Curs 10 Modurile de dobndire a drepturilor reale

Curs 10 Modurile de dobândire a drepturilor reale principale.

Structura cursului: 1. 2. 3. 4. 5. 6. Consideraţii generale. Clasificarea modurilor generale de dobândire a drepturilor reale. Hotărârea judecătorească. Ocupaţiunea. Tradiţiunea. Accesiunea. 6. 1. Accesiunea imobiliară artificială. 6. 2. Accesiunea imobiliară naturală. 6. 3. Accesiunea mobiliară.

1. Consideraţii generale. Modurile de dobândire a dr. reale principale = acele căi, mijloace, posibilităţi juridice prin care aceste drepturi pot fi dobândite de către un anumit subiect de drept, persoană fizică ori persoană juridică. Art. 557 C. civ. Dobândirea dreptului de proprietate (1) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi. (2) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ. (3) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

2. Clasificarea modurilor generale de dobândire a drepturilor reale. După întinderea dobândirii: q Universale sau cu titlu universal (succesiunea); q Cu titlu particular (legatul). După momentul când operează transmisiunea: q Între vii (ex: convenţia); q Pentru cauză de moarte (succesiunea legală şi legatul). După situaţia juridică a bunului la data dobândirii: q Originare – care nu comportă o transmisiune juridică a dr. de propr. de la o persoană la alta (ocupaţiunea, uzucapiunea); q Derivate, care presupun un transfer al dr. real de la o persoană la alta (convenţia, succesiunea legală, legatul). După caracterul transmisiunii: q Cu titlu oneros; q Cu titlu gratuit.

3. Hotărârea judecătorească. A. Suplinirea consimţământului unei părţi într-un contract translativ de proprietate. În această situaţie, H. J. nu este prin ea însăşi un mod de dobândire a proprietăţii, ci un element al mecanismului de încheiere a contractului. Cel mai frecvent întâlnită este, suplinirea consimţământului părţii care refuză executarea unui antecontract de vânzare. B. Hotărârea judecătorească – mod de dobândire a dr. reale principale, independent de suplinirea consimţământului unei părţi: - retrocedarea dr. de propr. asupra imobilelor expropriate, potriv art. 36 din L. 33/1994; - restituirea în natură a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 (L. 10/2001); - exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

4. Ocupaţiunea = luarea în posesie, de către o persoană, a unui lucru care nu aparţine nimănui, cu intenţia deveni proprietarul acestuia. Sediul legal – art. 941 C. civ. Elementele definitorii ale ocupaţiunii: q Luarea în posesie a unui lucru. Ocupaţiunea are ca punct de plecare intrarea în poseisa unui lucru, ca posesie utilă, fără a fi necesar însă ca aceasta să aibă o anumită durată. Lucrul nu aparţine nimănui. Lucrul ≠ bun. Numai ca urmare a aproprierii, orice lucru, fără a-şi pierde această semnificaţie în ordinea materială, devine bun în ordinea juridică. q

Distincţii dintre ocupaţiune şi posesie: ocupaţiunea se referă la lucruri iar posesia la bunuri; Ø posesia implică condiţia bunei-credinţe şi a unei durate de timp; Ø posesia este un mod de dobândire prin care ia naşterea un nou dr. de propr. simultan cu stingerea celui vechi. Ocupaţiunea este un mod de dobândire originar, iar nu doar un transfer al dreptului de proprietate sau un mod de dobândire prin care se stinge vechiul drept de proprietate şi se naşte unul nou. În cazul lucrurilor abandonate, vechiul drept de proprietate se stinge prin abandon şi se naşte un nou drept de proprietate prin ocupaţiune, dar cele două momente nu sunt simultane, ci decalate în timp. Ø

Lucrurile care nu aparţin nimănui cuprind: Ø Lucrurile comune, cum sunt aerul, lumina, apa mării. Sunt neaproriabile. Ø Lucrurile fără stăpân (res nullius), care se împart în: Ø Lucruri care n-au avut niciodată stăpân; Ø Lucruri care au avut stăpân, dar au fost abandonate ( res derilictae). Abandonul este un mod de stingere a dr. de propr. deoarece prin abandon, bunurile, adică lucruri care au fost deja apropriate, recad în starea naturală, devenind lucruri pur şi simplu, susceptibile de o nouă apropriere. Lucrurile abandonate ≠ bunurile pierdute. Pierderea nu are semnificaţia stingerii dr. de propr. , astfel încât bunurile pierdute trebuie restituite proprietarului iar însuşirea lor este sancţionată prin mijloace de drept civil şi penal. Codul civil prevede, la art. 942 -945, o procedură specială în ceea ce priveşte bunurile găsite.

Domeniul de aplicare al ocupaţiunii. = doar bunurile mobile abandonate, corporale, individual determinate. Ex: obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte, obiecte de uz casnic, maşini vechi, materiale rezultate din demolarea construcţiilor etc. Modalitatea de realizare a abandonului: Art. 562 alin. 2 C. civ. , Proprietarul poate abandona bunul său mobil sau poate renunţa, prin declaraţie autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară. Dreptul se stinge în momentul părăsirii bunului mobil, iar dacă bunul este imobil, prin înscrierea în cartea funciară, în condiţiile legii, a declaraţiei de renunţare.

Dovada abandonului bunurilor mobile. În cazul bunurilor mobile de valoare foarte mică sau foarte deteriorate care sunt lăsate într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau într-un mijloc de transport în comun, se instituie prezumţia legală de lucruri abandonate (Art. 941 alin. 3 C. civ. ). În cazul celorlalte bunuri mobile, trebuie exclusă varianta pierderii, sens în care trebuie urmată procedura prevăzută de art. 942 -945 C. civ. Astfel, bunul găsit trebuie restituit, în termen de 10 zile, proprietarului iar dacă acesta nu este cunoscut, predat organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit. Dacă bunul ori preţul nu este pretins de proprietarul originar în termen de 6 luni de la predarea sa, el va fi condiderat lucru fără stăpân şi remis găsitorului pe bază de proces verbal.

Situaţia succesiunilor vacante şi a tezaurului găsit. Bunurile din succesiunile vacante, indiferent dacă sunt mobile sau imobile, intră în domeniul privat al comunităţilor locale sau, dacă se află în străinătate, se cuvin statului. q Tezaurul găsit aparţine, în cote egale proprietarului bunului imobil sau al bunului mobil în care a fost descoperit şi descoperitorului. Dobândirea proprietăţii asupra tezaurului este efectul ocupaţiunii. Excepţie: nu pot fi dobândite bunurile mobile culturale, calificate astfel potrivit legii, care sunt descoperite fortuit sau ca urmare a unor cercetări arheologice sistematice, precum şi bunurile care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii publice. Tezaur = orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar q involuntar, în privinţa căruia nimeni nu poate dovedi că este proprietar.

5. Tradiţiunea = predarea materială a unui bun (art. 557 alin. 1 C. civ. ) Remiterea materială a unui bun, urmare încheierii unei convenţii ≠ tradiţiunea ca mod de dobândire a dr. de propr. Tradiţiunea este incidentă numai atunci când operează transferul proprietăţii, cum ar fi: Ø în cazul darurilor manuale, adică al unor donaţii curente, care se execută imediat, prin predarea lucrului donat, fără a fi necesară vreo formă specială. Pot forma obiectul darului manual, bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25. 000 lei. Ø în cazul titlurilor la purtător, cum sunt obligaţiunile şi acţiunile nenominative ale societăţilor. Astfel, o creanţă încorporată într-un titlu la purtător se transmite prin remiterea materială a titlului, iar orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă (art. 2481 alin. 2 C. civ. ).

6. Accesiunea. = este un mod originar de dobândire a dr. de propr. prin care proprietarul unui bun devine proprietarul a tot cea ce se alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel. Alipirea semnifică unirea unui bun accesoriu la un bun considerat principal. Încorporarea presupune că, pe lângă relaţia de la accesoriu la principal, se creează o legătură materială atât de puternică, încât despărţirea lucrurilor n-ar mai fi posibilă fără a se junge sau la distrugerea întregului lucru rezultat din încorporare, sau cel puţin a unuia dintre acestea. Accesiunea este condiţionată de accesorialitate. Dacă ar exista o simplă unire , fără a se crea o relaţie de la accesoriu la principal, iar lucrurile aparţin unor proprietari diferiţi, fiecarea dintre ei ar putea să ceară separarea bunurilor.

Formele accesiunii. În funcţie de cauza care a provocat-o: q Accesiunea naturală – când unirea sau încorporarea bunului accesoriu în cel principal este urmarea unui eveniment natural; q Accesiunea artificială – când unirea sau încorporarea rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte persoane. În funcţie de natura bunului principal: q Accesiunea imobiliară – dacă bunul principal este imobil, indiferent că bunul accesoriu este mobil sau imobil; q Accesiunea mobiliară – dacă bunul principal este mobil.

6. 1. Accesiunea imobiliară artificială. Art. 577 alin. 1 C. civ. „Construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel”. Prin „imobil” se înţelege, fie terenul pe care se ridică o construcţie, se face o plantaţie ori se efectuează o altă lucrare, fie o construcţie preexistentă efectuării unor lucrări. Imobilul este considerat bunul principal iar lucrarea ce s-ar efectua asupra sa va reprezenta un bun accesoriu. Actul juridic încheiat de părţi ce are ca obiect constituirea unui drept de superficie înlătură aplicarea regulilor privitoare la accesiunea imobiliară artificială.

Categorii de lucrări. În funcţie de caracterul lucrării: Ø Lucrări autonome, cu caracter de sine stătător(art. 578); Caracterul de sine stătător presupune o independenţă materială a lucrării, autonomia acesteia, posibilitatea unei identificări cadastrale, chiar daca din punct de vedere juridic, vorbim despre o încorporare a lucrării în teren. Ø Lucrări adăugate, n-au caracter de sine stătător şi pot fi: Ø Necesare - în lipsa lor, imobilul ar pieri sau s-ar deteriora; Ø Utile – realizarea lor sporeşte valoarea economică a imobilului; Ø Voluptuare - făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, fără a spori valoarea economică. Dreptul de proprietate asupra lucrărilor necesare şi voluptuare nu trebuie înscris în CF. În funcţie de persistenţa sau trăinicia lucrării: Ø Lucrări cu caracter durabil, Ø Lucrări cu caracter provizoriu.

Realizarea lucrării asupra imobilului propriu, cu materialele altuia. = proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi obligat la desfiinţarea acesteia şi nici la restituirea materialelor întrebuinţate (art. 580 C. civ. ). Accesiunea imobiliară artificială operează în mod direct, pe măsura încorporării materialelor în imobil şi ca efect al acestei încorporări, iar nu ca efect al exercitării unui drept potestativ de accesiune. Dacă proprietarul imobilului a fost de bună credinţă în momentul efectuării lucrării, el trebuie să restituie contravaloarea materialelor, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, iar dacă a fost de rea-credinţă, va fi obligat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, nu numai la această contravaloare, ci şi la repararea altor prejudicii cauzate.

Realizarea unei lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia, cu materiale proprii. = proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării dar numai dacă işi manifestă opţiunea în acest sens. Deşi Codul civil distinge după lucrările sunt efectuate de un terţ de bună-credinţă sau de rea-credinţă, principiul incident în ambele cazuri este că proprietarul imobilului asupra căruia s-au efectuat lucrările, va dobândi dr. de propr. numai dacă îşi manifestă voinţa de a prelua lucrarea Când autorul lucrării este de bună-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul: a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în CF ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau b) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Când autorul lucrării este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul: a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în CF ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; sau b) să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea ei; sau c) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat. Autorul lucrării va fi de rea-credinţă, în principiu, atunci când ştia că imobilul asupra căruia se efectuează lucrările nu este proprietatea sa ori nu este titularul altui dr. real pe temeiul căruia ar fi putut efectua acea lucrare.

Asemănări şi deosebiri între ipoteza autorului de rea-credinţă şi ipoteza autorului de bunăcredinţă. ASEMĂNĂRI DEOSEBIRI 1. Posibilitatea de a opta pentru dobândirea dr. de propr. prin accesiune; 1. Cuantumul despăgubirii se reduce la jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei sau din sporul de valoare, dacă autorul lucrării este de rea-credinţă; 2. Îndemnizarea autorului lucrării; 2. Desfiinţarea lucrării poate fi solicitată doar în ipoteza autorului de rea-credinţă. 3. Posibilitatea de a solicita obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului. 3. Urmare desfiinţării lucrării, autorul de rea-credinţă, poate fi obligat să repare orice prejudiciu cauzat proprietarului imobilului, prejudiciu ce poate cuprinde şi lipsa de folosinţă datorată culpei autorului lucrării.

Realizarea unei lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia, cu materiale proprii. Lucrările adăugate necesare se dobândesc de proprietarul imobilului din momentul efectuării acestora. Proprietarul plăteşte autorului cheltuielile rezonabile făcute, chiar dacă imobilul nu mai există (art. 583). n Lucrările adăugate utile n Ø Dacă sunt realizate de un autor de bună-credinţă, sunt dobândite din momentul efectuării lor de proprietarul imobilului, cu obligaţia despăgubirii autorului lucrării (art. 584 alin. 1); Ø Dăcă sunt realizate de un autor de rea-credinţă, proprietarul imobilului are un drept de opţiune între a cere să devină proprietarul lucrării sau să ceară obligarea autorului la desfiinţarea lor (art. 584 alin. 3). Ø În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă, autorul poate fi obligat să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care ar fi avut-o dacă lucarea nu s-ar fi efectuat.

Lucrările adăugate voluptuare. Proprietarul imobilului are dreptul: a) să devină proprietarul lucrării, fără înscriere în cartea funciară şi fără nicio obligaţie către autorul lucrării; b) să ceară obligarea autorului de rea-credinţă al lucrării la desfiinţarea acesteia, cu readucerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese. Autorul de bună-credinţă al lucrării poate să o ridice înainte de restituirea imobilului către proprietar, cu condiţia de a readuce imobilul în situaţia anterioară. În cazul lucrărilor utile şi voluptuare se pune problema naşterii şi exercitării unui drept de accesiune, ca drept potestativ, pe când în cazul lucrărilor adăugate necesare, acestea sunt dobândite de proprietarul imobilului prin însuşi faptul juridic al accesiunii. n

Situaţia depăşirii hotarului dintre două terenuri aparţinând unor proprietari diferiţi cu ocazia executării unor lucrări pe terenul propriu, cu materiale proprii. În cazul lucrării cu caracter durabil realizate cu bunăcredinţă parţial asupra imobilului autorului şi parţial pe terenul proprietarului vecin, acesta din urmă poate cere înscrierea într -o nouă carte funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor asupra imobilului rezultat, incluzând terenul aferent, în raport cu valoarea contribuţiei fiecăruia. Dacă lucrarea a fost realizată cu rea-credinţă, proprietarul terenului vecin poate opta între a cere ridicarea lucrării de pe teren, cu obligarea autorului acesteia la plata de daune-interese, dacă este cazul, şi a cere înscrierea în cartea funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor. La stabilirea cotelor-părţi se va ţine seama de valoarea terenului proprietarului vecin şi de jumătate din valoarea contribuţiei autorului lucrării.

În caz de neînţelegere între părţi, instanţa de judecată va stabili valoarea contribuţiei fiecăruia la imobilul rezultat, respectiv a cotelor-părţi din dreptul de proprietate. În această situaţie, dreptul de accesiune nu mai are ca efect dobândirea dr. de propr. pur şi simplu, ci dobândirea unei cote-părţi dintr-un dr. de coproprietate, pe de o parte, în favoarea proprietarului terenului şi, pe de altă parte, în favoarea autorului lucrării. Cotele-părţi din dr. de coproprietate se stabilesc în raport cu valoarea contribuţiei fiecăruia dintre coproprietari, motiv pentru care nu se mai pune problema indemnizării autorului lucrării de către propeietarul terenului vecin. Ulterior, coproprietarii au opţiunea partajului fie în natură, fie prin atribuire, fie prin vânzare la licitaţie.

Realizarea lucrării asupra imobilului altuia, folosind materialele unui terţ. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă, autorul lucrării este obligat să-l depăgubească pe terţul proprietar al materialelor, despăgubire echivalentă cu contravaloarea materialelor, precum şi să repare, în condiţiile legii, orice alte prejudicii cauzate. Dacă autorul lucrării are calitatea de posesor de bună-credinţă al materialelor, el va deveni proprietarul acestora şi nu se va pune problema despăgubirilor. Fie că autorul lucrării urmează a fi indemnizat de către proprietarul imobilului, fie că el ar urma să plătească acestuia o despăgubire, dacă va fi obligat la ridicarea lucrării efectuate, întinderea despăgubirilor va fi determinată de valoarea de circulaţie a bunului la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Ipoteza lucrărilor provizorii. Dacă autorul lucrării este de bună-credinţă va fi obligat la desfiinţarea ei, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie. Dacă autorul lucrării este de rea-credinţă, la obligaţia de desfiinţare se adaugă şi obligaţia de plată a despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă. Soluţiile aplicabile în situaţia lucrărilor cu caracter durabil – fie autonome, fie adăugate – asupra imobilului proprietatea altuia, nu se justifică în cazul lucrărilor provizorii, tocmai prin prisma caracterului provizoriu. Situaţia lucrărilor efectuate de un detentor precar atrage regulile aplicabile autorului de rea credinţă.

6. 2. Accesiunea imobiliară naturală. 1. Codul civil reglementează patru cazuri de accesiune imobiliară naturală. Aluviunea, care se prezintă în două variante: Ø Creşterile de pământ „Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat” (art. 569 C. civ. ). Ø Retragerea apelor curgătoare „Proprietarul fondului riveran dobândeşte, de asemenea, terenul lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat de la ţărmul respectiv” (art. 570 C. civ. ). Aluviunea este exclusă cu privire la lacuri, heleştee şi iazuri. Efectul achizitiv de proprietate al aluviunii în favoarea proprietarului riveran, se justifică prin aceea că acest proprietar trebuie să suporte nu numai pagubele produse de apa curgătoare aflată în vecinătate, ci să culeagă şi foloasele rezultate din această împrejurare.

Avulsiunea. = constă în ruperea unei bucăţi de teren, ca urmare a acţiunii apelor curgătoare, şi alipirea ei la un teren riveran ce aparţine altui proprietar (art. 572 C. civ. ). Proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dr. de propr. asupra părţii desprinse, dacă o revendică în termen de 1 an de la data smulgerii. Dacă n-o face, terenul va deveni proprietatea celui unde s-a alipit, chiar dacă acesta n-a intrat în posesia lui. Dobândirea dr. de propr. asuprafeţei alipite operează ope legis. Avulsiunea nu poate opera în detrimentul proprietăţii publice, care este inalienabilă, iar acţiunea în revendicare a terenului proprietate publică smuls nu se prescrie într-un an, ci este imprescriptibilă.

Accesiunea insulelor şi a prundurilor. Insula (ostrov) şi prundul reprezintă o porţiune de pământ înconjurată de apa râului în cadrul căruia s-a format, cu distincţia că insula este alcătuită din pământ, cel puţin la suprafaţă, iar prundul este alcătuit din nisip şi pietriş. Deşi insulele şi prundurile nu au legătură cu terenurile cu mal, ele revin proprietarului albiei care este proprietarul riveran. Are loc, astfel, o accesiune imobiliară naturală în favoarea proprietarului riveran. Albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, cu excepţia acelora care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii publice. Dacă insula trece peste jumătatea apei, fiecare dintre proprietarii riverani va avea un drept exclusiv de proprietate asupra părţii de insulă ce se întinde spre el pornind de la jumătatea apei.

Accesiunea animalelor sau zburătoarelor. Se impune distincţia dintre: Ø Animalele sălbatice propriu-zise (ferae), ex: lei, lupi, urşi; Ø Animalele domestice propriu-zise (mansueta), ex: cai, boi; Ø Animalele intermediare între aceste 2 categorii (mansuefacta) – adică animalele care, deşi se stabilesc pe un fond, nu sunt pe deplin domesticite, trăind în libertate şi putând să părăsească oricând fondul. Principiul accesiunii operează numai cu privire la animalele din categoria intermediară. În cazul animalelor sălbatice propriu-zise, dr. de propr. se dobândeşte prin ocupaţiune, cu respectarea reglementărilor referitoare la vânătoare, iar animalele domestice rămân ale proprietarului, indiferent pe ce fond ar pleca.

Condiţia necesară pentru ca să opereze principiul accesiunii este ca unirea lucrului accesoriu (animalele din categoria mansuefacta) cu lucrul principal (fondul) trebuie să nu se facă „prin fraude sau artificii”. Dacă au fost utilizate asemenea metode, proprietarul fondului de pe care animalele au plecat nu îşi pierde dreptul de proprietate şi le poate revendica, în măsura în care ele pot fi identificate. Dreptul de proprietate, dobândit prin accesiunea naturală, se stinge în momentul în care aceste animale părăsesc fondul pe care s-au stabilit iniţial şi se stabilesc apoi pe un alt fond, cu consecinţa că proprietarul acestuia din urmă le dobândeşte el însuşi prin accesiune.

Sediul legal: Art. 576 C. civ. (1) Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul terenului. (2) Porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar aparţin acestuia cât timp rămân pe fond, cu excepţia cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă sau prin artificii. (3) Roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacă proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau încetează să îl urmărească timp de două zile.

6. 3. Accesiunea mobiliară. 1. Specificaţiunea este un mod de accesiune mobiliară, care constă în încorporarea artificială (voită, intenţionată) a unei manopere într-o materie. Art. 598 C. civ. , Bunul mobil produs cu materialele altuia aparţine celui care l-a confecţionat sau, după caz, proprietarului materialelor, în funcţie de raportul dintre manoperă şi valoarea materialelor, determinat la data confecţionării bunului. Autorul manoperei realizează încorporarea pentru sine, cu intenţia deveni proprietar al bunului rezultat, deoarece, dacă încorporarea este urmarea unei convenţii cu proprietarul materiei, nu sunt aplicabile regulile accesiunii, dreptul de proprietate va aparţine persoanei convenite.

2. Adjuncţiunea este un mod de accesiune mobiliară, ce presupune unirea a două bunuri mobile, având proprietari diferiţi, fără a se pierde identitatea lor formală. Actualul Cod civil, deşi nu foloseşte termenul adjuncţiune, reglementează acest caz în cuprinsul art. 600 C. civ. Adjuncţiunea este un caz de accesiune mobiliară numai în mod excepţiona. Astfel, de regulă, bunurile reunite prin adjuncţiuni se pot separa, fiecare proprietar conservându-şi dreptul. Dacă prejudiciul care ar fi cauzat oricăruia dintre proprietari prin separarea bunurilor reunite ca urmare a adjuncţiunii este mai mare de o zecime din valoarea bunului său operează accesiunea mobiliară în favoarea proprietarului bunului principal, în condiţiile prevăzute pentru specificaţiune (art. 598 – 599 C. civ. ).

Teme de studiu individual: n n Uzucapiunea în reglementarea actualului Cod civil Posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.