Cine este chemat la o slujb s se

Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. (Romani 12: 7) STUDIEREA ŞI APROFUNDAREA DIVERSELOR ASPECTE ŞI PROBLEME LA POEZIA „DOINA” de Octavian Goga Lecţii recapitulative pentru elevii din clasa a VIII-a Prof. IOAN HAPCA

o oglindă a vieţii şi a sufletului omului • Cel care intenţiona să realizeze un adevărat Georgicon şi care a cântat figuri reprezentative din lumea satului (Dascălul, Dăscăliţa, Lăutarul ş. a. ) sau, jalea înstrăinatului Ardeal” (Noi, Oltul etc. ) nu putea să nu-şi îndrepte atenţia asupra creaţiei populare văzute ca o oglindă a vieţii şi a sufletului omului din popor. • Aşa se explică prezenţa în creaţia sa a poeziei Doina, inclusă în volumul Din umbra zidurilor, în ciclul Coarde vechi).

dă glas sentimentelor sale de admiraţie • Deşi, prin volumul amintit, „în poezia lui Octavian Goga se aude tot mai puţin glasul pătimirii obşteşti şi tot mai mult durerea sa proprie” (I. D. Bălan), poetul reuşeşte să revină la „coarde vechi”, aşa cum o face prin această creaţie lirică în care dă glas sentimentelor sale de admiraţie faţă de doina românească, a cărei prezenţă se simte pretutindeni: în sufletul poetului şi în imensitatea întregii naturi, ea identificându-se cu viaţa întregului popor.

admiraţia nereţinută faţă de frumuseţea doinei Poezia este structurată în două părţi. • Prima parte este constituită din cinci strofe, în care poetul îşi exprimă admiraţia nereţinută faţă de frumuseţea doinei, manifestată prin melodia ei duioasă şi jalnică în acelaşi timp, blândă şi mângâietoare, îngemănându-se cu tot ce o înconjoară. • Ea este asemenea unui izvor ale cărui unde limpezi se revarsă jalnic din fluier în tăcerea tainică, solemnă, a pădurilor de brad: „O doină plânge sus pe culme, / Din fluier unde limpezi cad, / Şi legănate lin s-afundă/ în pacea codrilor de brad. . . ”. •

o oglindă a trecutului de luptă al poporului • În continuare, admiraţia poetului este exprimată direct prin vocativele „cântare, meşteră cântare”, dar el constată, cu regret, că, o dată cu înserarea, doina se stinge „încet”, trimiţându-şi reverberaţiile asupra peisajului care-i preia farmecul indescriptibil: „Cântare, meşteră cântare, / Te stingi acum încet-încet, / Şi-adormi pierdută-n tremurarea/ Oftării blânde din brădet. . . ”. • Poetului îi rămâne însă satisfacţia preaplinului său sufletesc determinat de contactul direct cu doina care l-a înfiorat şi i-a transmis „taina vremii de demult / Şi plânsul veacurilor duse/”, căci ea este şi o oglindă a trecutului de luptă al poporului, a suferinţelor îndurate de acesta de-a lungul veacurilor.

îndoieli asupra dăinuirii acesteia în timp • Dispariţia doinei în noapte („Cum te-ai topit acum în noapte”), peisajul nocturn, taina propice visării îi oferă poetului prilejul de a medita sfâşiat de îndoieli asupra dăinuirii acesteia în timp: „În care brad, de care creangă / Plânsoarea ta s-a aninat ? . . . // Şi cât vei mai trăi acolo, / Tu, soră pururea cu voi, / Când va fi mort de mult ciobanul, / Şi moartă turma lui de oi? . . . ”.

gingăşie, zbor, sensibilitate şi duioşie • Partea a doua este alcătuită din ultimele două strofe şi constituie o concluzie, un răspuns dat tulburătoarelor întrebări anterioare, exprimate printr-o serie de interogaţii retorice. • Astfel, poetul, oscilând între prezumţie şi certitudine, nutreşte speranţa că doina va dăinui peste veacuri, întrucât generaţiile viitoare (sugerate prin substantivele „călător” şi „lume”) îi vor pune în valoare frumuseţile de netăgăduit, căci ea înseamnă gingăşie, zbor, sensibilitate şi duioşie: „Trecând pe-aici un călător, / Te va culege dintr-o ploaie, / De dup-o aripă de nor. . . // Te-a coborî în largul văii, / Şi-o lume te va asculta, / Şi-o lume-ntreagă va începe/ Să plângă cu durerea ta. . . ”.

o odă închinată frumuseţii • După cum se observă, din întreaga poezie se desprind sentimentele de admiraţie ale poetului faţă de doină ale cărei trăsături caracteristice le evidenţiază şi, din acest punct de vedere, ea este o odă închinată frumuseţii acestei creaţii literare. • Uneori îşi fac loc şi sentimentele de regret şi de tristeţe şi, de aceea, tonul de odă capătă accente elegiace, ca, în final, speranţa dăinuirii doinei în timp să strecoare o undă de optimism în sufletul poetului.

Sentimente diverse, complexe şi profunde • Sentimentele exprimate sunt nu numai diverse şi complexe, ci şi profunde, dovadă fiind folosirea interogaţiilor retorice. „În brad, de care creangă / Plânsoarea ta s-a aninat? . . . Şi cât vei mai trăi acolo. . . ? /”, „ - cine ştie? –”. Acestora li se adaugă câteva expresii metaforice în vocativ şi personificarea doinei: „Cântare, meşteră cântare”, „Tu, soră pururea cu noi”. De fapt, personificarea este figura de stil care concentrează esenţa întregii poezii, întrucât doina este prezentată ca o fiinţă dragă, apropiată, soră a poetului şi a tuturor românilor, căreia i se adresează direct, sincer, neconvenţional. De aceea, pe lângă vocativele menţionate, se observă întrebuinţarea unor forme pronominale de persoana a doua singular („te”, „ta”, „tu”), la aceeaşi persoană aflându-se şi verbele („te stingi”, „adormi”, „ai picurat”, „vei trăi” etc. ).

legătura strânsă dintre poet şi doină • Pe lângă formele pronominale de persoana a doua se află şi câteva de persoana întâi singular sau plural („mi”, „mă”, „eu”, „noi”), în felul acesta reliefându-se atât prezenţa eului liric, cât şi legătura strânsă dintre poet şi doină, cu care cel dintâi se identifică. • Pe lângă doină, sunt personificate şi câteva elemente din natură - codrii de brad, brădetul, floarea, norul -, care devin depozitare, păstrătoare a frumuseţilor de netăgăduit ale doinei. • Codrii ascund în liniştea lor undele limpezi ale fluierului, plânsul şi legănarea doinei, iar brădetul oftează blând la stingerea domoală a acestei „meştere cântări”. Totodată, ea va dăinui peste timp în parfumul şi coloritul florilor sau în zborul norilor, de unde, reînviată de tradiţie, va inunda văile şi va reverbera în sufletul tuturor, al unei lumi întregi.

DESCHIDEREA SPRE FANTASTIC Cadrul natural realizat de poet este unul tainic, discret, care sugerează o atmosferă melancolică, cu unduiri molcome propice visării, asemenea melodiei doinei. • Astfel, cititorul trăieşte impresia că se află într-un ţinut al armoniei, al legănării perpetue şi fabuloase în ritmul răscolitor al doinei. •

incertitudine şi speranţă • Aşa se explică şi prezenţa unor imagini auditive („o doină plânge”, „Din fluier unde limpezi cad/ Şi legănate lin s-afundă”, „tremurarea oftării blânde din brădet”, „plânsul veacurilor” etc. ) realizate printr-o diversitate de procedee artistice: personificări, epitete şi metafore. Imaginilor auditive li se alătură cele vizuale, care sugerează o atmosferă de linişte nocturnă, în care totul se pregăteşte de trecere în somn, în odihnă. Noaptea, întunericul înseamnă, totodată, extincţie, un spaţiu al nefiinţei în care, doina se integrează, dovedindu-se, totuşi vitalitatea şi veşnicia. • Tocmai în această contradicţie (nefiinţă-vitalitate) îşi are izvorul zbuciumul sufletesc al poetului care oscilează între incertitudine şi speranţă, stare de spirit exprimată pe întregul parcurs al discursului liric.

Doina şi speranţa în perpetuarea ei în timp • Tonifiante rămân însă admiraţia poetului faţă de doină şi elogiul adus acesteia, precum şi speranţa în perpetuarea ei în timp, în veşnicia ei, poezia Doina a lui Octavian Goga devenind astfel o odă, o cântare a cântărilor, în care tonul elegiac punctează profund şi constant discursul liric.

Apartenenţa acestei creaţii la genul liric • Apartenenţa acestei creaţii a lui O. Goga la genul liric este dovedită chiar de titlul ei, pentru că doina este o operă lirică în versuri în care autorul îşi exprimă direct o diversitate de sentimente deosebit de profunde. • Astfel, adresându-se direct doinei pe care o personifică, el îşi exprimă în mod nemijlocit admiraţia faţă de această doină ale cărei valori expresive le elogiază. Totodată, îşi face loc şi un sentiment de melancolie, de regret, care, în final, este înlocuit de optimismul tonifiant izvorât din credinţa că doina va dăinui prin timp tocmai datorită valorii ei şi identificării cu existenţa oamenilor, a întregului popor.

osmoza perfectă dintre eul liric şi obiectul admiraţiei sale • Lirismul textului este accentuat şi de prezenţa formelor pronominale de persoana a doua cu cele de persoana întâi, prin care se realizează osmoza perfectă dintre eul liric şi obiectul admiraţiei sale, minunata doină, care apare personificată. • În afara personificării doinei, poetul apelează şi la alte figuri de stil prin care realizează lirismul textului poetic, un loc aparte ocupându-l interogaţiile retorice, epitetele şi metaforele care ajută la conturarea unor imagini auditive şi vizuale integrate perfect atmosferei lirice.

Caracteristicile unei doine culte : • — specie a genului liric; • — în versuri, în general lungă, în strofe egale sau inegale; • — întâlnim rimele de tip popular (pereche, monorimă) dar şi pe cea încrucişată; • — poartă ca titlu, deseori, „Doina”; • — eul liric este, în general, poetul-cetăţean care dă glas sentimentelor întregului popor;

Caracteristicile unei doine culte : • — ca şi în realitate, sentimentele sunt prezentate în întrepătrunderea lor, unul singur fiind, adesea, predominant; • — se deprinde ideea veşniciei doinei, în strânsă legătură cu cea a poporului; • — în perioada contemporană, au început să apară, ca specii înrudite cântecul tradiţional sau cel modern (considerate de unii subcompartimentări interioare ale acesteia), romanţele şi cântecele de lume, în ultimele decenii ale secolelor al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea. Dintre creatorii acestora menţionăm pe: Anton Pann, Iancu Văcărescu, Costache Conachi, Dimitrie Bolintineanu, Ion Minulescu.

DESPRE LECŢIILE CUPRINZ ND Poezia „DOINA” Concept original şi realizare: Numai pentru UZ INTERN la ŞCOALA CU CLASELE I-VIII Vişeu de Jos ~ Jud. MARAMUREŞ str. Principală, nr. 1111 Tel. 0262 -368013 E-mail: ihapca 2002@yahoo. com Adaptare > Prof. IOAN HAPCA