Extinderea Uniunii Europene Curs Nr Determinanii politicii de

Extinderea Uniunii Europene Curs Nr.

Determinanţii politicii de extindere Extinderea este un proces sui generis în comparaţie cu celelalte provocări ; Ca politică compozită extinderea este mai mult decât o preocupare a organelor comunitare; Extinderea depinde de: ØPregătirea internă a ţărilor candidate ØPregătirea internă a UE ØNegocierile de aderare propriu-zise.

Premisele actualului proces Este vorba de aderarea unui număr foarte mare de ţări – monitorizarea performanţelor acestora, derularea simultană a negocierilor, eforturi financiare suplimentare pentru preaderare; Aderarea unui număr mare de ţări solicită din partea UE redefiniri instituţionale şi ale politicilor sectoriale; Situaţia ţărilor candidate este particulară- economii în tranziţie, sisteme democratice aflate la început, nevoia unor criterii mai bine articulate; Ţările candidate nu au exerciţiul participării la grupări integraţioniste mature; La baza procesului au stat mai ales raţiuni de natură politică; Durata procesului de aderare este destul de mică.

Experienţa extinderilor anterioare Noii membrii Durata procesului Precedente create Domenii sensibile de negociere M. Britanie, Danemarca, Irlanda Negocieri 1969 -1972 Procesul 1961 -1973 -cadrul altor extinderi -evidenţierea nevoilor de ajustare -relevanţa factorului politic Buget, pescuit, agricultură, politică regională Grecia Aderare 1975 -1981 Negocieri 1976 -1979 -prima dezbatere-extindere-adâncire -prevalentă dimensiunea geopolitică -presiunea factorului timp -agricultură, politică comercială, libera circulaţie a FM, buget, politică regională Spania şi Portugalia Aderare – 1977 -1986 Negociere 1979 -1985 -lobby-urile sectoriale -importanţa diplomaţiei -dubla raţiune(economică şi politică) -gricultură, pescuit, instituţii, buget, politică regională, coeziune Austria, Suedia, Finlanda Aderare 1989 -1995 Negocieri 1993 -1994 Grad înalt de convergenţă agricultură, pescuit, energie, mediu, politici regionale, aspecte instituţionale

Metoda standard de integrare a consacrat următoarele principii Statele candidate trebuie să accepte integral acquis-ul comunitar; Negocierile de aderare se concentrează exclusiv asupra aspectelor practice legate de preluarea Acquis-ului. Problemele derivate din caracterul mai divers al grupării se rezolvă, mai degrabă, prin crearea de noi instrumente şi nu prin reforme de fond; Noii membrii sunt integraţi în structura instituţională prin adaptarea progresivă a acesteia; S-a preferat negocierea cu grupuri de state având deja relaţii strânse de colaborare între ele; Statele membre folosesc extinderea pentru externalizarea problemelor interne.

Impactul aderării asupra noilor membrii Direct Indirect Economic -liberalizarea comercială -aplicarea politicii UE în domeniul concurenţei -aplicarea PAC - Accesul la fondurile structurale -reorientarea fluxurilor comerciale -Restructurarea sectorială -implicaţii regionale -noi echilibre macroeconomice ca urmare a criteriilor de convergenţă Politic -prevalenţa dreptului comunitar -Aplicarea directă a legislaţiei comunitare -Modificarea Constituţiei şi a instituţiilor -participarea la procesul decizional al UE -reorientarea diplomaţiei economice -redefinirea arhitecturii politicilor macroeconomice şi sectoriale -apariţia unor noi modele de reprezentare a intereselor la nivelul societăţii.

Dinamica procesului de extindere În 1989 este lansat Programul PHARE; Primul semnal este dat de Consiliul European din 1992 de la Birmingham care deschide calea spre negocierea Acordurilor de Asociere; La Consiliul european de la Copenhaga din 1993 se decide deschiderea procesului de aderare; 1994 Consiliul european de la Essen se adoptă Strategia de pregătire a ţărilor asociate din ECE pentru aderarea la UE; 1995 - Consiliul European de la Madrid, apreciază că” extinderea este necesară d. p. v. politic, este o oportunitate istorică şi oferă noi posibilităţi de creştere economică”;

Cont. La 16 iulie 1997 - Comisia a dat publicităţii Agenda 2000 şi Avizele privitoare la toate ţările asociate; Agenda 2000 formulează următoarele provocări: Ø Consolidarea şi reformularea politicilor sectoriale UE, Ø Negocierea extinderii UE; Ø Finanţarea procesului de extindere şi de pregătire internă a UE • În 1998 s-a lansat Strategia consolidată de preaderare; şi Parteneriatele pentru aderare pentru 10 ţări candidate • Începând din 1998 se elaborează Rapoartele periodice asupra ţărilor candidate. • În dec. 1999 la Helsinki se decide începerea negocierilor de aderare şi cu la doilea grup de ţări.

Procesul de preaderare se bazează pe: Acordurile europene Parteneriatele pentru Aderare PNAA Asistenţa de preaderare (PHARE, ISPA, SAPARD)

Acordurile Europene conţin: Prevederi cu caracter general Dialogul politic Libera circulaţie a bunurilor Alte libertăţi de circulaţie Armonizarea legislativă Dimensiunile cooperării

Criteriile de la Copenhaga Criteriul politic - stabilitatea instituţiilor garante ale democraţiei, respectarea statului de drept, a drepturilor omului şi protecţia minorităţilor; Criteriul economic - crearea unei economii de piaţă funcţionale capabilă să reziste presiunilor concurenţiale derivate din PUI; Criteriul legislativ - aplicarea acquis-ului comunitar din momentul aderării; Criteriul administrativ - capacitatea de asumare a obligaţiilor derivate din calitatea de stat membru al UE.

Îndeplinirea criteriului economic se estimează în funcţie de: ritmul şi calitatea reformelor interne în ţările candidate la aderarea în Uniunea Europeană; deschiderea spre exterior a pieţelor pe calea liberalizării şi amplificării schimburilor comerciale; rolul investiţiilor străine directe la nivel microeconomic şi macroeconomic; strategiile de dezvoltare pe termen scurt şi mediu.

Principiile extinderii Principiile şanselor egale Principiul diferenţierii Principiul condiţionalităţii

Etapele procesului de negociere Depunerea cererii de aderare către Preşidenţia Consiliului; (etapă preliminară); Prima etapăØ Comisia prezintă statului candidat acquis-ul care trebuie adoptat în întregime. Ø Se solicită discuţii exploratorii pentru a se adopta un document de poziţie. Ø Rolul hotărâtor este jucat de capacitatea administrativă a ţării candidate. Pentru ameliorarea acesteia s-a conceput twinning-uljumelage. Ø Procesul de twinning este finanţat dinfonduri PHARE şi implică nivelurile guvernamentale pe baza unor proiecte concrete.

Cont. Etapa a doua- Comisia furnizează explicaţii suplimentare privind Acq. Caz în care statul candidat fie îşi retrage propriul document de poziţie, fie îşi menţine poziţia şi continuă negocierile; Etapa a treia- Comisia pregăteşte o propunere de poziţie comună a statelor membre, adoptată de către un comitet al Consiliului şi apoi votată de acesta în unanimitate. Poziţia este prezentată ţării candidate de Preşidenţia Consiliului la nivel ministerial sau de ambasador. Etapa a patra- ţara candidată examinează poziţia comună pe care o adoptă, o poate respinge sau formulează obiecţiuni. Etapa a cincea – se negociază până la ajungerea unui acord final care este încorporat în Tratatul de aderare pregătit de către comisie şi semnat cu statul candidat. Tratatul de aderare- este ratificat de parlamentele ţărilor membre

Efectele extinderii UE Liberalizarea schimburilor comerciale ØEfecte de alocare ØEfecte de acumulare ØEfecte de localizare Impulsionarea fluxurilor investiţionale Accesul la finanţarea comunitară

Efectele pozitive ale aderării României Creşterea şi diversificarea exporturilor; Oamenii români de afaceri vor putea cunoaşte exigenţele unei pieţe puternic concurenţiale; Producătorii agricoli vor putea beneficia de sprijin financiar şi de consultanţă pentru restructurare; Un climat politic şi economic mai stabil care ar stimula dezvoltarea durabilă; Previzibilitatea mediului economic; Creşterea competitivităţii pe piaţa internă; Accesul sporit la pieţele de capital şi la fluxuri de ISD; Participarea la procesul decizional comunitar privind viitoarea configuraţie a Europei, Dobândirea cetăţeniei europene.

Costuri de oportunitate ale neaderării Izolarea şi îndepărtarea de la procesul de luare a deciziilor, de la mecanismele PESC; Izolarea economică în condiţiile în care peste 60% din comerţul exterior se derulează cu UE; Creşterea vulnerabilităţii produselor româneşti în faţa măsurilor de apărare comercială şi a obstacolelor tehnice; Accentuarea decalajului economic între România şi ţările din regiune; Diminuarea şanselor de aliniere la acquis-ul comunitar; Reducerea posibilităţilor de obţinere a unei agriculturi competitive ca urmare a neitegrării la timp în mecanismele PAC

Costurile aderării Preţul agregat al pregătirii pentru aderare; O anumită restructurare nebenefică a agriculturii; Firmele româneşti nu sunt pregătite pentru asumarea provocărilor derivate din PUI; Marele decalaj de dezvoltare şi de mentalităţi care va necesita eforturi importante în ce priveşte atenuarea sa; Fondurile necesare pentru asimilarea finanţării comunitare, Puţinele sectoare care pot avea avantaj copetitiv în condiţiile aderării,

Evolutie comparativa UE, SUA Japonia 1958 1973 1981 1986 1995 2004 CE/ UE 168 256 271 322 371 457 USA 175 212 230 239 262 292 92 109 118 122 126 127 Japonia

Evolutia PIB-ului (mld EUR) UE SUA Japonia 1961 1973 1981 1986 1995 2004 205 989 2309 3599 6608 10266 1123 2802 4535 5656 9433 1056 2053 4040 3758