dată de o culoare sau o serie de culori care se regăsesc în cantitate mai mare în lucrare. Acestea apar folosite mai degrabă sub formă de tente rupte (amestecuri cromatice) și mai puțin ca tente pure. Prin contrast, culorile cu rol de accent cromatic se regăsesc pe suprafețe mai mici în compoziție și sunt, de regulă, mai intense decât dominantele, pentru a compensa prin importanță și a capta atenția privitorului. Unitatea cromatică a unei lucrări se referă la principiul organizării culorilor printr-o distribuire echilibrată în spațiul plastic, astfel încât să se transmită sentimentul de acceptare, de colaborare, de familiarizare a culorilor unele față de celelalte, nicicum pe acela de izolare. Pentru o distribuire unitară a culorilor, este necesar să se aibă tot timpul în atenție lucrarea ca ansamblu și să se echilibreze suprafețele/cantitățile de culori pure cu cele de amestecuri cromatice.

„Învață regulile ca un profesionist, ca să le poți încălca ca un artist!” Pablo

„Învață regulile ca un profesionist, ca să le poți încălca ca un artist!” Pablo Picasso Surse: • Goethe, (1995), „Teoria culorilor”, Editura Princeps, Iași • Iohannes Itten, (1973), „Art de la couleur”, Desain et Tolra, Paris • Liviu Lăzărescu, (2009), „Culoarea în artă”, Editura Polirom, București • INTERNET- Imagini Material elaborat în cadrul Catedrei de Arte plastice și Arhitectură Liceul de Arte „Bălașa Doamna” - Târgoviște Prof. Cobianu Monica mai 2020