Autor text Mircea Crisan Montaj Ana Maria Catalina

Autor text: Mircea Crisan Montaj: Ana Maria Catalina Muzica: Harpe - Le Monde

Alexandru Mociran Cristof este un om impresionant. Un om cu o cultură vastă, dar mai ales un om cu credinţă puternică şi cu spirit liber.

Jovial, spiritual, amabil, plăcut, împărtăşind idei, învăţături şi sentimente cu entuziasm, fără să fie didacticist Alexandru Mociran Cristof este un om deosebit, complex, uluitor

Dacă stai de vorbă cu el, în liniştea de pe prispa casei sale din Cărbunari, îţi vine involuntar în minte citatul lui Octavian Paler: „Un om care trăieşte în spiritul valorilor ce sprijină viaţa nu va încerca să dovedească nimic; nici sfinţenia, nici bunătatea, nici puterea sa. De aceea oamenii de acest calibru trăiesc mai degrabă în izolare, dar atunci când cerem exprimarea iubirii, s-ar putea să-i întâlnim, iar întâlnirea cu ei ne poate schimba viaţa”.

Alexandru Mociran Cristof răspunde atipic la întrebările noastre şi ne contrazice cu zâmbetul pe buze de câte ori afirmăm că e un om deosebit. Se consideră un om normal. Problema este că astăzi, normalitatea are alte valente: „Ce importanţă are câţi ani am? De-odată cu marea! 51 am făcut anul acesta, că 60 am făcut acum 9 ani”. S-a întors în urmă cu câţiva ani în casa părintească: „Din Cărbunari îmi sunt părinţii. Mama a rămas singură şi am venit la dumneaei şi am rămas. Am mai avut doi fraţi. Cel mare a fost protopop de Baia Mare, celălalt a fost inginer. Eu am fost cel din mijloc”.

E pasionat de tot ce înseamnă spirit, frumos, adevăr şi bine. Dar în loc să înşire arta, lectura, teatrul etc, Alexandru Mociran Cristof Îşi sintetizează pasiunile simplu: „viaţa este prima pasiune, a doua este dragostea. Dacă nu faci cu drag ceva este zadarnic. Dacă îţi mai dă Dumnezeu să faci în viaţă ceea ce-ţi place cu atât mai bine. Eu am râvnit teatru. Am vrut teatru mare dar am avut probleme că am făcut şi teologie şi atunci am trecut upă paravan la păpuşi. M-am împăcat şi am şi condus Teatrul de păpuşi şi cu păpuşile am văzut aproape toată Europa. Nu contează câţi ani ma fost director, mi-ar face plăcere să se spună că am fost „strop de om”. Ăsta-i ce-l mai important lucru în viaţă, nu ce ai fost, nici ce vei fi. Dacă eşti OM poţi să fii de toate! Este pleonastic să spui „om de omenie”

Din când în când, îşi curmă firul ideilor pentru a vorbi despre lucrările sale. Creaţii ale naturii, cărora el le-a identificat şi şlefuit sensul: „Asta este de exemplu „Meditaţie Faustică” – uite-l pe Faust cel care şi-a vândut sufletul diavolului şi uite-l pe diavol în mijlocul scorburii, şarpele. O splendoare! Parcă are şi pergamentull, că se spune că şi Adam a semnat pactul cu diavolul”. Se inspiră din literatura universală, populară, din învăţăturile creştine, din viaţă. Pe toate le-a plăsmuit natura, iar Alexandru Mociran Cristof le-a descoperit

Uneori i-a trebuit timp mai îndelungat să le descopere sensul, mesajul, simbolul. Dar l-a găsit Pentru toate şi le iubeşte pe toate. De aceea, n-a vândut nicio lucrare, deşi a avut oferte multe: „Nu-i filosofia din natură. Sunt Măştile. Din puţinul cât l-am citit. Aici e Zeul Apis, intre coarne are insemnul soarelui, care in reprezentarile aristice este din aur. eu n-am si atunci m-as bucura si de arama.

Vezi gura lui Apis? Îi spune „bou”, dar nu poate fi bou din moment ce e taurul fertilităţii şi al pământului, al naturii întregi şi al pădurilor. Care ca brâu o pasăre. Uite ce pasăre splendidă! Şi nu le-am făcut eu. Totul e din natură. Găsirea lor e fantastică. Trec de zeci de ori pe lângă ele şi nu le văd. Unde le găsesc? Am găsit şi în Norvegia şi nu au vrut colegii să-mi ajute să iau o scorbură care era într-o mlaştină”.

De unde ia măştile? De pe peste tot. Din toate locurile în care a avut spectacole cu Teatrul de Păpuşi: „Mergând pe drum îmi săreau în ochi. Dacă nu ai ceva în cap şi dacă nu eşti bolnav nu poţi să faci nimic. Prin suferinţă te căleşti şi iubeşti mai mult. Şi de fapt, iubirea este durere. Iubirea este cunoaştere, iar cunoaşterea te duce cum zicea Cioran la despărţire. Dacă nu intervine negaţia cunoaşterii, pe tine însuţi dacă te Cunoştiai ai repulsie de tine însuţi. De aceea te opreşti: negaţia cunoaşterii”.

A adunat în jur de 130 de măşti şi, cu ajutorul lui Dumnezeu ar vrea să transforme casa din Cărbunari în muzeu. În liniştea şi miracolul naturii scrie. Îşi scrie gândurile: „Am scos un volum de versuri şi mai am vreo două”.

Din descoperirea acestor forme din natură a învăţat că „trebuie să iubesc tot ce-mi pică. Iubirea nu înseamnă numai carnalul. Grecii au vreo 3 termeni: eros pentru iubirea carnală, agape pentru iubires spirituală, şi filo pentru iubirea frăţească, de cărţi şi de obiecte. Măştile sunt de fapt rănile provocate de oameni. Uite că după răni, la lemne se rotunjesc formele, pe când la oameni se ascuţesc atunci când e lovit. Nu-i nimic întâmplător în natura asta”.

Pentru unii poate părea uşor. Dar pentru a găsi sensul unei forme din natură, e nevoie de un bagaj imens de cunoştinţe: „ Aceea e masca „Discipolul Diavolului, din piesa lui Bernard Shaw. Dar vorba cuiva, pentru asta trebuie să-l ştii pe Bernard Show. Cineva mi-a spus că trebuie să ştie mitologie, şi i-am spus să citească. Pe vremea când el stătea pe nu ştiu unde, eu eram în biblioteci şi librării. Acum nu-mi pare rău dar atunci mi-a părut. Dar vorba lui Arsenie Boca: cultura şi formarea se face nu făcând curte ci făcând carte. Atunci mi-a părut rău o vreme, dar acum nu. Şi acum ştiu vreo 60 de poezii din Eminescu, 45 din Blaga, mai ştiu vreo 30 din Coşbuc, dacă vreau să fiu vesel mai ştiu din Topârceanu, mai ştiu acatiste, paraclise şi psalmi. Pot să stau în poveşti cu mine zile şi nopţi”.

Alexandru Mociran Cristof a terminat teologia: „Ultima dată m-a chemat să mă preoţească când am avut 60 de ani. Am răspuns că „începutul înţelepciunii este frica de Domnul. Eu cred că anii ăştia abia am ajuns la începutul înţelepciunii”

După ce am terminat teologia m-am dus la Sibiu. M-am dus cu fratele meu. Abia acum am aflat că am intrat cu 7, 72 dintr-o scrisoare. Nu ştiam, pentru că venind de la Sibiu, încă nu ştiam rezultatul, fratele meu a zis că s-ar putea ca părinţii să nu reuşească să ne ţină pe amândoi la Sibiu. La Baia Mare s-a înfiinţat atunci un Institut pedagogic, de învăţători, de doi ani. Eu m-am dus la şcoală la 4 ani, am fost un copil minune si astăzi sunt un copil de toată minunea. (departe de mine gandul de a mă impropria minunilor) El s-a dus la Sibiu iar eu am intrat la Institutul Pedagogic. Decanul m-a dat afară pentru că terminasem seminarul teologic. Aveam 17 ani. Venise o lege că trebuia să ai 16 ani în anul I. Şi i-au dat pe toţi afară care în anul I nu aveau 16 ani, iar eu aveam 17 şi eram în ultimul an. Asta deşi liceul pe atunci era de 3 ani iar eu făcusem seminarul de 5 ani. După ce m-au dat afară de la Institutul Pedagogic m-am înscris la Şcoala Populară de Artă. Era plăcerea mea să fac teatru. Şi am început să mă pregătesc pentru geologie, deşi nu aveam nicio legătură cu ştiinţele exacte. Am dat la Geologie şi un securist din sat a spus că eu cânt la biserică. Cântam împreună cu fratele meu. Şi am fost respins. Am rămas la Şcoala Populară de Artă şi în anul doi am intrat la Geologie”. După Geologie am facut Filologia aici si la Cluj

După ce am terminat teologia m-am dus la Sibiu. M-am dus cu fratele meu. Abia acum am aflat că am intrat cu 7, 72 dintr-o scrisoare. Nu ştiam, pentru că venind de la Siubiu, încă nu ştiam rezultatul, fratele meu a zis că s-ar putea ca părinţii să nu reuşească să ne ţină pe amândoi la Sibiu. Iar la Baia Mare s-a înfiinţat atunci un Institut pedagogic, de învăţători, de doi ani. Eu m-am dus la şcoală la 4 ani, am fost un copil minune. El s-a dus la Sibiu iar eu am intrat la Institutul Pedagogic. Decanul m-a dat afară pentru că terminasem seminarul teologic. Aveam 17 ani. Venise o lege că trebuia să ai 16 ani în anul I. Şi i-au dat pe toţi afară care în anul I nu aveau 16 ani, iar eu aveam 17 şi eram în ultimul an. Asta deşi liceul pe atunci era de 3 ani iar eu făcusem seminarul de 5 ani. După ce m-au dat afară de la Institutul Pedagogic m-am înscris la Şcoala Populară de Artă. Era plăcerea mea să fac teatru. Şi am început să mă pregătesc pentru geologie, deşi nu aveam nicio legătură cu ştiinţele exacte. Am dat la Geologie şi un securist din sat a spus că eu cânt la biserică. Cântam împreună cu fratele meu. Şi am fost respins. Am rămas la Şcoala Populară de Artă şi în anul doi am intrat la Geologie”.

Cel mai frumos moment din viaţă? Alexandru Mociran Cristof răspunde că: „Viaţa în sine este un moment. Noi nu ne dăm seama. Şi când am crezut că stăpânesc ceasul m-a furat clipa.

Acum nu am niciun plan. Este grozav să nu depinzi de nimeni, numai de Dumnezeu. Şi nu este noapte să nu mă uit pe fereastră şi să nu zic „Doamne nu le semna cererea de reîntregire a familiei la ai mei. Ştiu că mă iubesc şi mă vor alături”.

„Există viaţă care nu-i cursivă? Sigur că toate se leagă. Descopăr şi descopăr în mine. Dar nu am descoperit până acum firul ierbii, în care este minunea. Iar noi vrem să punem mâna să-l mărginim pe Dumnezeu. Pe când nu suntem în stare să mărginim un fir de iarbă, să-l cunoaştem. Aici e ciudat. Şi în Scriptură scrie că Pământul este de fapt numai perniţa de picioare a lui Dumnezeu. Vă daţi seama ce trebuie să fie? ”.

“Am ajuns la concluzia că noi suntem produsul propriului nostru comportament, plus gena. Tot zâmbind am mers înainte. Dar asta nu înseamnă că n-am dormit plângând, nu o dată. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că pot să nu mă arăt. „Când ceilalţi nu au chef şi nu te-ascultă Şi nu-ţi găsesc nici hazul şi nici rostul Îţi trebuie inteligenţă multă să faci pe prostul Ei brusc vor deveni antenţi la tine Vai ce simpatic e colegul nostru În lumea noastră cel mai bine ţine să faci pe prostul. Te vor pofti să şi vorbeşti de toate Îţi vor spori cu omenie postul Tu nu uita prin vorbe deşucheate să faci pe prostul / Şi numai în ocazia cea mare Când se-ntâlnesc cel ce va fi cu fostul Arată-le ce gând deştept te doare Când faci pe prostul”.