AGRESIVITATEATEORII EXPLICATIVE Conf univ dr GHEORGHIA NISTOR Universitatea

AGRESIVITATEATEORII EXPLICATIVE Conf. univ. dr. GHEORGHIŢA NISTOR Universitatea Bucureşti Facultatea De Sociologie Şi Asistenţă Socială

�TEORII PSIHO-SOCIALE CARE EXPLICĂ COMPORTAMENTUL INDIVIDULUI �Aplicaţie: comportamentul participanţilor la traficul rutier

COMPORTAMENT: �Conduita unui individ luat in considerare intr-un mediu si intr-o unitate de timp data (N. Sillamy, 1996, p. 74); �Ceea ce este observabil; �Orice modificare a sistemului ca răspuns la acţiunea unor factori; �reactiile organismelor vii la stimuli exteriori, incepand de la simpla contractie musculara pana la actiuni complexe din viata sociala (S. Chelcea, P. Ilut, 2003, p. 82)

TEORII PSIHO-SOCIALE CARE EXPLICĂ COMPORTAMENTUL UMAN 1. Teorii genetice 2. Teorii ale învăţării 3. Teorii cognitive 4. Teoria psihanalitică 5. Teorii de rol şi status social

1. TEORII GENETICE: �Reprezentanţi: �W. Mc Dougall(1908), �K. Lorenz (1960), �E. Wilson (1978) �Comportamentul uman are la baza cauze biologice, genetice; �-instinctele stau la baza explicării comportamentelor umane; �Apar procese ca etichetarea, comparaţia

COMPORTAMENTUL AGRESIV: �EXPLICAŢII: �A. BIOLOGICE �B. BIOSOCIALE �C. PSIHOSOCIALE (din pespectiva psihosociologiei). �Explicatiile biologice: � 1. - Teoria psihanalitică a lui Freud, � 2. - Teorii etologice, � 3. -Teorii sociobiologice.

Konrad Lorenz (1963) - etologia studiază comportamentul normal al animalelor; - din perspectivă etologică, oamenii dezvoltă ca şi animalele un instinct pentru luptă; - acest fapt ar explica comportamentul agresiv : „agresiunea este un instinct ca oricare altul şi, în orice condiţii naturale, este menit şi el să contribuie la menţinrea vieţii şi a speciei”(Konrad Lorenz, Aşa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 6).

Agresiunea �AGRESIUNEA INSTRUMENTALĂ: comportamentul este un instrument de a soma pe alţii să nu mai fie agresivi; ex. tratarea nepoliticoasă a echipei de fotbal de către un jucător; uciderea unui inamic dacă este implicată îndatorirea şi nu emoţiile sau poate fi şi ostilă, dacă sunt implicate ambele aspecte; �AGRESIUNEA OSTILĂ: eliberarea emoţiilor negative; ex. sportivii care luptă într-un joc sportiv; �AGRESIVITATEA ÎNNĂSCUTĂ: �a. teoreticienii instinctelor: Freud şi Mc. Dougall �b. etologii: Konrad Lorenz – toţi consideră că oamenii au o trebuinţă sau instinct înnăscut pentru luptă;

TEORIA FRUSTRARE- AGRESIUNE (Dollard şi colab. ) �ipoteza susţine că totdeauna frustrarea este legată de agresivitate, iar agresivitatea este precedată de frustrare; �ipoteza este influenţată de factori ca sistemul de atribuiri care controlează reacţia agresivă care ar apărea; �mai pot apărea reacţii de fugă, evitare, de aici ideea că această ipoteză este prea simplistă ca să mai fie validată şi folosită. (Septimiu Chelcea, Psihologie socială. Note de curs: autori, lucrări , evenimente. , Şcoala Naţională de Studii Poitice şi Administrative, Bucureşti, 2000).

SOCIOBIOLOGIA – Wilson, 1975 �Def. : studiul bazelor biologice ale comportamentului social; �Agresivittatea: contribuie la supravietuire si este de natura adaptativă; �Duce la achiziţionarea şi conservarea mai multor resurse; �Comportamentul agresiv va fi reprodus şi individul va supravietui. �Explicatiile pun accent pe caracterul instinctiv si înnăscut al agresivităţii.

2. TEORII ALE ÎNVĂŢĂRII �Reprezentanţi: �G. Homans (1958), A. Bandura (1967), J. Rotter (1977) �Reactia stimul-răspuns determină comportamentul. �Comportamentul social este dobândit; �pornind de la imitaţie, comportamentul, in functie de motivatii, este consolidat; �Schimbul si interacţiunea socială determina comportamentul. �Ex. – comportamentul agresiv este învăţat.

�- în 1977 Albert Bandura prezintă teoria sa, în care imitaţia ocupă un rol important. �- achiziţia de noi comportamente se face prin observarea modelelor; �- comp. agresiv � comp. prosocial : ambele pot fi învăţate dar există şi o componenta biologica. �Ex. Comportamentul poate fi format si mentinut prin sistemul de recompensa si pedeapsa. �Invatarea se poate face: �A. - prin experienta directa �B. - prin observatie sau modelare (experimentul cu copiii de varsta prescolara si papusile).

FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ AGRESIVITATEA: � 1. – INDIVIDUALI (vârsta, genul, cultura, experienta personala s. a. ); � 2. - DE MEDIU (zgomotul, calitatea aerului, căldura, condiţiile de locuit s. a. ); � 3. – VARIABILE SITUAŢIONALE (anumite situatii, instigarea, dezinhibiţia- depersonalizarea, dezumanizarea, alcoolul si drogurile, violenta TV si mass-media s. a. ).

�FACTORII INDIVIDUALI: �- în 1978, doi cardiologi americani, �M. Friedman şi R. H. Rosenman au lansat o teorie pe baza observaţiilor şi studiilor medicale care evidenţia o legătură între stilul comportamental şi apariţia bolilor cardiovasculare. �Ei prezintă două tipuri de personalităţi: �-personaliatea de tip A şi �-personalitatea de tip B.

� 1. Personalitatea A: �- sunt caracterizaţi printr-un spirit de competiţie, dorinţă de reuşită profesională şi socială, nerăbdători, hiperactivi, au impresia că trăiesc sub presiunea timpului care trece prea repede, se angajează în sarcini greu de atins; �- vorbesc tare, gesticulează, îi întrerup pe interlocutori, implicare puternică în muncă; �- au performanţe superioare în sarcini dificile, muncesc mai mult, acţionează rapid, ignoră distracţiile, relaxarea, încearcă să contreleze toate situaţiile şi se simt frustraţi dacă pierd controlul. 2. Personalitatea B: ceilalţi aparţin acestui tip, prin comparaţie (Sursa: Septimiu Chelcea, Psihologie socială. Note de curs: autori, lucrări , evenimente. , Şcoala Naţională de Studii Poitice şi Administrative, Bucureşti, 2000).

TEORII COGNITIVE

Cum îşi explică oamenii ceea ce fac ei înşişi? Cum reuşesc să deducă anumite informaţii despre ceea ce nu ştiu pornind doar de la câteva informaţii sumare? Cum explică oamenii anumite evenimente sau comportamente ai căror protagonişti sunt? Cum îşi explică oamenii ceea ce fac, simt sau gândesc ceilalţi? În ce măsură comportamentul nostru este regizat de relaţii de cauzalitate aflate în câmpul psihologic al celorlalţi?

TEORII COGNITIVE: �TEORIA AUTO-PREZENTĂRII �TEORIA NEPUTINŢEI (NEAJUTORĂRII) ÎNVĂŢATE �TEORIA AUTO-PERCEPŢIEI �TEORIA DISONANŢEI COGNITIVE �TEORII ALE ATRIBUIRII �INFUENŢA SOCIALĂ �TEORII ALE MANIPULĂRII

Teoria auto-prezentării pune în evidenţă modalitatea concretă prin care individul se autoapreciază prin întregul său comportament începând cu promisiuni, angajamente, mărturisiri şi sfârşind cu analiza acţiunilor, a faptelor înregistrate, existente obiectiv. • autoprezentarea la primul nivel, nivel la care omul doreşte să fie cunoscut de ceilalţi, înseamnă răspunsul la o întrebare crucială din viaţa noastră: „Ce cred alţii despre noi? ”; • autoprezentarea poate ascunde presiunea exterioară sau poate să evidenţieze real valenţele noastre, posibilităţile interne, atitudinile şi convingerile noastre într-un anumit context situaţional •

�Crearea unei impresii bune prin autoprezentare în vederea obţinerii unei recompense (materiale sau sociale) poate să aibă un efect pozitiv sau negativ asupra convingerilor, atitudinilor noastre interne sau asupra credinţelor. � când autoprezentarea are rolul doar de a ajusta comportamentul, atitudinile la cerinţele exterioare apare o impresie dirijată, mânuită din exterior. �Autenticitatea acţiunilor şi atitudinilor noastre poate fi suspendată (suntem ca nişte cameleoni – teoria cameleonismului) şi în acest caz jucăm o viaţă întreagă simple roluri susţinute de situaţii şi contexte diferite fără a ne regăsi în ele autenticitatea noastră.

- în teoria autoprezentării apare o funcţie socială de ajustare a acţiunilor noastre la presiunile, cerinţele exterioare. - teoria apare ca o posibilitate de comunicare la început între indivizi. - uneori autoprezentarea influenţează atitudinile noastre interne prin internalizarea şi interiorizarea acelor elemente existente în autoprezentare.

Teoria neputinţei (neajutorării) învăţate �o altă teorie care explică comportamentul şi atitudinile noastre într-un anumit context dat. �pune în evidenţă pentru noi imposibilitatea performanţei, motivaţia insuccesului, nu pentru că nu am putea real să le avem, ci pentru că grupul sau colectivitatea ne face să credem că suntem incapabili, neputincioşi şi de aceea, insuccesul nostru şi ineficienţa ne conduc la motivaţii interioare legate de o subapreciere, subevaluare. �Recomandare: ieşirea prin acceptarea într-un grup care să ne convingă de contrariu.

Teoria auto-percepţiei �- în condiţii de nesiguranţă, incertitudine, apare nevoia unei analize mai profunde a comportamentului nostru. � Auto-percepţia apare în momentele de dificultate a acţiunilor şi comportamentului oamenilor: �- în momentele de criză, tensiune, �- slăbiciune, incertitudine, când noi suntem înclinaţi să ne analizăm pe noi înşine foarte profund dar cu acele unităţi de măsură cu care îi apreciem pe alţii în postură de observatori ai propriilor noastre acţiuni.

�Auto-percepţia va scoate în evidenţă fapte relevante pentru: �ceea ce noi suntem, �pentru ceea ce noi vrem să fim, �ceea ce vom fi. �Intervine o centrare deosebită pe propriile noastre credinţe interioare, pe acţiunile noastre din exterior, pe legăturile noastre cu cei din jur. �Auto-percepţia înseamnă de fapt, o observare subtilă a străfundurilor noastre psihologice, a relaţiilor noastre cu mediul înconjurător prin evidenţierea unor acţiuni, credinţe trecute, care au stat la baza orientării noastre, punerea lor alături de cele prezente şi care pot conduce real la schimbarea şi formarea unor noi atitudini interioare.

TEORIA DISONANŢEI COGNITIVE: Leon Festinger (1957) �pune în evidenţă disconfortul, tensiunea, stresul interior legat de contradicţiile proprii atitudinilor şi credinţelor noastre, precum şi datorită neconcordanţelor dintre atitudinile noastre interioare şi faptele externe, comportament. �intervin mai multe probleme dintre care: �contradicţia care există la nivelul atitudinilor noastre interioare şi credinţe; �contradicţia dintre credinţe şi comportament.

Definiţie: Leon Festinger (1957) – sentiment rezultat din existenţa a două elemente ale cunoaşterii despre lume ce nu se potrivesc. Dacă o persoană primeşte informaţii contradictorii referitoare la o altă persoană ori la propria persoană, la situaţii sau evenimente sociale, apare o stare de tensiune psihică (disconfort psihic) care generează nevoia individului de o reduce sau de a o evita (reducerea disonanţei) prin diferite modalităţi.

�Teoria arată că acest disconfort, tensiune interioară şi stres apar în momentul în care cogniţiile (factorii de cunoaştere) care acoperă atitudinile şi credinţele noastre nu sunt coerente, se contrazic; �ele conduc subiectul către o orientare pozitivă sau negativă, dar pe o scară valorică diferită (unele presează mai mult asupra orientării noastre, altele mai puţin, dar ele nu sunt consistente reciproc). �Cunoaşterea procesului real de apariţie a disonanţelor cognitive ne poate conduce la mecanismele care pot reduce această disonanţă şi de a ajunge în situaţia unui relativ echilibru psihic prin reducerea tensiunii, stresului şi prin creşterea motivaţiei intrinseci.

Surse ale disonanţei: �Individuale - consecinţă a unei decizii luate, a unei tendinţe sau a unei acţiuni realizate. �Interpersonale - efect al procesării distorsionate a informaţiilor despre mediul social, al dezacordului cu o altă persoană sau ca urmare a instalării fenomenului complianţei.

TEORIA ATRIBUIRII

TEORIA ATRIBUIRII • - studiază mecanismul prin care noi evaluăm comportamentul nostru şi al celorlalţi în funcţie de cauzele percepute de noi; • - exploatează semnificaţia pentru viaţa de zi cu zi a concluziilor referitoarea la cauzele pentru care oamenii se comportă, acţionează într-un fel sau altul, motivând atitudinile şi reacţiile noastre faţă de ei precum şi deciziile pe care le luăm în legătură cu ei. Atribuirea poate fi: • corectă, sunt presupuse sursele reale comportamentului respectiv; • eronată (erorile de atribuire).

Varietăţi distincte ale teoriei atribuirii: � 1. Fritz Heider (1958)-“Psihologia bunului simţ”: evenimentele şi comportamentele umane sunt explicate la nivelul unei cunoaşteri comune, pe baza unei experienţe „naive”. �Oamenii explică evenimentele din viaţa de zi cu zi şi tind să atribuie comportamentul unor cauze: � interne-dispoziţionale/personale- caracteristici ale persoanei), �externe-circumstanţiale/situaţionale - condiţii fizice şi socio-culturale în care se află persoana).

-Atribuirea este procesul prin care “omul intuieşte realitatea, o poate prezice şi stăpîni” (F. Heider în Doise W. , J. C. Deschamps, G. Mugny, 1996, p. 160). - Atribuirea de tip circumstanţial sau dispoziţional ţine de condiţiile în care aceasta se desfăşoară, precum şi de atitudinea noastră diferenţiată faţă de cei din jur -neutră, - obiectivă sau subiectivă, - de atracţie sau de respingere.

2. Norman Anderson (1968) �distinge câteva reguli logice prin care noi combinăm diferite fragmente de informaţie despre o persoană într -o impresie generală. �procesul de „integrare a informaţiilor” despre o persoană sau alta într-un sistem logic-personal, similar adesea unor combinaţii „algebrice” este esenţial pentru ceea ce reprezintă o impresie corectă sau falsă despre noi sau despre ceilalţi. �de regulă, apare tentativa de a fi mult mai sensibili, receptivi la informaţiile negative în cazul unei persoane care nu ne place, neluând în consideraţie informaţiile pozitive despre ea.

� 3. Solomon Asch (1946), David Hamilton şi Mark Zanna (1972), Bert Hodges (1974): în formarea unei imagini generale despre o persoană, un rol important îl au primele impresii (prima impresie), decât cele obţinute ulterior. 4. Harold Kelley (1973)- analizează modul în care oamenii folosesc informaţii despre “consistenţă”, “diferenţă (distinctivitate)” şi “ consens” atunci când explică comportamentul cuiva (vezi fig. 1)

• ERORI DE ATRIBUIRE: 1. Lee Ross (1977) - Eroarea fundamentală de atribuire: “ Tendinţa observatorilor de a subestima influenţele situaţionale şi de a supraestima influenţele dispoziţionale atunci când explică comportamentul celorlalţi. ” • Alte erori de atribuire: • Explicarea succesului şi eşecului - eşecul propriu este atribuit cauzelor circumstanţiale, iar succesul propriu, cauzelor dispoziţionale; când explicăm comportamentul celorlalţi, succesul este atribuit unor circumstanţe situaţionale, iar eşecul unor cauze dispoziţionale.

• Explicăm propriul comportament prin atribuiri circumstanţiale, situaţionale, găsind justificări şi scuze pentru faptele, deciziile, acţiunile noastre; ne vom analiza cu unităţi de măsură ce au în vedere evaluarea comportamentului nostru după ce el s-a desfăşurat (responsabilitatea cade pe condiţii exterioare); • în explicarea comportamentului celorlalţi accentul cade pe cauze de tip personal, individual (atribuiri de tip dispoziţional), responsabilitatea revenind celui în cauză. • Cele două perspective în estimarea cauzelor comportamentului se datorează poziţiei noastre diferite, la un moment dat: fie de „actori sociali”, fie de „observatori”. • Diferenţe culturale- există modele culturale (de regulă, culturile occidentale) ce tind să accentueze o atribuire dispoziţională şi culturii (de exemplu, modele hinduse, japoneze) centrate pe atribuiri circumstanţiale. • Procesul de atribuire la nivelul psihologiei bunului simţ este de natură a distorsiona sistematic imaginea despre comportamentul propriu şi al celorlalţi, conducând la iluzii, prejudecăţi, decepţii.

Întrebări şi exerciţii: �Prezentaţi teoria atribuirii şi care este rolul aceasteia în explicarea comportamentului nostru şi al celorlalţi. � În ce constau erorile de atribuire şi cum pot influenţa comportamentul unui individ? � Analizaţi câteva din sursele de eroare în atribuirea cauzală.

BIBLIOGRAFIE �Chelcea Septimiu şi colab. , Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii, ed. Economică, Bucureşti, 2006 �Chelcea Septimiu, Petru Iluţ, Enciclopedie de psihosociologie, ed. Economică, Bucureşti, 2003 �Chelcea Septimiu, Un secol de cercetări psihosociologice, ed. Polirom, iaşi, 2002 �Doise Willem, Jean Claude Deschamps, Gabriel Mugny, Psihologie socială experimentală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996 �Malim Tony (2003), „Psihologie socială”, Bucureşti, Editura Tehnică � Zamfir E. , (2004), Conflictul şi modalităţi de soluţionare a lui, Bucureşti, Editura Cartea Universitară �Zamfir E. , , “Psihologie socială aplicată. ”, suport de curs, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala, an universitar 2008 -2009

TEORIILE PSIHANALITICE S. Freud, C. G. Jung, A. Adler, A. Horney

SIGMUND FREUD (1856 -1939) Principalele lucrări: � “Interpretarea viselor” (1900) �“Psihopatologia vieţii cotidiene” (1904) �“Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii” şi “ �“Totem şi tabu” (1913) �“Introducere în psihanaliză” (1916) �“ “Angoasă în civilizaţie” (1930) �“Noi prelegeri de psihanaliză” (1932)

STRUCTURA APARATULUI PSIHIC • Viziune sistemică: conceperea psihicului ca un întreg structurat alcătuit din părţi articulate genetic. • Distincţie în sfera psihicului a două sisteme ierarhizate: 1. INCONŞTIENTUL (sistemul ics): nucleu de formaţiuni psihice moştenite, analoage cu instinctele animalice; - Se adaugă reziduurile inutilizabile eliminate în cursul copilăriei; - Aceste reziduuri respinse în inconştient vor să iasă în sfera conştiinţei unde se poate realiza plăcerea. 2. Preconştient (Pcs) şi CONŞTIINŢA (sistemul Cs)

REZULTĂ: Conflictul intrapsihic dintre CONŞTIENT şi INCONŞTIENT Principiul plăcerii Principiul realităţii “PRINCIPIULUI PLĂCERII” (propulsat de inconştientu axat pe viaţa biologică, animală) i se opune “PRINCIPIUL REALITĂŢII” promovat de conştiinţă centrată pe viaţa socia-morală a omului (generatoare de constrângeri). • ”Mitul individului turbulent”. •

STRUCTURA APARATULUI PSIHIC Trei compartimente: 1. ID (sinele): cerinţele bioogice, fundamentale, 2. EUL (ego): are funcţia de a optimiza comportarea (minimalizează sancţiunea şi maximizează gratificaţia), 3. SUPRAEU (superego) : imperativele sociale (obţinute de la familie).

1. ID (sinele): �- cea mai arhaică zonă �- conţine tot ce este ereditar �- Instinctele, care îşi au originea în organizarea somatică, găsesc o primă expresie psihică. �- suferă o dezvoltare specială sub influenţa lumii exterioare.

2. EUL (ego) �Intermediar între sine şi lumea exterioară, � Mişcări voluntare cu rol în autoconservare � Ia cunoştinţă de stimulii exteriori � Inmagazinează în memorie experienţa referitoare la aceşti stimuli � Evită stimulii puternici (fuga de realitate) prin interacţiune cu cei moderaţi (adaptare) şi transformă prin învăţare lumea exterioară în avantajul său (prin activitate) � Grefarea Eului ontogenic (conştiinţa morală) pe eul vegetativ (instinctual)

�Eul pentru a se proteja îşi structurează mecanisme de apărare ca: * refularea * regresiunea * formaţia reacţională * izolarea * proiecţia * anularea retroactivă * introiecţia - Eu tinde spre plăcere şi caută să evite starea de neplăcere. - Funcţionarea EULUI stă în satisfacerea simutană a cerinţelor sinelui , supraeului şi reaităţii.

Conciliere între sine şi eu �- include aspectele sociale individului, lumea sa valorică, cerinţele normative ale modelelor culturale de viaţă � Cerinţele socio-culturale: -mediul familial - modele - idealuri sociale �CONCLUZIE: - Supraeul şi sinele suportă influenţe ale trecutului: a. sinele conţine ereditatea; b. -supraeul – influenţele venite din partea atora; c. – eul: determinat de propria experienţă personală.

SCHEMA LUI FREUD-1932 (Freud S. , (1992), p. 26) Pcpt-cs EU Inconştient Ref ulat SUPRAEU Preconştient SINE Pcpt-cs= sistemul periferic P (percepţie), cuprinzând iniţial “preconştientul”, clădit pe reziduri mnezice EUL IDEAL: satisface toate condiţiile pe care trrebuie să le satisfacă esenţa superioară a omului.

Determinism psihologic: �-nimic nu există întâmplător, arbitrar şi nedeterminat; �- totul (gesturi, idei, emoţii, cuvinte) au fie o cauză conştientă, fie una inconştientă uitări de nume, pierderi de obiecte, greşeli de scris, de pronunţie, substituţii de cuvinte. . �LAPSUS, ACTE RATATE. . . manifestări cuprinse în psihopatologia cotidiană. �VISELE: au cauze inconştiente dar şi cauze exterioare (eveniment diurn).

Terapia psihanalitică Procedeu de cercetare a activităţii psihice, de “investigare” asupra inconştientului Cale de cunoaştere a intuiţiilor psihologilor Metodă de tratament a tulburărilor psihice (nevrotice), comportamentale (cunoaşterea structurii aparatului psihic) Teoria psihanalitică puţin utilizată în explicarea personalităţii Psihanaliza şi dimensiunea ei pedagogică (Alfred Adler, Hans Zulliger, Anna Freud).

BIBLIOGRAFIE �Freud S. , (1992), “Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene”, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică � Gavriliu L. (1997), “Inconştientul în viziunea lui Lucian Blaga”, Bucureşti, Ed. IRI � Horney K. (1998), “Conflictele noastre interioare”, Bucureşti, Ed. IRI �Jung C. G. , (1994), “Puterea sufletului”, Bucureşti, Ed. Anima

Întrebări �Care este structura aparatului psihic în viziunea lui S. Freud? �Prezentaţi caracteristicile celor trei instanţe ale psihicului uman după S. Freud: sine, eu, supraeu.

ATITUDINILE FORMARE ŞI SCHIMBARE

CUM DEFINIM ATITUDINILE? �O reacţie de evaluare favorabilă sau nefavorabilă a individului raportată la mediul său de viaţă. �O stare mentală şi nervoasă de pregătire, organizată prin experienţă, exerctând o infuenţă directă şi dinamică asupra răspunsurilor individului la toate obiectele şi situaţiile cu care se află în relaţie (G. W. Allport, 1935). �- servesc la structurarea mediului nostru de viaţă şi ne orientează rapid în societate.

Definiţie: �Reprezintă o organizare durabilă de motive, emoţii, percepţii în raport cu un anumit aspect al universului individual. (Krech & Crutchfield, 1948). �Atitudinile sunt tendinţe de durată determinate şi formate prin experienţa trecută (S. Asch, 1952). �Evaluări de durată ale fdiferitelor aspecte ale umii sociale (R. Baron, D. Byrne, 1997, 2001).

OPINIE ATITUDINE: Opinia – expresia verbală a atitudinii. Atitudinea – predispoziţie a individului faţă de aprecierea unui obiect, persoane, idei, obiecte (pozitivă sau negativă). - se poate exprima şi în comportamentul non-verbal.

FORMARE: experienţă directă: eveniment neplăcut sau expunerea directă (acţiuni comune); 2. prin învăţare socială (prin observaţie şi modelare): se achiziţionează în timpul vieţii prin experienţe directe sau indirecte; -stimul – răspuns: comportamentul pozitiv lăudat iar cel confictual pedepsit: rezultă at. pozitive faţă de cooperare şi at. negative faţă de conflict, 3. - prin comparaţie socială: ne comparăm pentru a vedea dacă gândim la fel asupra realităţii, corect sau incorect. 4. simpla expunere sau repetată la stimuli poate duce la formarea unei atitudini. 5. factorul genetic: infuenţează mai degrabă indirect: ex. optimismul, gusturile muzicale. . 1.

COMPONENTELE ATITUDINII: �Componenta afectivă: sentimente şi răspunsuri emoţionale la obiecte, situaţii; �Componenta cognitivă: cunoştinţe despre obiectul atitudinii, percepţiile obiectelor şi evenimentelor, credinţele pe baza cărora se fac evaluări; �Componenta comportamentală sau conativă: intenţii şi predicţii asupra modurilor de acţiune sau raportare la un obiect sau situaţie.

COMPONENTELE ATITUDINII- Eiser, 1986(E. Zamfir, 2008 -2009) Variabile independente măsurabile Variabile intermediare Componenta afectivă STIMULI Variabile dependente, măsurabile • Reacţii neurovegetative • Mărturii verbale despre stări emoţionale • Indivizi • Situaţii • Grupuri • Percepţii ATITUDINI Componenta cognitivă • Date sociale • Mărturii verbale despre opinii şi convingeri • Acţiuni deschise Componenta comportamentală • Declaraţii verbale privind comportamentul

FUNCŢIILE ATITUDINILOR (S. Chelcea, 2010): �GENERALĂ: de legătură a eului cu lumea exterioară şi de raportare la realitatea în care trăim, de selectare a obiectelor care au valoare pentru noi. � 1. – de evaluare a obiectelor şi fenomenelor din mediul extern; � 2. – de adaptare socială; � 3. – de exteriorizare a sentimentelor , trăirilor psihice (B. Smith, J. Bruner, R. White, 1956).

�DANIEL KATZ, 1960, propune 4 funcţii: �A. - instrumentală : de orientare, pe baza atitudinilor existente, a oamenilor spre obiecte ce duc a recompense şi evitarea celor care conduc spre sancţiuni; �B. – de apărare şi protejare a eului; �C. – de exprimare a valorilor interiorizate de subiecţi, �D. – de cunoaştere, structurare a stimulilor din mediul extern.

MĂSURAREA ATITUDINII �Este o orientare valorică, cristalizată în timp, de care nu suntem conştienţi în totalitatea ei (cauze, motivaţie, dinamică, structură, evoluţie) � Nu o putem controla şi stăpâni raţional (adesea suntem chiar fals conştienţi) �Dificultăţi de măsurare, nu sunt direct observabile ci prin componente. - Testele de distanţă socială: E. E. Bogardus-1926; - L. Thurstone-1929, R. Likert-1932: teste de măsurare a componentei cognitive. - Tehnica electrozilor fictivi sau falsa conductă către suflet

Testele de distanţă socială, E. E. BOGARDUS-1926 prima încercare de măsurare a at. prin comportament Scala se bazează pe gradul de intimitate în funcţie de care subiecţii se simt confortabil sau nu în relaţie cu o serie de grupuri rasiale sau sociale. studierea prejudecăţilor rasiale sau etnice măsurarea “respingerii” este prezentată sub formă de opinii succesive ce situează pe “un altul” din ce în ce mai “la distanţă”. Ca persoană-stimul, se alege membrul unui grup etnic şi se verifică intensitatea angajamentului unui subiect în relaţia de prietenie, colegialitate sau de familie.