Artistul italian Alessandro Tomasi a restaurat n culori

Artistul italian Alessandro Tomasi a restaurat în culori incredibile și cu o atenție mărită la detaliile de pe fețele filosofilor și liderilor greci antici, folosindu se de statuile referitoare și conservate din diferite muzee din întreaga lume. Povestea completă: https: //bit. ly/2 Ne. HKW 1 Nightingale Serenade – Enrico Toselli Derulare manuală

Alexandros Alexandru cel Mare (în greacă Megas Alexandros, n. 20/07/356 î. Hr. , la Pella în Macdonia Antică – d. 10/06/323 î. Hr. la 33 de ani, la Babilon în Mesopotamia), cunoscut și ca: Alexandru Macedon, Alexandru al III lea al Macedoniei sau Alexandros III Philippou Makedonon, rege al Macedoniei (336 î. Hr. 323 î. Hr. ). A fost unul dintre primii mari strategi și conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i au făcut pe macedoneni stăpânii Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 32 de ani, Alexandru era stăpânul celui mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru cel Mare a contribuit substanțial la răspândirea civilizației elenistice în întreaga lume. Fiul regelui Filip al II lea al Macedoniei și al reginei Olimpia s a născut în anul 356 î. Hr. , chiar în aceeași noapte când Templul Lui Artemis din Efes a fost incendiat. Tatăl său, care avea multe femei și care își neglija soția, i a oferit fiului său, de a lungul copilăriei, o educație spartană, fiind foarte sever. Se spune că l a aruncat în mijlocul unui grup de lei. Zilnic, Alexandru se antrena din greu să lupte și să comande soldați, îndeplinind îndatoriri militare stricte. Datorită acestui mod de viață, a deprins tradițiile militare, dezvoltându și o constituție robustă. Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II lea, a decis că Alexandru avea nevoie de o educație superioară pe lângă educația spartană și i a căutat un tutore. Acesta a fost marele filozof al antichității, Aristotel, care s a ocupat de educația lui Alexandru, dându i vaste cunoștințe din domeniul filozofiei, astronomiei, matematicii, artei, biologiei, geografiei și politicii. Mama lui Alexandru, Olimpia, nu era de origine macedoneană, ci era o grecoaică din Epir. După istorici, ea a fost o femeie aprigă, extrem de neconvențională, cu ambiții dinastice foarte puternice și cu interese oculte, crezând în „viața viitoare” și farmece. Se povestește că micul prinț a reușit să îmblânzească un armăsar cu coama neagră, pe care nu l au putut călări nici cei mai puternici generali din armata lui Filip și nici regele însuși. Alexandru a exclamat: „Ce cal pierd ei doar pentru că ei nu știu să se poarte cu un cal”. Alexandru cere voie tatălui său să încerce și el. Descoperind frica calului față de umbra sa, l a întors cu fața spre soare și l a putut încăleca. Acest armăsar a devenit calul lui Alexandru, toată viața sa, numindu l Bucefal („cap de bou”).

Antisthenes Antistene (în greaca veche, transliterat: Antisthenes; n. cca. 445 î. Hr. – d. cca. 365 î. Hr. ) a fost un filosof cinic din Grecia Antică. Fiu al unui cetățean atenian și al unei sclave trace, Antistene este elev al sofiștilor Gorgias, Hippias, Prodicos. Pe o peioadă scurtă Antistene învață teoria discursurilor de la Gorgias, apoi se atașează cercului Socrate. Este considerat, alături de Palton și Aristip din Cirene, unul dintre cei mai dotați discipoli ai celebrului filosof. Antistene și a luat și pe elevii săi la lecțiile lui Socrate. El locuia în Pireu de unde mergea zilnic pe jos până la Atena ca să asculte discursurile lui Socrate. După moartea acestuia (399 î. Hr. ), Antistene deschide în Gymnasionul Kynosarges o școală proprie în care vor lua naștere germenii curentului filosofic al cinismului. Antistene pune în centrul preocupărilor filosofului ethika, scopul vieții fiind eudaimonia, obținută prin arete. Din cele 70 de scrieri ale sale, marcate de o pecete raționalist materialistă și care au avut un puternic ecou în rândul stoicilor, s au păstrat numai două discursuri: „Arias” și „Ulise”.

Aristoteles Aristotel (în greacă: Aristoteles) (n. 384 î. Hr. d. 7 martie 322 î. Hr. ) a fost unul dintre cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. A fost discipolul lui Platon, a tras concluziile necesare din filosofia acestuia și a dezvoltat o, putându se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice, ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii filosofice ca metafizica, logica formală, retorica, etica. De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa. În lucrările de logică a analizat exemple de demonstrații din matematici. Aristotel s a născut la Stagira (motiv pentru care i se spune și Stagiritul), un oraș din Peninsula Calcidică, în nordul Mării Egee. Tatăl său, Nicomah, era medicul regelui Macedoniei, Midas al II lea, tatăl lui Filip al II lea și bunicul lui Alexandru cel Mare. Mama sa, pe nume Phaestis, provenea dintr o familie aristocratică. Rămas orfan de copil, Aristotel își petrece primii ani la. Stagira și Pella, iar la 17 ani intră în Academia lui Platon, unde rămâne 20 de ani, mai întâi ca elev apoi ca profesor. După moartea lui Platon, în anul 347 ț. Hr. , a plecat la Assos, în Misia devenind consilierul tiranului Hermias. De fapt, acesta este începutul unei serii de călătorii pentru cunoașterea și studiul formelor de stat și de conducere existente la acea perioadă. În 343 î. Hr. , este chemat la Pella, la curtea lui Filip, pentru a desăvârși educația tânărului Alexandru (acel care avea să rămână în istorie ca Alexandru cel Mare). Vastul sistem filosofic și științific conceput de Aristotel, uimitor prin diversitate (logică, teologie, politică, estetică, fizică, astronomie, zoologie etc. ) și profunzime, a stat la baza gândirii medievale creștine și islamice și a fost axul culturii Occidentului până la sfârșitul sec. al XVII lea. Din cele peste 150 de lucrări care îi sunt atribuite (Diogenes Laertios menționa 145), s au păstrat doar 47.

Chrysippos Chrysippus (greacă: Chrysippos ho Soleus; n. 281 î. Hr. La Soli, Cilicica d. 208 î. Hr. la Atena) a fost un filosof stoic grec. El era originar din Soli, Cilicica, dar s a mutat la Atena de tânăr, unde a devenit elev a lui Cleanthes în școala stoică. Un scriitor prolific. Când Cleanthes a murit, în jurul anului 230 î. Hr. , Chrysippus a devenit cel de al treilea șef al școlii. El a extins doctrinele fundamentale lui Zeno din Citium, fondatorul școlii, ceea ce i a câștigat titlul de al doilea fondator al stoicismului. Chrysippus a excelat în logică, teoria cunoașterii, eticii și fizicii. El a creat un sistem original de logică propozițională pentru a înțelege mai bine funcționarea universului și rolul umanității în el. De asemenea el a respectat o viziune deterministă a soartei, dar a căutat totuși un rol pentru libertatea personală în gândire și acțiune. El credea că etica depindea de înțelegerea naturii universului și a învățat o terapie de extirpare a patimilor nesăbuite care deprimă și zdrobesc sufletul. A inițiat succesul stoicismului ca una dintre cele mai influente mișcări filosofice timp de secole în lumea greacă și romană. Dintre lucrările sale scrise, niciuna nu asupraviețuit decâtca fragmente. Recent segmentele din unele dintre lucrările sale au fost descoperite printre papirusurile Herculaneum.

Cleopatra (n. 69 î. Hr. , d. 12 august 30 î. Hr. ) a devenit Cleopatra a VII-a a Egiptului, la moartea tatălui ei, Ptolomeu al XII lea, în anul 51 î. Hr. Cleopatra a VII a Filopator a fost ultimul conducător al Regatului Ptolemeic din Egipt, regină și faraon. Ca membru al dinastiei ptolemeilor, ea a fost descendent al fondatorului Ptolemeu I Soter, un general macedonean grec și companion al lui Alexandru cel Mare. În anul 58 î. Hr, Cleopatra și a acompaniat tatăl, regele Ptolemeu al XII lea, pe durata exilului la Roma după o revoltă din Egipt, care a devenit atunci un stat clientelar al Romei. Între timp, fiica sa, Berenice a IV a a pretins tronul, dar apoi în 55 î. e. n. a fost ucisă când Ptolemeu s a întors în Egipt cu asistență militară romană. Când Ptolemeu a murit în anul 51 î. Hr. , Cleopatra și fratele ei, Ptolemeu al XIII lea, s au căsătorit și au fost desemnați succesori pentru a conduce Egiptul, dar regatul a căzut într o perioadă de război civil dintre cei doi. Iulius Cezar și trupele sale au sosit la Alexandria, ocupând orașul. Cezar a încercat să facă o reconciliere dintre cei doi frați ptolemeici pentru ca rutele dintre Egipt și Roma să fie sigure, dar a eșuat după ce Ptolemeu a văzut că termenii lui Cezar mai mult o favorizau pe sora sa Cleopatra decât pe el. Forțele lui Ptolemeu au început astfel să asedieze palatul în care se afla Cleopatra și cu Cezar. Însă Cezar a izbutit să respingă forțele inamice cu ajutorul unor întăriri din partea lui Mithridates I de Bosfor, Ptolemeu al XIII lea a fost ucis în bătălia de pe Nil din anul 47 î. Hr. , sora vitregă a Cleopatrei a fost exilată în Efes. Cezar i a declarat pe Cleopatra și fratele ei mai mic, Ptolemeu al XIV lea, drept conducătorii legitimi ai Egiptului. Între timp, Cezar a întreținut o relație intimă cu Cleopatra, ceea ce a dus la nașterea unui fiu, Cezarion. Cleopatra a călătorit la Roma ca regină clientelară în anii 46 44 î. e. n. la invitația lui Cezar, locuind în vila sa. Dar după asasinarea lui Cezar de către senatorii conspiratori , Cleopatra s a întors în Egipt. L a asasinat pe Ptolemeu al XIV lea și l a numit pe Cezarion drept co rege.

În războiul civil al liberatorilor din anii 43 42 î. Hr. , Cleopatra s a alăturat triumvirilor (succesorul și nepotul lui Cezar, Octavian, Marcus Antonius și Marcus Lepidus) împotriva forțelor pro republicane conduse de Brutus și Cassius, asasinii lui Cezar. După ce asasinii lui Cezar au fost înfrânți și controlul asupra imperiului a fost împărțit între Augustus (în vest) și Antonius (în est), Cleopatra s a întâlnit cu Antonius în Tarsos în anul 41 î. e. n. , debutând relația lor intimă, ce a dus la nașterea lui Alexandru Helios, Cleopatra Selene a II a și Ptolemeu Filadelfus. Acesta a executat o pe sora sa vitregă, Arsinoe, la comanda ei, și a devenit principalul aliat al regatului ptolemeic, primind finanțări și ajutor militar de la Cleopatra în campaniile sale împotriva Imperiului Part și Regatului Armeniei. Prin testamentul său, publicat si citit in senatul roman de către Octavian, Antonius i a declarat pe copii Cleopatrei și ai lui drept conducători și moștenitori ai teritoriilor aflate sub autoritatea triumviratului roman estic, ceea ce ar fi însemnat pierdere de teritorii pentru Roma. Acest act care i a înfuriat pe senatori, divorțul lui Antonius de sora lui Octavian, Octavia Minor, care a ofensat mapamondul latin, dar și căsătoria cu Cleopatra, a dus la izbucnirea unui nou și ultimul război civil al republicii romane. Octavian a intrat în război, forțând aliații lui Antonius din senatul Roman să declare război Cleopatrei. În Bătălia năvală de la Actium din anul 31 î. Hr. , flota navala a lui Antonius pierde în fața flotei lui Octavian, se retrage în Egipt și se sinucide. Forțele romane conduse de Octavian ocupă Egiptul, iar când Cleopatra află că avea să fie adusă prizonieră la Roma, se sinucide prin otrăvire. Personalitatea Cleopatrei continuă să ne influențeze și astăzi prin lucrările și operele artistice moderne. Istoriografia romană și poezia latină o critică, portretizând o ca pe o regină depravată, imagine propagată și în literatura medievală și renascentistă. În arta vizuală, frumusețea Cleopatrei e reprodusă și portretizata în busturi, picturi, sculpturi, monede, mozaicuri, opere, scenete de teatru, filme, seriale și chiar jocuri video, fiind cea mai celebra regina egipteană după Nefertiti. Potrivit istoricilor, în timp ce se afla în mausoleu, Cleopatra le ceruse sclavilor să aducă un coș cu un șarpe (sau cu 2 șerpi). Ea ar fi luat șarpele și l ar fi pus la sân, unde ar fi primit mușcătura ucigătoare. Se spune că agonia reginei ar fi durat 3 ore. Unii cercetători identifică șarpele cu o viperă egipteană, alții cu o cobră, simbolul coroanei faraonilor. Șarpele ar fi mușcat o în dreptul inimii, ceea ce ar fi provocat moartea rapidă. Se mai spune că ea murise alături de 2 sclave. Alți cercetători cred că sinuciderea prin otravă de șarpe ar fi fost demnă de o regină, dar au dubii în privința acestei metode dată fiind durata scurtă de agonie, susținută de documente. Mulți spun că Cleopatra ar fi fost ucisă cu o lovitură de sabie dată pe ascuns chiar de Octavian, care voia să se descotorosească de ea. El ar fi și autorul teoriei sinuciderii. O altă teorie ar fi că Octavian i a pus otrava în apă, iar Cleopatra ar fi murit la scurt timp după.

Demosthenes Demostene sau Demosthenes (n. 384 î. Hr. , Upper Paiania, Atena clasică – d. 12 octombrie 322 î. Hr. , Poros, Grecia) a fost un om politic și orator atenian. A fost considerat cel mai mare orator al Antichității, fiind imitat până în Epoca Modernă. Demostene s a născut la Atena în anul 384 î. Hr. într o familie înstărită. Tatăl său, numit tot Demostene, era proprietarul unui atelier de armurărie. La moartea acestuia, copilul Demostene și sora sa au moștenit o avere considerabilă care le a asigurat o existență onorabilă. La vârsta de 30 de ani, Demostene se implică din ce în ce mai activ în problemele statului și, în mod deosebit, se opune, prin conducerea partidei antimacedoniene, politicii promovate de regele Filip al II lea al Macedoniei. Aceste critici apar într o serie de discursuri pe care Demostene le a rostit în cadrul Adunării Poporului, numite Filipicele (în greacă: He Boule). Demostene s a bâlbâit din copilărie și pronunța incorect sunetele, dar avea o dorință mare de a deveni orator și prin exerciții aceasta i a reușit. Demostene a luptat în Bătălia de la Cheroneea (338 î. Hr. ) în care s au înfruntat armata lui Filip al II lea și forțele unite ale atenienilor și ale tebanilor. În urma acestei bătălii, statele grecești și au pierdut libertatea și independența, puterea fiind în mâinile unor mici partide de aristocrați, adepți ai Macedoniei. La doi ani după înfrângerea suferită de atenieni, în anul (336 î. Hr. ) moare Filip al II lea. Demostene este chemat din nou la putere, iar în cetățile grecești s a dezlănțuit mișcarea antimacedoneană.

În acest scop, atenienii au intrat în contact inclusiv cu perșii, în ideea unei alianțe orientată împotriva lui Alexandru cel Mare, care inițiază o campanie militară împotriva perșilor. Alexandru cel Mare îi învinge pe perși în bătăliile de la Granicus (334 î. Hr. ) și Issos (333 î. Hr. ), după care distruge complet armata persană lângă Gaugamela, cucerește orașul Babilon și intră în posesia tuturor avuțiilor persane. În acest timp, la Atena revine la putere partida filomacedoneană care a căutat să se răzbune pe Demostene, marele orator. Acest conflict a fost declanșat de unul dintre partizanii partidului popular care propusese ca Demostene să fie încununat cu o coroană de aur pentru înaltele sale merite civile, inițiativă care fusese încuviințată și de Adunarea Poporului. Partizanii Macedoniei au protestat, iar Eschine a prezentat curții cu jurați o reclamație împotriva hotărârii Adunării Poporului, prin care arăta că această decizie nu este justă și că Demostene nu merită câtuși de puțin o distincție atât de înaltă. Procesul a fost câștigat de Demostene prin celebra sa pledoarie Asupra coroanei în care a făcut o trecere în revistă a întregii sale activități pentru binele patriei și a zugrăvit în culori vii acțiunile trădătoare ale lui Eschine a fost amendat și obligat să meargă pe calea exilului. Câțiva ani mai târziu, la 12 octombrie 322 î. Hr. , Demostene s a sinucis, otrăvindu se, pentru a nu cădea în mâinile macedonenilor.

Euripides / Euripide (n. 480 î. Hr. , Salamina, Grecia – d. 406 î. Hr. , Pella, Macedonia Antică) a fost un poet tragic grec. Aristotel l a supranumit „poetul tragic prin excelență”. Alături de Eschil și Sofocle, Euripide face parte din celebra triadă a poeților dramatici eleni, care au pus bazele tragediei clasice. Influențat într o oarecare măsură de Protagoras, Euripide a împărtășit unele concepții ale sofiștilor. Din vasta operă a lui Euripide (circa 90 de piese) s au păstrat 17 tragedii și o dramă satirică (între care „Ion, Ifigenia în Aulis, Troienele, Rugătoarele, Fenicienele, Heraclizii, Oreste, Hecuba, Medeea”. ) El a fost primul autor dramatic preocupat de prezentarea psihologiei feminine în variate nuanțe și ipostaze. Pornind de la legende cu caracter mitologic, Euripide a creat conflicte și caractere care laicizează în măsură considerabilă dramaturgia elenă, mutând accentul asupra omului și problemelor sale sufletești. Personajele lui Euripide nu mai sunt victime oarbe ale fatalității, ci purtători de pasiuni, adesea violente. Ele dezbat probleme filosofice și etice, enunță maxime. Din acest motiv, Euripide a fost supranumit și „filosoful scenei”. Euripide a fost totodată un inovator al teatrului antic grec: a restrâns în continuare rolul corului și a adus, alături de elementele tragice, și elemente comice, prevestind astfel drama. A introdus în compoziția tragediei intriga, peripeția, recunoașterea, prologul și așa numitul „deus ex machina”, necesar pentru dezlegarea nodului acțiunii. Euripide a inspirat mari scriitori ca Racine, Corneille, Voltaire, Lessing, Goethe ș. a. În limba română, piese de Euripide au început să fie jucate în a doua jumătate a secolului al XIX lea, în traducerile semnate de Panait Ioanide și Petre Dulfu.

Hanibal Hannibal Barca (n. 247 î. Hr. , Cartagina – d. 183 î. Hr. , Gebze, Bitinia) a fost un om de stat și general cartaginez, considerat unul dintre cei mai străluciți comandanți militari din istorie și unul dintre cei mari dușmani ai Republicii Romane. Hannibal este considerat unul dintre cei mari comandanți din istoria militară. Tatăl său, Hamilcar Barca, a comandat forțele cartagineze în Primul Război Punic, iar frații săi erau Mago, Hasdrubal și Hasdrubal cel Cinstit. Hannibal a trăit într o perioadă de maximă tensiune în regiunea Mediteraneeană, când Republica Romană și a stabilit supremația asupra Cartaginei, regatelor elenistice ca Macedonia, Siracuza și Imperiul Seleucid. Una dintre cele mai faimoase realizări a lui Hannibal a fost izbucnirea celui de al doilea Război Punic, când a mărșăluit cu armata, incluzând elefanți de război, din Iberia, traversând Munții Pirinei și Alpii, spre Italia. Aflat în Italia, a obținut trei victorii importante Trebia, lacul Trasimene și Cannae, unde s a remarcat pentru abilitatea sa de a slăbi punctele forte ale adversarului, câștigând și mulți aliați împotriva Romei. Hannibal a ocupat o parte din Italia în 15 ani, dar contra ofensivă romană în nordul Africii l a forțat să se întoarcă în Cartagina, unde a fost decisiv înfrânt de Scipio Africanul în bătălia de la Zama. După război, Hannibal a adoptat reforme politice și financiare pentru a permite plata indemnizației de război impuse de Roma. Reformele lui Hannibal au fost însă nepopulare printre membrii aristocrației cartagineze și Romei, și astfel, el a fugit în exil voluntar. În acesttimp, el a trăit la curtea regelui seleucid, unde a activat în calitate de consilier militar a lui. Antiohie cel Mare în războiul său împotriva Romei. După ce Antioh a fost înfrânt în Bătălia de la Magnesia și a fost nevoit să accepte termenii Romei, Hannibal a fugit din nou, oprindu se în Armenia. Ajungând la curtea din Bitinia, a obținut o victorie navală împotriva flotei Pergamului. A fost apoi trădat fiind predat romanilor și s a sinucis prin otrăvire.

Herodotus Herodot din Halicarnas/Halikarnassos (greacă: Herodotos, n. 484 î. Hr. d. cca. 425 î. Hr. ) a fost un istoric grec. Herodot este considerat părintele disciplinei istoriei, prin modul în care a tratat evenimentele pe care le a consemnat în scrierile sale. Până la el, evenimentele erau tratate în cronici sau epopei. Este cunoscut pentru scrierile sale despre conflictul greco persan, precum și pentru descrierile oamenilor și locurilor vizitate. S a născut într o familie aristocratică din orașul Halicarnas (în greacă Halikarnassos, azi Bodrum, Turcia). Obligat să și părăsească patria din cauza luptelor civile în care este implicată familia lui, Herodot a trăit o vreme în Samos, iar după căderea tiranului Lygdamis revine în orașul natal, călătorește mult și se stabilește la Atena. Aici se numără printre prietenii lui Sofocle și este un apropiat al cercului Pericle. Opera sa, Istorii, este o capodoperă literară cu multe digresiuni și anecdocte, măiestrit inserate în istorisirile sale, scrisă în dialect ionic. În opera sa Historiai (Istorii), redactată în dialect ionic și împărțită în epoca elenistică în 9 cărți, Herodot își propune programatic să abordeze prima mare confruntare dintre lumea orientală (Asia) și cea apuseană (Grecia), dintre despotismul oriental și democrația elenă, culminând cu războaiele medice. Relatarea războaielor medice începe de fapt abia în cartea a șasea, consacrând cărțile anterioare expansionismului persan pe care îl consideră o cauză a conflictului, descriind popoarele supuse (lidieni, egipteni, traci) de Imperiul Marelui Rege. Opera sa este alcătuită din 9 cărți, fiecare purtînd numele unei Muze, structurată astfel: • Cirus cel Mare Cartea 1. • Cambise al II lea Cartea 2 și o parte din Cartea 3. • Darius I Cărțile 4, 5, 6 și cealaltă parte din Cartea 3. • Xerxes I Cărțile 7, 8, 9.

Homer, a fost un poet și rapsod grec legendar, căruia i se atribuie scrierea Iliadei (Ἰλιάς) și Odiseei (Ὀδύσσεια). În antichitate, i a fost atribuit uneori întregul Ciclu Epic, care includea și alte poeme despre Războiul troian, precum și poeme tebane despre Oedipus și fiii săi. Alte opere, precum corpul Cântecelor religioase homerice, mini epopeea comică Batrachomyomachia (Βατραχομυομαχία, „Războiul dintre broaște și șoareci”) și epopeea Margites i au fost atribuite, însă în prezent aceste fapte sunt privite cu incertitudine. Tradiția spune că Homer ar fi fost orb, iar diferite orașe ioniene își revendicau locul de naștere al poetului, însă mai departe biografia sa este aproape necunoscută. Există o dezbatere intelectuală considerabilă în privința existenței lui Homer ca persoană reală, unii considerând că acesta ar fi fost un nume dat unuia sau mai multor poeți orali ce cântau materiale de epopee tradiționale. În mod repetat s a dezbătut dacă același poet era autorul atât al Iliadei, cât și al Odiseei; cam toți istoricii au căzut de acord, însă, în privința datării operei Batrachomyomachia, a Cântecelor religioase homerice și a epopeilor ciclice, acestea fiind scrise ulterior capodoperelor Iliada și Odiseea.

Parmenides Parmenide (greacă: Παρμενίδης Parmenídês) a fost un filosof grec presocratic. S a născut la Elea, la începutul secolului V î. Hr. Conform mărturiilor lui Platon și Aristotel, a fost învățat de Xenofan, după alții însă ar fi fost elevul unui pitagoric numit Ameinias. Amândouă teoriile sunt posibile. Provenea dintr o familie aristocratică, lucru care i a permis să studieze cunoștințele timpului și chiar să înființeze o școală numită eleată. S a bucurat de aprecierea și stima celorlalți, scriind chiar și o serie de legi pentru cetate. Nu se cunoaște data morții sale. Dintre scrieri ne au rămas doar 154 de versuri dintr un poem filozofic, căruia i s a dat titlul convențional „Despre natură”. O parte a poemului, „Calea adevărului”, constă din argumente a priori privitoare la natura ființei. Cealaltă, „Calea Aparenței”, este o cosmologie tradițională. Vreau să ți vorbesc (și tu fi acuma cu luare aminte)/Câte drumuri se pot gândi spre a afla adevărul: /Unul, că este Ființa și nici va putea să nu fie; /Ăsta e drumul crezării (și lui îi urmează adevărul); /Celălalt că nu e Ființa, că trebuie nici să nu fie. /Calea aceasta (ți o spun) cercetată nu poate să fie, /Căci Neființa nu poți s o cunoști (să încerci e zadarnic)/Nici să vorbești despre ea. (Fragmentul 4, Diels, Vorsocratiker 4, I, 152 – redat în traducere proprie de Șt. Bezdechi în Introducerea sa la Parmenide, ediția 1943, p. 9) Alături de Heraclit, Parmenide este cel dintâi filosof care face o distincție netă între percepția senzorială și cunoașterea prin intermediul gândirii. În concepția sa numai cea din urmă poate conduce la descoperirea adevărului. Subiect al filosofiei nu poate fi decât aletheia (adevăr). „Existentul” unic, imobil, neschimbător nu poate fi păstrat decât prin gândire, căci el însuși este gândire. Cunoașterea senzorială prin care lumea apare diversificată, schimbătoare, este înșelătoare. Sistemul său filosofic a exercitat o puternică influență asupra lui Platon, Plotin dând importante impulsuri și concepției atomiste sau gândirii lui Anaxagora.

Pericles / Pericle (aproximativ 495 429 î. Hr. ) a fost un general, orator și om de stat atenian. A fost conducător al Atenei între anii 461 și 429 î. Hr. , timp în care a inițiat numeroase reforme democratice, care au transformat orașul într un centru politic, cultural, artistic și economic al lumii grecești. A construit Partenonul, noul Erechtheion și altele. În timpul conducerii sale a început Războiul peloponesiac (431 404 î. Hr. ), în care a fost implicată și Atena. A fost răpus de ciumă, care a lovit Atena în perioada desfășurării acestui război. Pericle s a născut în anul 495 Î. Hr. , avându l ca tată pe Xantipos și mamă pe Agariste. Tatăl lui a fost unul dintre eroii bătăliei de la Capul Mycale, iar mama lui aparținea nobilei familii a Alcmeonizilor, fiind nepoata vestitului Clistene, cel care dăruise Atenei o structură democratică. Mama sa avea o familie înstărită, cu o poziție socială superioară. Cu alte cuvinte, viitorul conducător democrat provenea din cea mai înaltă aristocrație. Înainte de a l naște pe Pericle mama lui a avut un vis premonitoriu: copilul ei era un leu. Fiul ei va deveni, într adevăr, dacă nu cel mai puternic om din Grecia Antică, cel puțin geniul ei tutelar. Pericle a fost un copil frumos, cu trăsături nobile, dar cu capul un pic alungit, lucru care stârnea ironia poeților. Educația pe care Pericle a primit o a fost extrem de îngrijită, așa cum se cădea unui tânăr aristocrat. La școala de gramatică a învățat să citească, să scrie și să socotească înainte de 13 15 ani, după care a urmat școala de educație fizică, unde a învățat să lanseze sulița, să se lupte și să călărească. Pericle simte că este sortit unui viitor deosebit; de aceea el se pregătește minuțios înainte de a se lansa în "arena politică". Așteaptă să împlinească treizeci de ani, puțin înainte de alegerile din 461 î. Hr. , pentru a milita, cu trup și suflet, în partidul democrat, contrar tuturor tradițiilor familiale.

Pericle este sincer convins că în felul acesta pregătește viitorul strălucit al Atenei. Ancheta îi este favorabilă, iar alegerea sa ca strateg este neîndoielnică. De altfel, timp de cincisprezece ani, poporul va reînnoi votul de încredere acordat celui care avea să l conducă pe culmile gloriei. De acum înainte Pericle pune în concordanță felul său de a trăi cu idealul său, precum și cu funcțiile sale: grav, cam trufaș, este stăpân pe el în toate ocaziile, nu izbucnește în hohote de râs și plânge rareori. El nu și irosește timpul cu vorbăria fără rost sau cu hoinăreli: om de stat, muncind cu îndârjire. Nu se lasă corupt, nu își neglijează problemele personale și este cam strâns la mână. Proprietar al unor domenii întinse în Attica, Pericle a încredințat administrarea bunurilor sale unui servitor, Evanghelos. În viața publică procedează cu iscusință, fiind un politician subtil și ager. Pentru a și păstra ascendentul asupra poporului, a cărui fire schimbătoare îi este cunoscută, urcă foarte rar la tribună, lăsând prietenilor săi sarcina de a i susține părerile. De fapt, el este cel care conduce, nu poporul. Această autoritate supremă o datorează faptului că este considerat o „gură de aur”, fiind supranumit „Olimpianul”. Mare orator și om politic al Greciei Antice, conducător al Atenei între 443 429 î. Hr. (timp în care Atena a atins o mare dezvoltare, devenind centrul comercial, politic și cultural al întregii Greciei Antice), șef al partidului democrat, mare protector al științelor și artelor, s a stins din viață în anul 429 î. Hr. Pentru strălucirea intelectuală pe care a dat o Greciei, secolul în care a trăit (secolul V î. Hr. ) a fost supranumit "Secolul lui Pericle".

Platon (în greaca veche: Πλάτων; Plátōn; n. 7 mai 427 î. Hr. , Atena clasică, Liga de la Delos – d. 347 î. Hr. , Atena clasică, Liga de la Delos) a fost un filozof al Greciei Antice și fondatorul Academiei din Atena. Este considerat figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei, în special a tradiției Occidentale. Spre deosebire de ceilalți filosofi contemporani ai săi, întreaga operă a lui Platon se presupune că a supraviețuit intactă pentru mai bine de 2500 de ani. Alături de profesorul său, Socrate, și de cel mai cunoscut student al său, Aristotel, Platon a pus bazele filosofiei Occidentale și științei. După spusele lui Alfred North Whithead: „caracterizarea în general cea mai sigură a tradiției filosofice europene este că ea constă într o serie de note de subsol la scrierile lui Platon. ” Dincolo de importantele sale contribuții care au ajutat la închegarea filosofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este de asemenea adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale religiei și spiritualității occidentale. Friedrich Nietzsche, alături de alți gânditori, au caracterizat creștinismul ca fiind „platonism pentru mase”. Influența lui Platon asupra gândirii creștine este adesea văzută ca fiind mediată de către Sfântul Augustin de Hipona, acesta din urmă fiind unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi din istoria Creștinătății. Platon a inovat dialogul scris și formele dialectice în filosofie, care originează odată cu el. În special prin dialogurile Republica și Legile, Platon pune bazele și filosofiei politice occidentale, producând unele dintre cele mai timpurii tratate politice scrise din perspectivă filosofică. La rândul său, Platon a fost profund influențat de predecesori precum Socrate, Parmenide, Heraclit și Pitagora, cu toate că puține dintre textele acestora s au păstrat și majoritatea cunoștințelor care mai există aceștia provin dialogurile lui Platon.

Platon și Aristotel de Rafael S a născut într o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având ca tată pe Ariston (descendent al regelui mitic Codros) și ca mamă pe Perictione (care provenea dintr o familie înrudită cu Solon). Numele său de naștere era Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului său lat. Copilăria îi este marcată de războiul peloponesiac și de luptele civile între democrați și aristocrați. La 20 de ani îl cunoaște pe Socrate, rămânând alături de el vreme de 8 ani, până la moartea acestuia. Înclinațiile poetice, talentul în domeniul teatrului le a înnăbușit și s a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î. Hr. ) nu a putut fi de față, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a maestrului l a îndemnat să l reabiliteze (Apologia lui Socrate), dialogurile de tinerețe purtând marca puternică a filosofiei socratice. Refugiat o vreme la Megara, îl cunoaște pe filosoful Euclid din Megara (450 366 î. Hr. ), un alt discipol al lui Socrate. Realizează mai multe călătorii: în Egipt se familiarizează cu matematica; în Cirene intră în legătură cu matematicianul Teodor; în coloniile din Italia de Sud face cunoștință cu pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza este invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. O tradiție spune că Dionysios cel Bătrân l a vândut pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare prezența, dar prietenii l au cumpărat și eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică și de a deschide o școală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat eroului mitologic Academos, de unde și numele Academia. Organizarea școlii era asemănătoare societăților pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Școala va funcționa aproape 1000 de ani, unul dintre obiectivele ei cele mai importante fiind acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia lui Platon este închisă în 529 d. Hr. , la ordinul împăratului Iustinian. După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în speranța de a l influența pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică și filosofică. Din păcate, proiectul eșuează definitiv. S a stins din viață, după cum spune Cicero, „cu condeiul în mână” („scribens mortuus est”).

Pythagoras Pitagora sau Pythagoras (în greacă: Πυθαγόρας; n. circa 580 î. Hr. , Samos d. 495 î. Hr. , Metapontum, Lucania a fost un filosof și matematician grec, originar din insula Samos, întemeietorul pitagorismului, care punea la baza întregii realități, teoria numerelor și a armoniei. A fost și conducătorul partidului aristocratic din Crotone (sudul Italiei). Scrierile sale nu s au păstrat. Tradiția îi atribuie descoperirea teoremei geometrice și a tablei de înmulțire, care îi poartă numele. Ideile și descoperirile lui nu pot fi deosebite cu certitudine de cele ale discipolilor apropiați. Pitagora a fost un mare educator și învățător al spiritului grecesc și se spune că a fost și un atlet puternic, așa cum stătea bine atunci poeților, filosofilor (de exemplu, Platon însuși) și comandanților militari. Pitagora era ionian, originar din insula Samos, dar a emigrat la Crotone, în Italia de sud, unde a întemeiat școala ce i poartă numele, cea dintâi școală italică a Greciei antice. Pitagora pare să nu fi scris nimic. Doctrina filosofică a pitagorismului ne este totuși destul de bine cunoscută din lucrările lui Aristotel și Sextus Empiricus, precum și din lucrări ale pitagoricienilor de mai târziu. Totuși, nu se poate stabili cu precizie ce aparține lui Pitagora și ce au adăugat pitagoricienii ulteriori. Celebrele texte "pitagoriciene" Versurile de aur ale lui Pitagora și Legile morale și politice ale lui Pitagora, existente și în traduceri românești, aparțin unei epoci ulterioare.

Socrates Socrate (greacă: Σωκράτης Sōkrátēs; n. 469 î. Hr. , Alopeke, Atena clasică – d. 15 februarie 399 î. Hr. , Atena clasică) a fost un filosof din Grecia antică. Socrate s a născut în Alopeke, o demă din Atena antică, în 470 î. Hr. , adică la sfârșitul războaielor medice. Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos, era cioplitor în piatră sau sculptor. Probabil că Socrate a primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit să învețe muzică, gimnastică și gramatică, adică studiul limbii bazat pe comentarii de texte. Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate, Maximus din Tyr citează doua femei: Aspasia din Milet, o curtezană, și Diotima din Mantineea, o preoteasă. Despre prima, Platon vorbește în Menexenos, dar este evidentă ironia lui Socrate atunci când face din ea un profesor de elocință; și Xenofon vorbește de Aspasia în legătură cu Socrate, iar după Eschine, ea l ar fi învățat pe Socrate doctrina dragostei care i face pe oameni mai buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită celebrului pasaj din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea povestește nașterea lui Eros. De la Socrate a rămas citatul: „Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”. Socrate a fost atât de dur în formularea acestui principiu, fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de cunoaștere „alfa și omega”, fără să recunoască atunci când nu știau ceva. Asupra vieții de familie a lui Socrate există câteva amănunte nu întotdeauna concordante; cert este că el s a căsătorit cu Xantipa. Socrate a avut trei copii, Lamprocles, primul născut, Sophroniscos și Menexenos. A luat parte la trei campanii militare în calitate de infanterist. A participat la asediul Potideei, în Chalcidica, (432 î. Hr. 429 î. Hr. ). În 424 î. Hr. , cinci ani după ciuma asupra Atenei, Socrate se regăsește în bătălia de la Delion, unde trupele ateniene sunt zdrobite de către tebani. În 422 î. Hr. , Socrate participă la expediția pentru cucerirea orașului Amfipolis.

Curajul lui Socrate merge mână în mână cu o răbdare, o simplitate și o stăpânire de sine capabile să înfrunte orice încercare; la banchete era un conviv vesel și agreabil, care bea la fel de mult ca tovarășii săi, dar fără a se cufunda vreodată în beție, așa cum li se întâmplă acestora, ispravă ce l umplea de admirație pe Alcibiade. Mânia, ieșirile violente, dușmănia îi sunt necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându se de resemnarea sa, Socrate se justifica: „Dacă un măgar m ar fi lovit cu copita, l aș fi dat în judecată? ” Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât și a simplității sale; niciodată n a fost văzut afișând o neglijență vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii își afectează zdrențele, de aceea i a și spus Socrate filosofului cinic care și etala găurile hainei: „Îți văd deșertăciunea prin mantie”. Lui Socrate nimic nu i este mai străin decât aroganța, iar atunci când vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admirației și lăcomiei cumpărătorilor, se mulțumește să spună: "Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!". S a zis că Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul borcănat. Alcibiade, după ce afirma în Banchetul că Socrate seamănă cu satirul Marsyas, adaugă că este asemeni acelor statui de sileni care se deschid și conțin înăuntru imaginile unor divinități, chipul lui Socrate ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive și glumețe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea să nu i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei frumusețea fizică era simbolul frumuseții lăuntrice și nimic nu părea a fi mai incompatibil decât urâțenia lui Socrate și puritatea sa morală. Există precizarea făcută de Aristotel, în Metafizica sa, că Socrate a introdus în gândirea filosofică „raționamentele inductive" și „definițiile genera le". Prin „raționamentele inductive" Stagiritul exprimă faptul că maestrul pornea de la realitățile vieții, de la faptele con creteși particulare pe care i le oferea experiența de zi cu zi în con tactulsău permanent cu oamenii. În ce privește „definițiile generale" ele sunt în accepțiunea dată de Aristotel totuna cu noțiunile cheie vehiculate mereu de Socrate și transmise ca atare de Platon și de Xenofon: cumpătarea, curajul, înțelepciunea ș. a. Este adevărat, după cum subliniază un mare elenist român, Șt. Bezdechi, că Socrate era „un semănător de îndoială"', că știuse să înfrunte, singur, mânia mulțimilor dezlănțuite, că asculta de „demonul său", acea „voce lăuntrică" care îl sfătuia ce să facă și de ce să se fe rească, dar toate acestea erau puse numai și numai în slujba adevă rului, a binelui individual și social, menite să conducă pe atenieni pe calea virtuții.

Condamnarea înțeleptului și moartea lui, bând cucuta (399 î. e. n. ) a umplut de mâhnire pe toți concetățenii care l au cunoscut. La Ate na, în semn de doliu național, teatrele și palestrele s au închis, măsuri cu totul excepționale pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n au avut o soartă mai bună Meletos a fost condamnat la moar te, Lycon și Anytos au cunoscut rigorile exilului. Dispariția lui So cratede pe scena lumii grecești a reprezentat unul din momentele tulburătoare din istoria Eladei și a Umanității. Este meritul nepie ritoral lui Platon și Xenofon de a ne fi transmis date despre ultimele momente din viața bărbatului „cel mai liber, cel mai drept și mai înțelept" — așa cum l a proclamat oracolul lui Apollo de la Delfi, căzut pradă particularismului mentalității unei părți din po pulația. Atenei, agitată de unii demagogi pe cât de mărginiți, pe atât de malefici. În primul rând, acest cetățean unic, cu un respect adânc sădit față de legi, a știut ca puțini alții să distingă, în mod tranșant, în treceea ce este aparentă, fenomen și strălucire trecătoare și între esență, ființarea nesupusă vicisitudinilor și capriciilor de moment. Această delimitare pe care Socrate o recomandă în permanență era cu atât mai utilă atenienilor, cu cât nicăieri n a fost mai prețuit ca la ei spectacolul, exhibiția, în toate sensurile posibile „A fi" și „a părea" — această polaritate reprezintă cheia de boltă „a cunoașterii de sine" — principiu atât de fecund în gândirea socratică și cu ra mificațiinebănuite în istoria gândirii și culturii universale. Ca o dovada evidentă a fecundității, supraviețuirii si răspîndirii acestui postulat socratic, inspirat lui de oracolul de la Delfi, vom da, din lipsa de spațiu, un singur dar grăitor exemplu. Știți oare ce le reproșează Ovidiu în cartea a Il. I a a „Artei iubirii” femeilor în bătălia lor de afirmare în fața bărbaților? Nesocotirea acestui principiu socratic, textual reprodus de poetul latin și tomitan „Nu vă cunoaș teți pe voi înșivă“. Mesajul lui Socrate: Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine. Esențială pentru om este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul, nu corpul. Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului acesteia se realizează pe două căi: • Imediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii; • Directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție, acțiune posibilă datorată intervenției daimonului. El a fost primul care a luat ca obiect al meditației sale, ființa umană. Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. „Persoana ta este sufletul tău” spunea Socrate). Socrate, a plătit cu viața pentru învățătura și activitatea sa neconformistă, a fost achitat în 2012 după 2500 de ani de la moarte, într un proces rejudecat, simbolic, în Grecia, fiind reprezentat de zece avocați și apărători ai drepturilor omului, rejudecarea fiind organizată de Fundația Onassis.

Thales din Milet (în greacă: Θαλής ο Μιλήσιος (Thalḗs ho Milḗsios)) (n. 624 î. Hr. , Milet, Turcia – d. 547 î. Hr. , Milet, Turcia) a fost un filozof grec presocratic, care a contribuit la dezvoltarea matematicii, astronomiei, filozofiei. Este considerat părintele științelor. Herodot, primul autor care l menționează pe Thales, afirmă că strămoșii lui Thales erau fenicieni, dar Diogenes Laertios adaugă că cei mai mulți scriitori îl prezintă ca aparținând unei vechi familii milesiene. Numele tatălui său era Examyes, nume obișnuit pentru un cetățean milesian, iar mama purta numele grecesc de Cleobulina. Thales a murit la o vârstă înaintată, în timpul unor manifestări sportive, din cauza unor călduri excesive. Pe mormântul său este o inscripție care spune: „Aici, într un mormânt strâmt zace Marele Thales; totuși renumita sa înțelepciune a ajuns la ceruri”. Deși niciuna dintre scrierile lui nu a fost găsită, opera sa a fost păstrată prin intermediul scrierilor altor autori. Era nominalizat în toate listele tradiționale celor "Șapte Înțelepți", inclusiv în cea a lui Platon. Avea o reputație de priceput om politic iar istoria relatată de Herodot despre deturnarea cursului râului Halys atestă reputația și capacitatea sa de inginer. Thales și a pus întrebări despre natura universului și a dat răspunsuri care nu au luat în considerare zeii și demonii. Renunțarea la mitologie a fost un pas crucial în gândirea științifică și a condus la o explozie intelectuală care a durat sute de ani. Se pare că este primul care a rupt tradiția gândirii dependente de supranatural, trecând la real. Thales a fost fondatorul filosofiei grecești și a Școlii Milesiene a cosmologiștilor. A fost contemporan cu Solon și Cresus. Pentru că nu căuta întotdeauna răspunsuri la probleme practice, Thales era văzut de unii oameni ca un om înțelept, dar imprudent: o scriere a lui Platon ni l prezintă căzând într o fântână pentru că era prea ocupat să studieze stelele. El a studiat mișcarea stelelor din Carul Mic, după care navigau fenicienii, după cum relatează Callimachos în Pfeiffer. În plus, el a demonstrat caracterul practic al filozofiei sale, atunci când și a folosit cunoștințele ca să prezică o recoltă bogată de măsline și să pună monopol pe presele de ulei de măsline (cf. Aristotel, Politica).

Thales a călătorit foarte mult, fiind implicat și în comerț. În timpul călătoriilor sale, a adunat o mulțime de cunoștințe pe care le a dat lumii grecești. De exemplu, Herodot povestește cum a prezis eclipsa de soare din 584 î. Hr. , folosind cercetările și cunoștințele dobândite de la preoții babilonieni. Thales a fost primul filozof grec care a introdus noțiunea de element material primar al tuturor lucrurilor și fenomenelor cosmice și pe care l a identificat ca fiind apa. Importanța apei în viață și în natură a fost, probabil, principalul motiv care l a condus pe Thales la această concluzie. În Teologia Orphică este precizat că „apa există de la începuturi și ea este materia din care s a solidificat pământul”. Apa, aerul, focul sau orice alt principiu au fost pentru filozofii presocratici rădăcina vieții, a sufletului și, în general, puterea naturii vii. Vechii greci au numit această putere „Fiesthe”. Thales caută motivația mișcării acestei substanțe, presupunând existența unui suflet mișcător. Apa thalesiană era o formă a „începutului”, dar și „începutul însuși”. Thales presupunea că Pământul reprezintă un disc plat ce plutește mereu pe ape, iar cutremurele de pământ sunt provocate de valurile apei în vreme de furtună. În domeniul matematicii, Thales a adus geometria în Grecia, familiarizându se cu ea în timpul călătoriilor sale în Egipt și dezvoltând o ulterior. Teoremele geometrice elaborate de el au constituit temelia matematicii grecești. Thales a demonstrat că: 1. Un cerc este împărțit în două părți egale de diametru; 2. Unghiurile bazei unui triunghi isoscel sunt congurente; (Despre figuri geometrice: Care sunt egale sau care pot fi făcute să coincidă una cu alta printr o deplasare). 3. 4. 5. 6. Unghiurile opuse la vârf sunt congruente; Un triunghi este determinat dacă sunt date o latură și unghiurile adiacente ei; Unghiul înscris într un semicerc este unghi drept; O paralelă dusă la una dintre laturile unui triunghi formează segmente proporționale pe celelalte două laturi ale triunghiului dat.

Theodora Teodora regina Bizanțului (n. 500 d. Hr. , în Cipru – d. 28. 06. 548 d. Hr. , la Constantinopol în Imperiul Roman de Răsărit) a fost una din cele mai importante împărătese byzantine, soția lui Iustinian I. Canonizată de Biserica Ortodoxă, fiind sărbătorită la data de 14 noiembrie. Principala sursă istorică a Teodorei sunt scrierile lui Procopius din Cezareea. Acesta a oferit trei portrete ale împărătesei, dar unul dintre acestea este contradictoriu cu celelalte două. În Războaiele lui Iustinian, acesta o portretizează ca pe o regină curajoasă și influentă care a salvat tronul soțului său. În Istoria secretă, scrisă ulterior și descoperită câteva sute de ani mai târziu la Vatican, Iustinian este descris ca fiind crud, lipsit de scrupule, risipitor și incompetent iar Teodora este imaginea vulgarității și plină de dorințe sexuale nestăvilite. Procopiu susține chiar că ambii erau demonii ale căror capete noaptea își părăseau corpurile și bântuiau palatul. Lucrarea Realizările lui Iustinian, scrisă cam în aceeași perioadă cu Istoria secretă, este o carte de laudă excesivă a împăraților Iustinian și Teodora, care îi portretizează ca pe un cuplu pios și pune în evidență frumusețea deosebită a împărătesei. Conform Istoriei secrete, Teodora s a născut într o familie săracă, fiind fiica unui îngrijitor de urși la circ. Ea a fost la început actriță, curtezană și, după unii critici, prostituată. În anul 523 d. Hr. , Teodora s a căsătorit cu Iustinian, moștenitorul tronului bizantin, iar când acesta a devenit împărat, ea devine sfetnica sa cea mai de vază. Deși nu a fost numită niciodată co regentă, ea a avut o mare influență asupra treburilor de stat. Datorită istețimii sale a fost înfrântă răscoala Nika din Constantinopol. A interzis comerțul cu femei tinere și a sprijinit partidul Chalcedonian. Teodora a murit la vârsta de 48 de ani de cancer la sân și înmormântată în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol.

Zenon ho Kitieus Zenon din Kition (în greacă: Ζήνων ὁ Κιτιεύς, Zēnōn ho Kitiéŭs; cca. 334 î. Hr. – cca. 262 î. Hr. ) a fost un filozof antic de limbă greacă, originar din Kition, Fenicia. Este considerat fondatorul stoicismului, curent filozofic ale cărui precepte le a răspândit în Atena în jurul anului 300 î. Hr. A fost comerciant, ca și tatăl său, dar a devenit filozof în timpul unei călătorii prin Attica. Aici ajunge accidental, cu ocazia unui transport de purpură din Fenicia către Pireu. Corabia sa eșuează pe coasta Attici, lângă Atena, iar acolo găsește la un librar un text al lui Xenofon. Citind pasajul referitor la moartea lui Socrate, decide să se dedice filozofiei. Studiază sub îndrumarea unor mari filozofi ai epocii (în special reprezentanți ai Școlii din Megara) și începe la rându i să și predice concepțiile filozofice în Agora din Atena. Zenon s a născut în 333 î. Hr. în orașul Kition (actual Larnaca) din Cipru, unde s au stabilit mulți fenicieni. Zenon era de origine mixtă feniciană și greacă. A ajuns la Atena în 314 î. Hr. , unde l a întâlnit pe filosoful Krats de la școala din Cinici. Zeno a urmat școala Krates din Atena, s a îndrăgostit de filosofie și a spus: „Am făcut o călătorie de succes când nava mea a fost distrusă pe mare”. Zenon este prins în modul de viață simplu și rigid al cinicilor. În cartea sa „Republica” a predicat o viață de împărtășire, fără mijloace de plată, fără proprietate, fără căsătorie, religie și legi. Dându și seama că această prescripție nu era potrivită pentru majoritatea oamenilor, a părăsit școala lui Krates și a plecat să studieze cu filosoful xenocrat de la Academia Platonică și cu filosoful Stilfon din Magara.

În 301 î. Hr. , Zenon și a întemeiat școala la Atena. El obișnuia să vorbească cu elevii săi în timp ce se plimba sub un pridvor cu coloane (Stoa în greacă), de unde și numele „stoic” care s a lipit de școala sa. La primirea tinerilor, crezând că numai adulții pot înțelege filosofia. Stoa Antigon II, regele Macedoniei, a participat la cursurile lui Zenon când s a întâmplat să fie la Atena, a devenit prieten și admirator al lui Zenon, i a cerut sfatul și l a invitat să locuiască în palatul său din Pele, Macedonia. Dar el a rămas la Atena și l a trimis în Macedonia pe unul dintre discipolii săi. A predat în Stoa mulți ani și a trăit o viață modestă conform învățăturilor sale. Printre discipolii săi au fost: Harilos din Cartagina, Aristotel din Cius și Clantes care l a moștenit ca șef de scoală. Zenon a fost înfluențat de Heraclit și a adoptat pentru sine conceptul de „foc divin”, în care vedea în sufletul uman, întregul univers și legea eternă a creației, distrugerii și recreației. El a atribuit originea acestei teorii lui Socrate, despre care a citit în cartea „Amintiri” a lui Xenophon. Dintre toate scrierile lui Zenon, nimic nu a supraviețuit. Dintr o varietate de citate păstrate, reiese că el credea în „viață în conformitate cu natura”. Zenon a crezut că toate evenimentele se întâmplă „prin natură”, astfel încât ajustarea care trebuie realizată, este să se mulțumească cu ceea ce se întâmplă. O astfel de ajustare ar trebui să producă și liniște sufletească, deoarece rezolvă suferința mentală. Ca exemplu al unei astfel de ajustări, se spune despre Zenon că, atunci când și a dat seama că avea să moară, a vrut o!