AVANSARE manual Cetatea Dezna se afl aezat n

AVANSARE manuală !

Cetatea Dezna se află aşezată în apropierea localităţii cu acelaşi nume, la poalele munţilor Codru Moma şi în apropierea binecunoscutei staţiuni balneoclimaterice Moneasa, în judeţul Arad.

Potrivit unei legende, Ladislau Nagy de Peretseny (1817) afirmă că denumirea cetăţii derivă din numele regelui dac Decebal. Dominând regiunea şi drumul de acces spre inima munţilor Codru-Moma, cetatea a fost ridicată în centrul unui cnezat românesc din secolul al XIII-lea. Aceasta a făcut parte în secolului al XVI-lea din sistemul de apărare a vestului Transilvaniei. A fost apoi cetate de hotar, pe graniţa cu turcii.

Dezna în Harta Iosefină a Comitatului Arad, 1782 -85. Cetatea a fost ridicată probabil la sfârşitul secolului al XIII-lea sau la începutul secolului al XIV-lea. S-a presupus că a fost construită de către Laurenţiu de Pîncota, din mâinile căruia a trecut în acelea ale lui Kopasz Borsa, palatinul Ungariei şi fratele voievodului Transilvaniei, Ladislau.

A fost cetate regală de la 1317, cu prima menţionare cunoscută din anul 1318, până la sfârşitul secolului al XIV-lea (1387), când a fost donată familiei Losonczi, prin fraţii Ştefan şi Ladislau, pe acea vreme comiţi de Timiş, bani de Severin şi căpitani ai Dalmaţiei, Croaţiei şi Slavoniei.

Importanţa cea mai mare o are în sec. XVI-XVII, prin 1552 făcând parte din sistemul de apărare a vestului Transilvaniei, mai ales după căderea Ineului în mâna turcilor (1566). De aceea se trece la amplificarea cu noi întăriri, printre care şi bastionul din partea de nord-est. Probabil tot atunci s-au adăugat în unele sectoare mai vulnerabile noi rânduri de ziduri paralele, din piatră de stâncă, completate apoi cu piatră de râu şi cărămidă cu mortar foarte rezistent, folosindu-se varul de Agriş. Astfel cetatea poartă oarecum amprenta arhitecturii Renaşterii cu elemente similare cetăţii Şoimoş. Legenda spune că in acea perioadă, pădurile din zonă erau "pline ochi" de haiduci.

Pierdută în 1574 şi recucerită de ardeleni în 1596, cetatea Deznei se găseşte între 1599 şi 1601 în posesia lui Gaspar Kornis, adept al lui Mihai Viteazul, care a uşurat trecerea domnitorului prin aceasta zonă în drumul spre Praga, dar care a şi luptat la Şelimbăr împotriva voivodului român.

Între 1601 şi 1658 cunoaşte mai mulţi stăpânitori, fiind donată în 1619 de către principele Gavril Bethlen lui Marcu-Cercel Vodă (unul dintre fii lui Petru-Cercel, domn al Munteniei 1583 -1585). Cucerită în 1658 din nou de către turci, odată cu Ineul.

O legendă ne spune că turcii ar fi adunat în cetate un mare număr de fete, destinate haremului unui şef militar. Neputând scăpa, una dintre ele, pentru a evita trista soartă ce le aştepta, a reuşit să se furişeze până la depozitul de pulbere, căruia i-a dat foc. Cercetarile recente nu exclud un sâmbure de adevăr al acestei legende, întrucât anumite semne fac verosimilă distrugerea cetăţii prin explozie.

Distrugerea definitivă a început din 1693, din momentul în care a fost părăsită de către turci. S-a afirmat că a fost încă folosită de către partizanii lui Francisc Rákoczi al II-lea, între 1703 -1711 (răscoala curuţilor).

Dacă în jurul anului 1850, funcţionarul Weiss Rezsö a dispus tencuirea ruinelor, la câteva decenii distanţă, principalul proprietar local, Török Gábor, a folosit explozibili pentru înlăturarea zidurilor din sud-est şi sud-vest, pentru a descoperi pivniţa cetăţii.

. În 1887 a suferit o altă distrugere, dar nu prea gravă, căci imaginea păstrată din anul 1835, desenează aproximativ aceleaşi ziduri care se observă şi astăzi. Amplasarea deosebită a ferit-o de la o demantelare sistematică. Până în prezent s-au păstrat trei ziduri mai importante din sectorul bastionului principal de odinioară. La fel se disting urmele celorlalte ziduri, conturul curţii interioare şi fragmente din şanţurile cetăţii.

Este situată pe culmea dealului Ozoiu. A fost amplasată pe o muchie stâncoasă (375 m), cu orientarea sud-est - nord-vest. Cele două extreme ale formei de relief oferă şi posibilităţile de accesibilitate.

Drumul folosit în toată perioada de funcţionare a fost pe linia curbelor de nivel. La capătul său, a fost barat printr-un şanţ. Astăzi el se prezintă doar cu lăţimea de 15 -20 m şi adâncimea de peste trei metri. În timpul vieţii cetăţii, peste el trebuia aruncat un pod. Se admite ca posibilă, gruparea pământului spre nord-vest, dincolo de şanţ, într-un val. Acesta din urmă are un traseu aplatizat, care uneşte, ca şi şanţul de altfel, pantele laterale accentuate, chiar prăpăstioase.

Incinta cetăţii a primit forma alungită a micuţului platou. Se disting bine contururile zidurilor aflate spre sud-vest. Ele sunt amplasate exact la marginea unei prăpăstii, cu vizibilitate sporită către valea Sebişului. Acolo întâlnim o curtină înaltă de circa şapte metri, care a avut o lungime iniţială de circa 26 de metri, întreruptă la mijloc prin ruinare.

Lăţimea cetăţii se poate şi ea aproxima la circa 10 -11 m. Aceste dimensiuni sunt posibil de măsurat datorită menţinerii unor contururi de fundaţii ori linii drepte ale terasei, pe toate celelalte laturi ale vârfului stâncos, în afara celei mai bine păstrate, dinspre sud-vest. Grosimea zidului de incintă este de 1, 15 m. Pe latura opusă, nu mai există nici un fel de urme de ziduri. Marginea platoului îngăduiau o amenajare nepretenţioasă, formată probabil din ziduri scunde, protejate de pante. Astăzi ele sunt acoperite de pădure.

În colţul sudic al cetăţii, la suprafaţa solului, se desenează planul unei încăperi (aproximativ 19 x 12, 50 m). Contururile zidurilor exterioare par croite şi pentru alte amplasamente de clădiri, în apropierea celei măsurate ori în partea opusă. Pe latura unde zidul se conservă, la o distanţă de 11, 50 metri de colţul de sud, întâlnim un turn exterior, adosat. El are dimensiunile exterioare de 5, 80 x 7, 60 m, la o grosime de zid de un metru. În dreptul său, spre interiorul cetăţii, curtina a dispărut. În interiorul turnului se distinge o urmă de planşeu, probabil între primul şi al doilea nivel, marcat prin capete de bârne încastrate. Sunt vizibile şase capete de bârne (0, 20 x 0, 20 m), poziţionate la distanţă foarte mică una faţă de cealaltă. Celelalte nivele nu au păstrat urme detectabile, datorită distrugerii laturilor de vest şi est, în care urmele planşeelor vor fi fost plantate invers decât la cele din latura vizibilă, pentru a mări forţa de coeziune a turnului.

Materialul de construcţie al zidurilor este piatra de carieră, în care, sporadic, se regăsesc şi bucăţi de cărămidă. O parte din ea pare să fi fost romană. Această structură ne împiedică să apreciem că avem de-a face cu cele mai vechi componente ale cetăţii. Ar fi vorba, mai probabil, de faze refăcute radical, cândva în istoria cetăţii. Evident că toate componentele dezvoltate în timp, ca şi cele interioare, rămân necunoscute. O cercetare arheologică este singura în măsură să aducă lumini noi. Ea are de înfruntat terenul răvăşit, până în zilele noastre, de falşi căutători de relicve istorice. De menţionat că acelaşi Török Gábor a colecţionat o serie de piese arheologice, în cea mai mare parte risipite în revoluţia de la 1848 -1849. Unele dintre cele rămase, ajunse la muzeul Liceului din Arad, au fost văzută de către Cornelia Bodea. Ea aminteşte despre un buzdugan şi un pinten, care nu mai existau după 1918. Posibil ca piesele să fi fost culese din cetate.

Dezna este situată pe valea cu acelaşi nume, la poalele Munţilor Codru-Moma, la confluenţa râurilor Moneasa şi Sebiş, la o distanță de 92 de km faţă de Arad.

Coordonate: 46° 24′ 23″N 22° 14′ 43″E Dezna pe Harta Iosefină a Comitatului Arad, 1782 -1785.

În momentul de faţă se speră în conservarea ruinelor care au mai rezistat peste ani şi se urmăreşte introducerea ei, pe viitor, în circuitul turistic.

14. 02. 2012. Montaj : DIEGIS. << diegisro@yahoo. com >> Coloana sonoră : Vangelis - Pinta, Nina, Santa Maria.