Conceptul strategic al NATO i rolul su n

Conceptul strategic al NATO şi rolul său în asigurarea securităţii Euro-Atlantice. LOGO

Niciodată, în întreaga sa istorie, Alianţa Nord. Atlantică nu a rămas legată de principii şi concepte care nu mai corespundeau realităţilor. Încă de la înfiinţare, NATO nu a dovedit numai putere şi solidaritate, ci şi o imensă capacitate de adaptabilitate, realism şi flexibilitate, comportându-se ca o adevărată organizaţie de securitate.

Pe 4 aprilie 1949 a fost semnat la Washington Tratatul Atlanticului de Nord, ca răspuns la ameninţarea URSS-ului cu un atac împotriva aliaţilor europeni ai SUA. Era evident ca în acea perioada, URSS ducea o politică agresivă de expansiune comunistă în Europa de Est. Rolul NATO era să menţină pacea între popoare şi să apere libertatea şi civilizaţia individuală a statelor.

Conceptul de apărare colectivă Stabilirea scopurilor şi misiunilor Alianţei, coroborata cu prevederile „Legii ajutorului militar pentru apărarea mutuală“ semnată de preşedintele Truman pe 6 octombrie 1949 şi cu aprobarea de către preşedintele SUA, la 27 ianuarie 1950, a planului de apărare integrată a regiunii Atlanticului de Nord. Formularea acestei strategii NATO a fost cunoscută sub denumirea „Conceptul strategic pentru apărarea zonei Nord-Atlantice “. Conceptul a fost dezvoltat între octombrie 1949 şi aprilie 1959 considerându-se că Alianţa „a stabilit o strategie de operaţiuni la scară largă în apărarea teritorială“.

Strategiile NATO au fost adaptate la riscurile şi amenintările specifice diferitelor perioade ale Războiului Rece, anunţul URSS că deţine bomba cu hidrogen (8 august 1953) şi crearea Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955) au stat la baza elaborării şi dezvoltării strategiei „represaliilor masive”.

Strategia “represaliilor masive”. Strategia constituia un răspuns de descurajare, era o strategie-ripostă. Potrivit acesteia, NATO adopta o poziţie clară şi fermă, bazată pe tactica descurajării, ameninţând că va răspunde, prin orice mijloace aflate la dispoziţia sa, inclusiv prin folosirea armelor nucleare, oricărui act de agresiune împotriva ţărilor membre.

În 1967, la reuniunea Consiliului Nord Atlantic de la Bruxelles când, în urma unor intense dezbateri in cadrul Alianţei, Consiliul Nord-Atlantic aproba “Raportul Harmel” asupra viitoarelor sarcini ale Alianţei, Comitetul de Planificare a Apărării adopta noul concept strategic al NATO, denumit “riposta flexibilă”.

Strategia “ripostei flexibile” Strategia asigura o structură mai echilibrată a forţelor NATO şi permitea o gamă mai largă de opţiuni politico-militare, în funcţie de complexitatea situaţiei internaţionale. Conceptul oferea garanţia că orice fel de act de agresiune va fi perceput ca implicând riscuri inacceptabile şi contracarat pe măsură.

Trecerea de la doctrina şi strategia “represaliilor masive” la “riposta flexibilă” reprezentau un progres şi un act de maturitate al Alianţei. Aceasta era susţinută de o tehnologie performantă şi de un sistem al valorilor democratice, care şi-au dovedit, in timp, temeinicia şi forţa.

Evoluţia orientărilor doctrinare ale Alianţei § Reuniunea de la Ottawa, din 1974, a cărei declaraţie a fost semnată la Bruxelles la 26 iunie 1974, acorda atenţie răspunsului la problemele ridicate de opinia publică privind funcţiile de descurajare şi de apărare ale NATO, la garanţia nucleară a SUA şi a prezenţei americane in Europa. Coordonatele apărării comune in cadrul NATO s-au modificat prin angajamentul părţii americane de a utiliza forţele nucleare, strategice şi tactice împotriva oricărui adversar posibil. .

Reuniunea de la Ankara – 1980. Sub acţiunea invaziei sovietice in Afganistan (decembrie 1979), declaraţia de la Ankara subliniază că încrederea mutuală necesară restabilirii relaţiilor Est-Vest este pusă sub semnul întrebării, rezultând refuzul SUA de a ratifica Tratatul SALT 2 privind reducerea armelor strategice, semnat cu URSS in iunie 1979.

Evoluţia orientărilor doctrinare ale Alianţei § Reuniunea de la Bruxelles – 1983. Declaraţia ţărilor membre ale NATO, întrunite la Bruxelles, exprimă dorinţa Alianţei de a fi privită ca o organizaţie de apărare a statelor şi cere URSS să respecte interesele NATO legate de securitate, deschiderea faţă de Tratatul de la Varşovia creând ca bază stabilirea de relaţii echilibrate, constructive, de reală destindere a raporturilor. § Reuniunea de la Washington – 1984. In textul declaraţiei se regăsesc probleme generale privind raporturilor dintre Est şi Vest, scopul politic al Alianţei fiind crearea de raporturi stabile prin intermediul dialogului şi cooperării. Erau condamnate creşterea armamentului sovietic de toate categoriile, invadarea Afganistanului şi presiunile exercitate asupra Poloniei.

Evoluţia orientărilor doctrinare ale Alianţei § Summitul de la Londra din 1990 a declarat încheierea războiului rece, moment prielnic pentru NATO de a întinde o mană Estului. § Summitul de la Roma din 1991 a definit contururile unui nou NATO şi a generat o nouă concepţie strategică. § Summitul NATO de la Madrid 1997. Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au fost invitate să înceapă discuţiile de aderare. Simultan, liderii aliaţi au reafirmat deschiderea Alianţei faţă de alte ţări şi au convenit să continue şi să lărgească întâlnirile de dialog intens cu ţările partenere interesate. In 1997, a fost stabilită relaţia NATO-Rusia şi NATO-Ucraina pe o bază instituţională solidă.

Summitul de la Washington din 1999. Criza din Kosovo a fost punctul principal de pe ordinea de zi a evenimentului. A fost sistematizată o mare parte a experienţei NATO din Balcani şi a fost abordat viitorul printr-o nouă concepţie strategică. Au fost adăugate, cu acest prilej, ca principale sarcini de apărare colectivă gestionarea crizelor şi Parteneriatul pentru Pace. S-a afirmat, de asemenea, că, pentru prima oară in istoria sa modernă, Europa este unită in jurul valorilor comune de pace şi stabilitate, democraţie şi respectarea drepturilor omului, pieţe de desfacere şi comerţ liber.

Evoluţia orientărilor doctrinare ale Alianţei § Summitul NATO de la Praga din 2002. Şapte ţări au fost invitate să adere la NATO: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia şi Slovenia. Lărgirea NATO a contribuit la consolidarea continuităţii teritoriului Alianţei şi la extinderea spaţiului de stabilitate şi securitate al NATO de la Marea Baltică la Marea Neagră. Au fost analizate toate aspectele adaptării Alianţei la evoluţia mediului de securitate global, precum şi răspunsul la pericolul reprezentat de terorism.

Evoluţia orientărilor doctrinare ale Alianţei Summitul de la Istanbul din 2004 a consolidat angajamentul NATO pentru construirea păcii in Afganistan şi a deschis un nou capitol de cooperare cu ţările din regiunea extinsă a Orientului Mijlociu. Şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Alianţei au luat o serie de decizii importante privind extinderea operaţiei NATO in Afganistan: lupta împotriva terorismului, neproliferarea armelor de distrugere in masă, consolidarea stabilităţii in Balcani, întărirea cooperării in cadrul Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic, consolidarea Dialogului Mediteranean şi lansarea Iniţiativei de Cooperare de la Istanbul, acordarea de asistenţă autorităţilor irakiene in vederea pregătirii forţelor şi instituţiilor de securitate.

Summitul NATO de la Riga Din 2006 a fost numit “summitul transformării”. Printre cele mai mari realizări ale summitului s-a numărat reafirmarea respectării angajamentelor asumate în Afganistan de către cele 26 de state membre ale NATO. Principalele ameninţări la adresa securităţii NATO sunt terorismul, proliferarea armelor nucleare, statele instabile, crizele regionale, abuzul în folosirea noilor tehnologii şi blocarea accesului la resursele vitale. Cele 26 de state membre au semnat Declaraţia de la Riga, în care se face referire la Tratatul privind forţele armate convenţionale din Europa ca fundament al securităţii europene.

Summitul NATO de la Bucureşti Din 2 -4 aprilie 2008, iar mesajul generic reflectă unitatea NATO şi solidaritatea transatlantică, de a se adapta la noile ameninţări ale secolului XXI. Summitul a analizat progresele Alianţei în implementarea iniţiativelor de la Riga, modul de conducere a operaţiilor şi a misiunilor. Obiectivele NATO au fost abordate dintr-o perspectivă realistă, concentrându-se asupra domeniilor in care pot fi realizate progrese la nivelul Alianţei, astfel: soluţii practice pentru Afganistan, extinderea Alianţei, reforma parteneriatului NATO, cooperarea cu alte organizaţii internaţionale, parteneriatul strategic cu UE şi ONU, superioritate informaţională, supraveghere aeriană, forţe speciale, securitatea Mării Negre şi cea energetică, extinderea scutului antirachetă.

Conceptul strategic al NATO şi securitatea globală Odată cu trecerea in secolul XXI, NATO şi ONU au devenit parteneri in iniţiativa de construire a securităţii la nivel global. Potenţialul acestei relaţii este imens, scopul ambelor organizaţii constând în a promova pacea şi securitatea, a încuraja relaţiile de prietenie între state, prin cooperare, precum şi de a acţiona, atunci când este necesar, ca răspuns la provocările aduse la adresa păcii şi securităţii mondiale.

S-a demonstrat că acţiunile colective răspund cel mai bine unei multitudini de obstacole. Deci, putem afirma că singura modalitate de a răspunde prompt noilor ameninţări cum ar fi proliferarea armelor de distrugere in masă şi terorismul, cu un pregnant caracter transnaţional. Ce se manifestă la început de secol XXI este concentrarea pe realizarea unor mecanisme funcţionale de securitate interne şi internaţionale.

NATO a dovedit pană acum cu succes rolul de catalizator în procesul generării de forţe multinaţionale eficiente - precum SFOR în Bosnia. Herţegovina şi KFOR in Kosovo - capabile să asigure implementarea acordurilor de pace şi să pună bazele stabilităţii viitoare in zonele de conflict aflate pe teritoriul euro-atlantic.

Cooperarea cu ONU rămâne controversată, în condiţiile în care, pe de o parte, unii dintre aliaţi, în special cei europeni, consideră că atribuie o mai mare legitimitate operaţiilor NATO, dar, pe de altă parte, ridică semne de întrebare vizavi de existenţa unor valori comune la nivelul Consiliului de Securitate, din care fac parte Rusia şi China.

NATO este o alianţă de succes, cea mai eficientă şi de succes din istoria omenirii. Prin lărgirea şi transformarea sa, ca răspuns la perpetua evoluţie a realităţii socio-economice, Alianţa participă la asigurarea securităţii şi libertăţii viitoarelor generaţii ale comunităţii euroatlantice, precum şi la pacea şi securitatea globală.

Andrei Plop vă mulţumeşte pentru atenţie