DRAGOBETE MESAGERUL IUBIRII I VESTITORUL PRIMVERII LA ROM

DRAGOBETE, MESAGERUL IUBIRII ŞI VESTITORUL PRIMĂVERII LA ROM NI

Dragobetele reprezintă zeul dragostei la români, identificat cu Eros, zeul grec al iubirii şi Cupidon, zeul roman al dragostei. Mai este numit şi „Cap de Primăvară”, fiind cunoscut ca fiul Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică (care moare şi renaşte în Sâmbăta Floriilor).

Dragobetele, un zeu al fertilităţii, fecundităţii şi dragostei Iniţial, Dragobetele era o divinitate din Panteonul balcanic, un zeu al fertilităţii, fecundităţii, senzualităţii şi dragostei. Sărbătoarea de Dragobete datează dinaintea apariţiei creştinismului, având la origine credinţe şi ritualuri păgâne, atât traco-dacice cât şi orientale.

Păsările, mesagerele zeilor La daci era zeul ce oficia la începutul primăverii nunta tuturor animalelor. În mitologia greacă, păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, „pasăre” în greceşte însemnând „mesaj al cerului”, iar în timp această tradiţie s-a răspândit şi la oameni.

Sărbătoarea ortodoxă Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul Majoritatea denumirilor pentru această sărbătoare derivă din numele sărbătorii creştine a "Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul", sărbătoare numită în slava veche "Glavo-Obretenia". Românii au adaptat această denumire din slavă, aşa apărâd în evul mediu denumirile "Vobritenia", "Rogobete", " Bragobete", "Bragovete" (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), până când, probabil şi sub influenţa principalelor caracteristici ale sărbătorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales în sudul şi sud-vestul României, denumirea "Dragobete".

Dragobete, "a fi drag" O altă explicaţie dată de unii filologi asupra provenienţei numelui "Dragobete" porneşte de la cuvintele vechi slave "dragu" şi "biti", care s-ar traduce prin expresia "a fi drag". Alţi filologi explică denumirea prin două cuvinte dacice, "trago" - ţap şi "pede" - picioare, acestea transformându-se, în timp, în „drago”, respectiv „bete”. Se crede că dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat.

"Sântion de primăvară“ sau "Cap de primăvară" Culegătorii de folclor (sfârşitul sec. al XIX-lea şi prima parte a sec. al XX-lea) au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare, precum "Ioan Dragobete", "Dragostitele", "Sântion de primăvară", "Cap de primăvară" sau "Cap de vară întâi", dar şi "Dragomiru-Florea" sau "Granguru". Sărbătoarea avea o mare însemnătate în vremurile de demult, originea acesteia fiind în ciclurile naturii, mai ales în lumea păsărilor, aceste vieţuitoare fiind socotite de către strămoşii noştri cele mai apropiate de universul socio-uman. Nu întâmplător pasărea era considerată reprezentarea uneia dintre cele mai vechi divinităţi ale naturii şi dragostei.

"Logodiciul păsărilor" Sărbătoarea Dragobetelui mai era numită şi "Logodiciul păsărilor". Se spunea că, acum, acestea se împerechează şi îşi fac cuib, de la păsări obiceiul fiind preluat şi de oameni. Păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc "pasăre" însemnând chiar „mesaj al cerului” sau „prevestire”. După unii etnologi, logodna de primăvară a păsărilor a devenit, cu timpul, şi o sărbătoare a iubirii la oameni, ziua însuraţirilor şi a înfrăţirilor, a logodnelor ludice sau reale tinerilor. Accentul pus pe păsări şi pe femei, trimite la fecunditate, acestea fiind simboluri ale creşterii şi înmulţirii. Dragobetele, zân de esenţă solară, apropiat de divinităţi ale naturii şi dragostei, ar descinde dintr-o străveche Zeiţă pasăre.

Dragobetele Iovan, fiul Babei Dochia Unele legende româneşti îl prezintă pe Dragobetele Iovan ca pe fiul Babei Dochia, în timp ce altele amintesc de limba păsărească. La sărbătoarea Dragobetelui sunt amintite elementele referitoare la trecerea de la iarnă la primăvară, de la frig la cald, de la întuneric la lumină reprezentate prin focurile aprinse pe dealuri, hora flăcăilor şi fetelor, florile culese de fete, veselia caracteristică acestei sărbători, descântecele care se făceau acum cu atâta spor, îmbrăţişarea şi sărutul de după goana rituală, ca nişte peceţi ale dragostei ce se transforma, adesea, în logodne şi căsătorii.

NĂVALNIC Dragobetele este similar cu Năvalnic (Limba vacii), personificare a unei specii de ferigă, cu frunze mari, lanceolate, dispuse în rozetă, care creşte prin păduri şi pe terenuri stâncoase şi împădurite, invocat de vrăjitoare în farmecele de dragoste.

Dragobetele este o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii, de începutul unui an agrar, de trezirea la viaţă. Odată cu trecerea la anotimpul de primăvară păsările, vegetaţia şi oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renaşterea acesteia, retrezirea la viaţă, ceea ce este şi semnificaţia centrală a sărbătorii de Dragobete.

Zburătoritul fetelor şi al băieţilor Modul în care se sărbatorea această zi era legat de pregătirile care se făceau în gospodărie odată cu venirea primăverii. Potrivit tradiţiei, Dragobetele era o zi frumoasă pentru baieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeile tinere. Dimineaţa devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare şi, dacă vremea era urâtă, se strângea în cete pe la casele unora dintre ei. Dacă vremea era frumoasă ieşeau afară din sat, mai ales pe dealuri, băieţii adunând lemne pentru foc, iar fetele culegând urzici şi flori de primăvară, flori folosite apoi, adesea, în descântecele de dragoste.

Logodna florilor. . . O parte din aceste flori, în special tămâioarele şi viorelele, erau păstrate cu grijă până pe 24 iunie, la Sânziene, când se culegeau alte flori considerate surori ale acestora, numite roji (trandafiri salbatici) şi oglici (flori mici, galbene), din care se facea un buchet ce se arunca pe o apă curgătoare. Se credea că fetele care procedau astfel săvârşeau "o faptă bună", echivalentă cu o jumătate de sarindar în cer, pentru că altfel florile nu s-ar fi întâlnit sau "logodit" niciodată.

. . . şi logodna fetelor În jurul focurilor aprinse pe dealurile din jurul satelor, fetele şi băieţii discutau, spuneau glume şi se prindeau în hore. Fetele, când simţeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României aceasta goană fiind numită "zburătorit". Conform obiceiului, fiecare băiat urmarea fata care îi era dragă. Dacă flăcaul era iute de picior şi fetei îi plăcea de el, atunci fata se lăsa prinsă şi avea loc o îmbrăţişare, urmată de o sărutare mai lungă în văzul tuturor. Sărutul semnifica, de fapt, logodna ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile. De multe ori, astfel de logodne în joacă prefaţau logodnele şi căsătoriile adevărate.

Pe 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii.

Dragobete, fiul Babei Dochia Făptura mitică ce personifică logodna păsărilor şi prin extensiune a fetelor şi băieţilor este “zânul” Dragobete. După o legendă mitică, Dragobete (Iova) era fiul Babei Dochia ceea ce înseamnă o presupusă filiaţiune mitică anterioară denumirii lui ca atare. Înfăţişat adesea ca tânăr, voinic, frumos şi bun, inspira fetelor şi femeilor încredere şi dragoste curată. El patrona sărbătoarea petreceriilor.

Obiceiuri: hrană pentru păsările cerului şi cele domestice La 24 februarie, ziua de Dragobete, gospodinele dau o hrană erotogenică păsărilor domestice, iar pentru păsările cerului zvârleau pe acoperişurile caselor boabe de mei, grâu, orz, secară. De Dragobete nu se sacrifică păsări domestice şi nici nu se vânează sau se blesteamă cele sălbatice. Aceste restricţii urmau să nu tulbure rostul împerecherilor, pentru că în această zi păsările nemigratoare se împerechează şi încep să-şi construască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Ziua de Dragobete este aşteptată cu nerabdare nu numai de fete şi flăcăi ci şi de femeile tinere, în special de femeile văduve, care cred că dacă ating cu mâna un bărbat străin, devin drăgăstoase şi dorite peste an.

Însurăţirile între fete şi înfrăţirile între băieţi Tot de Dragobete se făceau însurăţirile între fete şi înfrăţirile între băieţi. Aceste fraternizări se faceau prin îndeplinirea unor rituri vechi, cu substrat magic. Înfrăţirile şi îndurăţirile erau în trecut destul de riguroase. Ritul se desfăşura în cete de vârstă şi de sex, pe afinităţi selective. În faţa cetei, partenerii îşi incizau braţul stîng cu semnul crucii (semnul crucii solare, nu creştine), până la sângerare, se amesteca sângele suprapunându-se zgrâeturile sângerânde una peste alta. Aşa se declarau băieţii fraţi şi fetele surate. Urmau îmbrăţişarea şi juruinţa reciprocă de sinceritate şi întrajutorare până la moarte. Când unul dintre cei înfrăţiţi murea, celălalt trebuia dezlegat, adică desfrăţit sau dessurăţut la mormântul fratelui decedat şi înfrăţit cu un alt partener, în alt loc cât mai departe de mormânt. Cei ce se înfrăţeau se însurăţeau dădeau un ospăţ pentru prietenii lor. Fraternitatea rituală de tipul înfrăţirii şi însurăţirii a fost un ritual străvechi la tracii nord-dunăreni (daci) cât şi la tracii sud-dunăreni (moesi şi odrisi) ca şi la iliri.

Apa din zăpada netopită, proprietăţi magice Sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte din casă. Astfel, se scuturau toate ţoalele şi se aşezau lucrurile prin casă ca sa vină binele şi averea să se întoarcă la casa. Prin unele locuri, exista şi obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit. Această apă, păstrată cu mare grijă, are proprietăţi magice, spunânduse că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase, mai drăgăstoase şi mereu iubite.

Superstiţii de Dragobete Dacă în această zi ai norocul să auzi pupaza, vei fi harnic tot anul. Dacă plouă, primăvara va veni devreme şi va fi frumoasă. În această zi nu se ţese, nu se cârpeşte, nu se lucrează la câmp sau în fierărie. În schimb, se face curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce va urma să fie cu spor. Deasemenea, în această zi nu se sacrifică păsări sau animale.

Realizator pps: prof. Ştefan Poncea Şc. “Ep. Dionisie Romano”, Buzău