Curs 9 Tehnici de obinere a performanei discursive

Curs 9 Tehnici de obţinere a performanţei discursive

STRUCTURA CURSULUI • 1. Rolul strategiilor discursive în obţinerea performanţei discursive • 2. Rolul metaforei în obţinerea performanţei discursive • 3. Rolul negaţiei şi al interogaţiei în obţinerea performanţei discursive • 4. Rolul personalităţii oratorului în obţinerea performanţei discursive • 5. Rolul auditoriului în obţinerea performanţei discursive

Obţinerea performanţei discursive depinde de ma multi factori: • • • strategiile discursive folosite utilizarea limbajului metaforic utilizarea negaţiei şi a interogaţiei personalitatea oratorului auditoriu

1. Rolul strategiilor discursive în obţinerea performanţei discursive În cadrul unor confruntări directe în instanţă, asistăm la dezvoltarea mai multor strategii discursive, printre care amintim: a) strategiile pozitive – cele care au la bază principiul afirmării poziţiei proprii, fără atacuri la adresa adversarului • susţinerea argumentativă a afirmaţiei face apel la raţiune, nu la afect. Am dovedit că inculpatul este nevinovat. • arta de a afirma siguranţa de sine: Sunt convins că nu veţi condamna un om nevinovat.

b) strategii negative – ele subminează poziţia adversarului prin atacuri asupra pledoariei sale, a argumentelor sau chiar a personalităţii sale (argumentum ad hominem): • atacul pe terenul celuilalt apare atunci când unul dintre candidaţi îşi însuşeşte unul din clişeele cheie ale celuilalt; Distinsul meu coleg a afirmat în mod repetat că inclupatul trebuie iertat, căci era sub influenţa alcoolului; eu spun că tocmai de aceea trebuie pedepsit mai aspru! • atacul direct – unul dintre adversari îl acuză explicit pe celălalt sau îi face reproşuri. Dumneavoastră aţi comis o faptă penală de mare pericol social! • atacul indirect, spre deosebire de atacul direct, apare atunci când acuzaţiile la adresa adversarului nu sunt formulate explicit, ci rămân la nivel de implicaţie: Nu ne putem permite o justiţie care să facă abstracţie de adevăr. Avem nevoie de judecători responsabili şi corecţi. • atacul părţilor slabe adverse – un atac nu asupra persoanei ci asupra a ceea ce face adversarul, păstrând aparenţa unei obiectivităţi, spre deosebire de atacul direct: Parchetul a omis în mod intenţionat să audieze martori cheie! • contraatacul: Îmi reproşaţi că am denaturat dovezile? !

c) strategiile neutre - tehnici ce apelează mai mult la afecte: • flatarea auditoriului: Dumneavoastră, care sunteţi un judecător cu multă experienţă, înţelept şi curajos, sunteţi singura speranţă a acestui om nevinovat! • apelul la afect: Da, acest om a furat o pâine, dar a recurs la acest gest disperat pentru a-şi hrăni copilaşii flămânzi… • repetiţia: Da, a furat, dar nu pentru că este un hoţ. A furat pentru că e disperat. A furat, pentru că societatea noastră e bolnavă!

2. Rolul metaforei în obţinerea performanţei discursive Indiferent de domeniul sau situaţia de comunicare în care practicăm discursul, putem deosebi o întrebuinţare literală a limbajului de una nonliterală a sa. Dacă spunem „omul este fragil bio-psihic dar prin inteligenţă reuşeşte să supravieţuiască” ne situăm întro întrebuinţare literală a limbajului, pe când dacă spunem, precum Pascal, „omul este o trestie cugetătoare” suntem într-o întrebuinţare nonliterală a acestuia. În primul caz, persoana care vorbeşte (scrie) vrea să comunice interlocutorului într-un mod direct ideea că „omul este slab bio-psihic dar că prin raţiune devine tare”; în cazul al doilea, Pascal ne comunică aceeaşi idee (ca idee de bază, deoarece pot fi

Cu toate că metafora este la origine un procedeu retoric şi poetic, un „ornament estetic” care îmbracă discursul în hainele seducţiei şi persuasiunii, se constată astăzi că ea poate fi întâlnită în majoritatea tipurilor de discurs şi chiar acolo unde nu ne aşteptăm, chiar şi în „sanctuarul obiectivităţii” care este discursul ştiinţific. Metafora a apărut în ştiinţă din nevoia desemna fenomene ştiinţifice mai puţin obişnuite: „găurile negre”, „efect tunel”, „groapă de potenţial”, etc.

Aparent, discursul juridic este mai apropiat de cel ştiinţific, care impune precizie şi univocitate. Dar în limbajul juridic, chiar şi în cel normativ, abundă metaforele, care sugerează bogata „viaţă interioară”, dinamica acţională a dreptului: obligaţiile se sting, privilegiile produc, un drept poate fi vătămat, lucrurile au fructe, există fructe civile, râurile taie, rup sau lipesc pământuri, nulitatea loveşte acte şi aşa

3. Rolul negaţiei şi al interogaţiei în obţinerea performanţei discursive Rolul performativ al negaţiei a fost pus în evidenţă de Jaques Moeschler, care a demonstrat eficienţa sa în discursivitatea performativă. Negaţia ilocuţionară este simbolul unei adversităţi şi punctul de pornire al unei „bătălii” discursive. Din punct de vedere pragmatic, poate avea semnificaţie diferită a spune „Afirm că dreptatea absolută nu există” sau „Neg că

Un alt mecanism al performativităţii retorice este interogaţia. Întrebarea este deschizătoare de orizont, fiind aceea care pune o anumită problemă. Integrată contextului discursiv, interogaţia retorică „lucrează” performativ asupra receptorului prin supoziţiile sale, dar şi prin trimiterile şi implicaţiile sale, dând tonul şi creând atmosfera propice dezvoltării argumentative a intervenţiei retorice.

4. Rolul personalităţii oratorului în obţinerea performanţei discursive Cine spune, cine este vorbitorul, se reflectă în noţiunea de ethos. În studiul discursului juridic, ethosul se referă la puterea de convingere a unui discurs, bazată pe statutul oratorului, pe calităţile recunoscute ale acestuia, pe imaginea sa, consacrată în ochii comunităţii juridice. Ethosul include, astfel, tot ceea ce este legat de eu, de emiţătorul mesajului, iar

Pentru ca o argumentare să exercite vreo influenţă, ea trebuie să se facă ascultată, de preferinţă – cu interes, şi chiar cu anumită bunăvoinţă. Adeseori, eforturile oratorului de a-şi câştiga auditoriul se concretizează în exordiu, înlocuit uneori printr-o prezentare a oratorului în faţa preşedintelui instanţei. Exordiul şi prezentarea sunt superflue dacă reputaţia oratorului şi simpatia de care se bucură face inutile asemenea precauţii.

5. Rolul auditoriului în obţinerea performanţei discursive Intervenţia discursivă trebuie să ţină seama de efectul de atmosferă, care poate fi favorabilă, indiferentă sau defavorabilă discursului. În funcţie de aceasta se adoptă strategiile cele mai potrivite de intervenţie. Atmosfera se anticipă, se creează şi se amplifică de orator în măsura în care ea este favorabilă succesului intervenţiei.

Şi gradul de receptabilitate al discursului şi al intenţiilor lui determină succesul unei intervenţii discursive, căci el poate influenţa auditoriul numai în măsura în care este înţeles şi receptat de acesta. Anumite domenii, cum este în parte şi cel juridic, nu asigură posibilitatea receptării de către auditoriul obişnuit. De aceea, intervenţiile discursive în aceste domenii se adresează unui public specializat, care le poate recepta.

Multumesc pentru atentie!